Modalităţi de îmbunătăţire a comunicării în cadrul grupului

În educaţie, comunicarea este vitală: modul în care noi, profesorii, reuşim să comunicăm cu elevii este direct responsabil de comportamentele acestora. Pentru ca actul de comunicare să fie autentic şi de calitate, este necesar ca fiecare profesor să asculte, să observe, să analizeze, să controleze calitatea mesajului şi să se exprime în funcţie de elev. Iar metodele moderne, centrate pe elev, permit acest lucru mult mai mult decât cele tradiţionale.

Studiile din domeniul educaţiei arată că problema comunicării este vitală în sistemul de învăţământ, întrucât ea este responsabilă, în foarte mare măsură, de eficienţa actului educativ. Comunicarea permite integrarea socială, stabilirea de relaţii interpersonale, relaţionarea cu ceilalţi, raportarea la aceştia. Această enumerare poate continua, avantajele unei comunicări eficiente fiind nenumărate.

Profesorii zilelor noastre pun mare accent pe comunicare, atât datorită schimbărilor petrecute la nivel economic, social, cultural, cât şi pentru că învăţământul este centrat acum pe elev, iar acesta se poate forma adecvat numai într-un cadru care să îl încurajeze şi să-i valorifice la maximum potenţialul de fiinţă socială.

Dacă nu reuşim să comunicăm cu elevii noștri, atunci nu vom avea niciodată rezultate. Deprinderea de comunicare se învaţă, la fel ca şi cea de relaţionare cu lumea înconjurătoare. Ca dascăli, avem misiunea extrem de importantă de a-i ajuta pe elevi să comunice pentru a evita eventualele probleme care pot apărea, pentru a evita izolarea de ceilalţi, pentru a-i deschide pe elevi spre lume şi spre tot ceea ce înseamnă aceasta.

Dificultăţile de comunicare reduc calitatea şi frecvenţa experienţelor de învăţare, ceea ce duce la scăderea randamentului şcolar şi a performanţelor şcolare.

Un tip special de comunicare este comunicarea de grup (comunicarea între membrii grupurilor şi comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alţi oameni. Echipa educaţională, microgrup rezultat din divizarea clasei de elevi printr-o varietate de tehnici pentru îndeplinirea uneia sau mai multor sarcini educaţionale, este cea care, în lipsa unei comunicări eficiente între membrii ei, nu poate funcționa.

În cadrul  acestor microgrupuri educaţionale se disting următoarele ipostaze ale comunicării: obişnuite (normale, ştiute, cunoscute, generând siguranţă) şi neobişnuite (necunoscute, pline de mister, cu elemente ascunse). Profesorului îi revine sarcina ca, pornind de la situaţiile cunoscute, obişnuite, să caute și să aplice metode, strategii care  să provoace, să stimuleze interesul elevilor şi dorinţa lor de participare activă la demersul instructiv-educativ.

Metode didactice care stimulează direct dorinţa de participare a elevilor la actul comunicării sunt metodele gândirii critice. Acestea au meritul de a implica activ fiecare membru al grupului format, fie că vorbim de clasa întreagă, fie că ne referim la munca pe grupe mici.

Spre exemplu, în predarea câmpului lexical, dacă se va lucra frontal – cum se obişnuieşte în mod tradiţional – doar o parte din elevii clasei vor participa la activitatea instructiv-educativă, deci implicit la actul comunicării. Pentru a determina participarea întregului grup am aplicat, realmente cu succes, metoda RAI (răspunde/ aruncă/ întreabă), adaptată sub forma exerciţiului energizant intitulat „Mingea vorbitoare”: o minge de burete era aruncată de la un elev la altul, fiecare rostind la primirea mingii un cuvânt din câmpul lexical propus de mine sau chiar de către primul elev care a primit mingea. Astfel, elevii toţi au fost antrenaţi, creându-se totodată şi o atmosferă relaxată, de joc, lucru deosebit de important în special pentru elevii de clasa a V-a, cărora le este greu, de multe ori,  a se adapta la trecerea de la ciclul primar la cel gimnazial. Acesta este doar un exemplu de stimulare a comunicării în cadrul grupului, exemplu concret, despre care putem afirma, atât eu cât şi alte cadre didactice care l-au aplicat, că are rezultate, atât la nivel cognitiv, cât şi la nivel afectiv (elevii devin mai relaxaţi şi poate fi aplicat rapid în momente când dascălul simte o stare tensionată în colectivul pe care-l îndrumă) şi, nu în ultimul rând, la nivel psiho-motor (elevii se mişcă atunci când aruncă şi prind mingea). O astfel de metodă acoperă toate cele trei categorii de obiective operaţionale (cognitive, afective şi psiho-motorii)  care ar trebui să se regăsească în orice lecţie susţinută la clasă.

