Îmbogăţirea vocabularului copiilor preşcolari prin activitatea de povestire

Activităţile de povestire au o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea limbajului copiilor sub aspect lexical-semantic.
Pornind de la premisa că limbajul, care evoluează spontan prin imitarea vorbirii celorlalţi, rămâne rudimentar, simplificat, fără posibilitatea accesului la generalizări, în timp ce limbajul sistematic influenţat atinge cote ridicate de bogăţie şi expresivitate, am ales activitatea de povestire ca modalitate de activizare, dezvoltare şi nuanţare a vocabularului preşcolarilor, datorită valorii lexicale a textelor narative, datorită aportului însemnat al acestora la îmbogăţirea zestrei lexicale, datorită locului pe care îl are povestea, basmul, povestirea în viaţa preşcolarilor.

Importanţa dezvoltării limbajului pentru evoluţia armoniasă a personalităţii copilului şi pentru o bună adaptare şcolară este stabilită de multă vreme de practica educativă şi de studiile teoretice. Preocuparea pentru dezvoltarea limbajului este din această perspectivă o preocupare majoră a procesului instructiv-educativ din grădiniţă.

Prin activităţile de povestire se realizează nu numai îmbogăţirea vocabularului prin stocare de cuvinte, ci şi utilizarea cuvintelor noi în contexte diferite, operarea cu aceste cuvinte.
Zestrea lexicală a copiilor preşcolari este foarte diferită la intrarea în grădiniţă. Generată de o multitudine de factori, această zestre lexicală depinde în foarte mare măsură de calitatea solicitărilor şi stimulărilor de ordin verbal la care familia îi supune. De aceea, educatoarea are rolul de a stabili cu precizie, pe de o parte zestrea lexicală individuală şi factorii care explică atât cantitatea, cât şi calitatea ei, iar pe de altă parte, de a propune un plan coerent de ameliorare prin măsuri corectiv-recuperatorii adecvate. Dintre acestea, activităţile individuale şi pe grupuri mici au o pondere deosebit de însemnată în vederea atenuării diferenţelor mari existente dintre copii pe planul dezvoltării lor sub toate aspectele.

Sărăcia vocabularului copiilor, la intrarea pentru prima dată în grădiniţă, are o multimdine de cauze dintre care consemnăm penuria solicitărilor şi stimulărilor la vârsta achiziţiei masive a limbajului, tratamentul depersonalizat, absenţa comunicării afective şi efective cu adultul (percepută ca o persoană străină indiferentă sau ostilă). Comunicarea afectivă, generoasă susţine efortul de comunicare verbală. Ori, absenţa unei relaţii motivate afectiv cu un adult constant prezent în câmpul vieţii sale, determină diminuarea gravă a motivaţiei pentru comunicare. Copilul menţionat pentru comunicarea de ordin verbal va înregistra un retard mai mult sau mai puţin grav în acest plan. Rolul educatoarei este de a încerca să satisfacă nevoia fundamentală de afecţiune a preşcolarului, să trezească nevoia de stimă şi respect pentru a-l determina să dorească să comunice şi verbal. Climatul creat de educatoare este esenţial în această privinţă. Copilul ale cărui nevoi afective sunt corespunzător satisfăcute, se deschide interesat spre lume, inclusiv spre „lumea cuvintelor”.

Calitatea cuvintelor şi cantitatea vocabularului copiilor sunt determinate şi de particularităţile fonetice. Se constată cu uşurinţă că cei cu tulburări articulatorii au un limabaj mai sarac, primitiv, eliptic şi nediferenţiat. Copilul evită cuvintele cu structură sonoră, complexă, formulările complicate şi utilizează un limbaj infantil şi familiar. De aceea, lichidarea sau ameliorarea problemelor de pronunţie  este un prim pas în pregătirea copilului pentru asimilarea elementelor lexicale mai complexe.

