Hoinăreală prin simbolism

Vă propun un articol despre un alt fel de a explora curentul simbolist, elevii fiind încurajați spre lectura unor autori din literatura română și europeană specifică. Au rezultat versuri și asociații nebănuite, înaintea analizei pe text, ca și un parcurs individual al clasei care a realizat prezentările. O astfel de activitate elimină posibilitatea unui parcurs pedagogic monoton.

Zilele trecute vorbeam cu o colegă de română din sector despre diferitele metode de a preda Bacovia și simbolismul. Cum eram cam acrit de modul de a da refresh la un comentariu curgător, rând după rând, i-am spus că experimentez tot felul de variante de la o clasă la alta, numai oi găsi un chip de a face atrăgătoare această zonă literară. Bunăoară, le-am cerut elevilor să se uite pe câte-o poezie simbolistă aparținând altor creatori decât cei canonici și, în acest sens, le-am oferit o listă desprinsă din antologia Zinei Molcuț, „Simbolismul european”. Grăbită de pauza prea scurtă, colega mea nu mi-a dat prea multă atenție, de aceea mi-a vorbit en passant la propriu despre o predare practică și care de fapt, nu o angaja cu nimic. Mai precis, mi-a zis că evident e bine doar să faci pur și simplu comentariul poeziei și că se recomandă cel mult o punere în paralel cu o alta, studiată, normal, la fel de toți elevii. Da, mai demult aș fi zis și eu așa, când eram tânăr, grăbit și ferice, dar acum simțeam că se pierdea taman această plăcere de a descoperi lucrurile pe cont propriu, de a-ți descoperi propria voce.

Caramba, spune spaniolul, când auzi toate ideile tale spuse de altul, mai bine și mai frumos, te lași de acel lucru, fie el și un poem superb. Și în urma acelui scurt dialog rumegam necăjit gândul că mi se întâmplă adesea să uit eu însumi ca profesor că literatura înseamnă, în primul rând, descoperiri și revelații proprii, unice.

În fine,  nu era rău nici cum a gândit dumneaei, în linia unei bune profesoare, dar pentru mine experiența cu noile cerințe s-a dovedit interesantă ulterior și m-am gândit s-o pun cumva în pagină. A rezultat o formă de simbolism à la legère de care practic nu-mi mai aminteam. Cumva, cele trei cărți groase ale Zinei Molcuț au fost pentru mine mult timp terra incognita din cauza faptului că nu prea aveam chemare și chef să citesc atâtea calupuri de opere simboliste. De altfel, cum ai putea crede că au fost selectate numai capodopere și nu cumva lucrurile au fost forțate numai să arate că a existat simbolism în toate spațiile culturale europene, de la matca sa franceză și engleză în toate punctele cardinale ale continentului. Evident că nu toate poeziile vor avea aceleași altitudini lirice, ba chiar vor fi întregi literaturi din care nu se va auzi nicio notă demnă de remarcat într-un astfel de cadru antologic. Și cu astfel de argumente călduțe, m-am culcat pe-o ureche ani buni fără să deschid acest tezaur.

Bun, cum a decurs întâlnirea? Elevii și-au ales câte-o poezie din ce au dorit, literatura română sau europeană, habar n-am care-au fost criteriile lor, unele poezii le-au găsit pe net, altele n-au putut fi străbătute decât după ce le-am trimis poza din antologia amintită. Apoi, la oră, am solicitat mai multor elevi să-și citească opera selectată și să o raporteze la simbolism și la Bacovia. Ce s-a citit? Saint-Paul Roux – „Limbi de ceas”, Anna Mathieu de Noailles – „Dimineața în Ile de France”, Ovid Densușianu – „Solii depărtărilor”, Dumitru Iacobescu – „Tristeți de seară”, Oscar Wilde – „Casa cu fete”, Dimitrie Anghel – „Balul pomilor” și Elena Farago – „E moartă iubirea”. Poeziile au dovedit evident valori diferite de atracție: de la unele care păreau făcături și, vai! aici întotdeauna traducerile sunt defavorizate, la altele care aveau străluciri neașteptate, luminozități interesante și… inedite.