O altă metodă modernă care asigură participarea tuturor elevilor (sau aproape a tuturor elevilor) la actul comunicării este metoda „Ştiu/ Vreau să ştiu/ Am aflat”. Poate fi aplicată, spre exemplu, atunci când se introduc date despre un autor sau opere noi ale unui autor care a mai fost studiat într-un an anterior. Fiecare elev va putea participa, dacă nu la copletarea rubricii „Ştiu”, atunci la completarea uneia din următoarele rubrici „Vreau să ştiu” sau „Am aflat”. Primele două rubrici se completează interactiv cu elevii într-o primă oră în clasă, pentru completarea celei din urmă lăsându-se timp elevilor să caute răspunsuri, să se documenteze, urmând ca aceasta să fie completată într-o oră ulterioară, stabilită  împreună cu elevii. Iată cum arată tabelul completat cu elevii unei clase a VI-a în urma aplicării acestei metode care i-a stimulat în mod deosebit în a căuta informaţii suplimentare despre cel supranumit „Luceafărul poeziei româneşti”:

Biografia unui om de geniu – Mihai  Eminescu

Ştiu	Vreau să ştiu	Am aflat
– S-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. – Petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti. – A fost supranumit „Luceafărul poeziei româneşti”. – A fost prieten bun cu Ion Creangă. – A iubit-o pe Veronica Micle, ea fiind marea dragoste a vieţii lui. – Se îmbolnăveşte grav, tânăr fiind, şi în ultimii ani din viaţă boala psihică revine de mai multe ori, scriitorul nemaireuşind să lucreze ca înainte. – Numele lui real a fost Mihail Eminovici, acesta fiindu-i schimbat mai târziu în Mihai Eminescu. – Moare la 15 iunie 1889 la numai 39 de ani.	– Cine au fost părinţii lui? A avut fraţi?- Unde şi când şi-a făcut studiile?- Când a publicat prima poezie?- Când i-a fost schimbat numele şi de către cine? – Unde a murit Eminescu şi unde a fost îngropat? – Ce altceva a creat în afară de poezie? – Ce meserii a practicat de-a lungul vieţii sale?	– Mihai Eminescu a fost al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu.- Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu- Giurgiu – Bucureşti.  Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Între 1872 şi 1874 este student ordinar la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene. – În ianuarie 1866 moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii  acestuia scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti, în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul, semnată M. Eminoviciu. La 9 martie 1866 debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. – Numele i-a fost schimbat din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu de către Iosif Vulcan la publicare primei sale poezii în revista „Familia”. – Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Şuţu în Bucureşti şi a fost îngropat în cimitirul Bellu, alături de alte personalităţi de seamă ale culturii române. – A creat basme precum Făt Frumos din Lacrimă, romane ca Geniu pustiu şi nuvele fantastice şi filozofice cum sunt Avatarii faraonului Tla, Sărmanul Dionis.-  A fost: funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie), sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale, director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi“,  redactor şi  apoi redactor-şef al ziarului „Timpul”.

Acestea sunt doar două exemple de metode care stimulează participarea directă a elevilor la actul comunicării în cadrul grupului. Pentru ca aceasta să fie autentică şi de calitate, fiecare profesor trebuie să asculte (să ia în considerare punctul de vedere al elevului), să observe  evenimentele de natură verbală şi nonverbală în situaţia de comunicare, să analizeze pentru a discerne, să controleze calitatea mesajului (feedback-ul) şi să se exprime în funcţie de elev şi de obiectul comunicării. Iar metodele moderne, centrate pe elev, permit acest lucru mult mai mult decât cele tradiţionale.

Asta nu înseamna ca rolul metodelor didactice tradiţionale este anulat. Nicidecum. Ci doar că, în ciuda faptului că metodele moderne cer mai mult spaţiu şi timp în cadrul strategiei didactice abordate la clasă şi implică un alt mod de organizare a activităţii, mai sofisticat, şi chiar mutarea mobilierului şcolar, totuşi, ele asigură participarea elevilor în mod activ la actul comunicării în mai mare măsură decât metodele tradiţionale.

Prin urmare, profesorul trebuie să dezvolte diverse tehnici de comunicare în timpul actului didactic, dictate de finalitatea situaţiei. El trebuie să fie un fin observator, în stare să înţeleagă şi să decodeze interacţiunile din cadrul grupului,  deoarece calitatea relaţiei profesor-elev/i este principalul factor care generează calitatea comunicării şi, asemenea oricărei învăţări, învăţarea comunicării obligă la adaptări şi acomodări.

Bibliografie:
1. Creţu Daniela, Nicu Adriana, Pedagogie şi elemente de psihologie, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu,  2004, p. 150-168;
2. Cucoş Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi,  2006, p. 127-137;
3. Pamfil Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Piteşti,  2003, p. 59-67.