Modalităţile didactice de activizare, dezvoltare şi nuanţare a vocabularului trebuie sa pună accent pe însuşirea conştientă a sensului cuvintelor, a semnificaţiei lor. Calea principală de introducere a unor cuvinte noi în vocabularul copilului rămâne calea directă de la obiect, la cuvântul care denumeşte obiectul. În grădiniţă sunt utilizate calea indirectă (de la imagine, la cuvânt), şi calea medierii verbale (de la cuvânt, la cuvânt). Mai ales activităţile de tip verbal cum sunt povestirile cer ca această cale a medierii verbale sa fie folosită cu multă grijă. Cunoaşterea semnificaţiei, prin apelul la sinonime, definiţii, perifraze, dar şi apelul la antonime, omonime, permite trecerea cuvintelor din vocabularul de stocare în cel de utilizare. Întreaga muncă de dezvoltare a limbajului şi comunicării trebuie sa vizeze, mai ales latura calitativă, pentru că numărul mare de cuvinte utilizat de un copil nu înseamnă neaparat şi stăpânirea lor adecvată. Imprecizia, aproximaţia, ambiguitatea în exprimare a copiilor este la fel de nedorită ca şi în cea a adulţilor.

Nu toate cuvintele şi expresiile întâlnite într-o poveste, povestire sau într-un basm se cer explicate cu precizie. Plăcerea contactului cu limbajul fermecat al basmului ar putea diminua în cazul unei prea riguroase pregătiri. Sunt multe cuvinte şi expresii pe care copiii le înţeleg cu ajutorul contextului verbal. Este necesar, de aceea, sa le lăsam şi lor ocazia să „descopere” sensul unora dintre ele şi tot atât de necesar este să ne asigurăm că această înţelegere a fost corectă.

O mare atenţie am acordat-o însuşirii corecte a sensului unor termeni care definesc noţiuni morale. Prin această am urmărit formarea unor elemente de calitate ale conştiinţei morale: bunătatea, sinceritatea, dragostea, prietenia, curajul, dreptatea, hărnicia, modestia, cinstea – noţiuni cu semnificaţie morală, de înţelegerea cărora depinde în mare măsură evoluţia personalităţii viitorului adult. Încurajându-i pe copii în „caracterizarea” eroilor poveştilor, în ilustrarea trăsaturilor lor cu faptele savârşite, punem bazele conştiinţei morale a copiilor. Cele rnai frecvente greşeli în definirea noţiunilor noi se întâlnesc în această sferă a vocabularului. Caracterul abstract al acestor noţiuni generează adesea ambiguităţi, imprecizii.

Pentru dezvoltarea limbajului şi comunicării copiilor preşcolari este necesar ca însuşi copilul să vorbească mai mult şi cât mai corect. De aceea, crearea unei atmosfere stimulative pentru comunicarea verbală (mai ales interindividuală) este de natură să favorizeze atât cunoaşterea de către educatoare a exprimării naturale, neformalizate dintre copii, căt şi cooperarea dintre ei. Este nejustificată, din acest motiv, tradiţia de a cere copiilor o linişte absolută în timpul tuturor activităţilor, întrucât frânăm comunicarea dintre ei. Copilul cuminte şi disciplinat nu înseamnă numai redus la tăcere ci şi inactiv. În activităţile pe domenii experienţiale chiar în cele plastice, în activităţile recreative, copiii trebuie încurajaţi sa comunice, ori de câte ori au ocazia de a face legătură cu unele cuvinte şi expresii noi însuşite.

În literatura pedagogică, rolul limbajului în evoluţia personalităţii nu constituie o preocupare constantă. Se impune deci includerea limbajului ca latură a procesului educaţional în general şi elaborarea unei metodologii de dezvoltare a limbajului şi comunicării, a educaţiei prin intermediul acestui aspect pentru că un învăţământ modern nu poate fi conceput fără o reconsiderare a rolului comunicării. Despre răspunderea pe care o are educarea faţă de cuvântul ce trebuie să fie însuşit de preşcolar, ar trebui să se aibă în vedere îndrumările marelui poet Tudor Arghezi: „Răspunzi întâi faţă de graiul miilor de ani ajunşi până la călimara ta. Neştiutorii de carte, plugarii au scris cu băţul pe nisip “MIORIŢA”… Le eşti tuturor dator şi te-ai angajat punându-ţi condeiul pe sfânta albă hârtie şi să-l întâmpini neaparat şi să nu ieftineşti comoara primită.”