Și acum, pe scurt, perspectiva critică. La Anna de Noailles am simțit o prețiozitate și o calofilie ușor exagerată, aspect care m-a făcut să le povestesc elevilor despre pericolul sufocării unui poem din cauza prea multor cuvinte frumoase. Am folosit comparația cu o fată frumoasă în chip natural care se lasă momită de farmecele industriei de înfrumusețare. Colierul, cerceii, hainele, brățările, fardurile și toate celelalte ajung să fie așa frumoase în sine că ajung să le strice chiar purtătoarea lor care, ca ființă naturală, uneori e frumoasă, alteori doar expresivă. Așa e calofilia, podoabele ajung să facă uitat conținutul. În fine, astfel de prețiozități le-am auzit și în alte părți, la Ovid Densușianu care spunea în poemul său de „drumuri de-azur” și de aviatorii ce le străbat, noi „Icari”. Cândva metafore, astfel de sintagme au ajuns azi clișee festiviste. Dumitru Iacobescu  m-a obosit instantaneu cu versul ”blazatele corole de crini aristocrați” ori cu a sa falsă ”izolare roză”. Aveau rezonanțele unui film lipsit de interes. Le-am resimțit la Elena Farago care vorbea de „umbre de păsări”, un motiv care îmi aduce un căscat rapid întrucât l-am auzit în enșpe mii de poezii.

Mai pe lung țin însă să zugrăvesc perspectiva agreabilă. Am auzit o suită întreagă de reușite lirice și, poate, am scris aceste rânduri tocmai pentru a le nu lăsa pradă ghearelor uitării cotidiene. Astfel, Saint-Paul Roux propune o viziune insolită și terifiantă a viermilor, anume ca pe niște dinți moi și mișcători. Hm, a fost o perspectivă care m-a făcut să tresar la gândul că va trebui să merg la dentist.

Din discutarea poemului Annei de Noailles am ajuns să le arăt elevilor că în contrast cu Bacovia se observă în viziunea optimistă simbolistă transformarea visului în feerie în timp ce în viziunea sa pesimistă visul capătă accente de groază și de coșmar.
La D. Iacobescu, am fost fermecat de rezonanța unui vers  pastelic care părea să realizeze și o corespondență cu sfârșitul acestui poet: „ziua moare de o grea tuberculoză”. Comentându-l, am atras atenția elevilor că această perspectivă crepusculară amintește, de fapt, de o formă de oftică lăuntrică, roșiatic bolnav, nu de una exterioară, galbenă ca la Bacovia obsedat de reacțiile galbene ale eprubetelor sale poetice.

La Oscar Wilde, poemul „Casa cu fete” mi s-a părut că merită revizitat și în alte dispoziții sufletești. Se vorbește aici de o ”casă a pașilor incerți” unde oamenii seduși, probabil de răpitoare fete, hm, de posibile sirene ale uscatului, au ajuns automate ce dansează noaptea valsuri și cadriluri… Mi-a evocat o casă în care plăcerile sunt oferite de ființe aidoma roboților, o casă a trecutului și, în același timp, o casă din viitor, una în care au dispărut oamenii și au apărut ființe robotizate, fără suflet, în care „dansează morții doar cu morții”.

La Dimitrie Anghel, vestitul poem „Balul pomilor” își păstrează frumusețea și la a nu știu câta audiere. Un vers m-a impresionat pentru modul cum sugerează sfârșitul înfloririi pomilor când „ce e de spumă sus pe ramuri se face jos de catifea”. Se observă desigur atitudinea calofilă, dezaprobată câteva rânduri mai sus, dar rezonanța și inversiunile folosite în acest vers au un farmec care depășește simpla îndemânare poetică. Până la urmă, există o artă a ornamenticii și cine o cunoaște, atinge grade superioare de frumusețe. De altfel, în aceeași linie oscilând între poetică și gestică dansantă putem remarca și versul „cu reverențe pomii s-au înclinat pân’ la pământ”. Parcă ne invită la ritmuri insolite și, poate, săltărețe acești „albi cavaleri” ai primăverii.

Elena Farago, în „E moartă iubirea”, per total, ne propune o poezie aproape fadă și neatractivă, cu mult kitsch poetic, dar și cu scăpări de lirism autentic, în acest sens iată nestemata în care se vorbește ceva de nostalgia inepuizabilă a sufletului: „E pasărea albastră în mine, în noi,/ Priviți-o-n sinistrul convoi cum se duce”. Am simțit că se amintea de o pierdere irecuperabilă a sufletului concentrată în acest simbol al păsării albastre. Era evocată o rapidă ființă a neamului memento mori, imposibilă de oprit în loc, ca și cum ai vrea să împiedici zefirul să devină vifor sau să dispară în acalmie.

Astfel, consider că a fost o oră extrem de interesantă, nu cred că modul cum au fost închegate lucrurile chiar de către elevi l-aș fi putut bănui vreodată. Chiar versurile pe care le-am subliniat aici și-au arătat frumusețea în mod firesc din dialogul cu ei, din gustul pe care l-au dovedit ca oameni moderni, din maniera cum și-au făcut conexiunile și explicațiile lor ulterioare. Și, ca o addendă, am găsit și o utilitate acestui unic voiaj prin simbolismul de antologie, la bacalaureat elevii vor avea de comentat un text la prima vedere și li s-ar putea propune, de pildă,  să precizeze apartenența unui poem la unul dintre curentele literare canonice.