Instrumente tradiționale și alternative de evaluare. Autoevaluarea

Evaluarea nu poate fi văzută ca o parte distinctă a procesului de învățare. Elevul devine parte a propriei formări, pe care o observă și o analizează, ținând mereu cont de propriile obiective. Instrumentele alternative integrează evaluarea într-un proces coerent, unitar de învățare și sunt necesare în cadrul orelor de limba română.

În abordarea tradițională a educației, evaluarea este o etapă distinctă care urmează după procesul de predare-învățare, având printre scopuri verificarea asimilării cunoștințelor, notarea elevilor, măsura în care elevii au consolidat cunoștințele sau au deprins competențe anume. Acest tip de evaluare are loc fie în timpul unui semestru, la finalul unei unități de învățare, fie la finalul unei perioade mai ample de învățare, ca în cazul tezelor. Limitele acestei viziuni sunt date de faptul că evaluarea devine coercitivă, impune anumite standarde fixe tuturor, elevii nu sunt învățați să-și analizeze progresul, feedbackul apare târziu și devine ineficient. Mai mult, acest tip de evaluare se încheie cu o notă care de multe ori rămâne doar o cifră care rămâne netradusă copilului în termenii deprinderilor sale, elevul nu află ce știe și ce trebuie să aprofundeze, deci evaluarea este doar în mod limitat formativă.

Nevoia unei evaluări formative a venit din abordarea constructivistă a educației, conform căreia învățarea este un construct individual dependent de context și de experiențele de învățare. Principii ale teoriei constructiviste:

1. Învățăm atunci când interacționăm cu mediul. Învățarea nu poate fi separată de procesele prin care se învață. Învățarea nu înseamnă numai rezultat, ci și proces. Inițiativa pentru învățare îi aparține persoanei, învățarea este o activitate personală, individuală.
2. Obiectivele aparțin celui care învață, motivația pentru învățare fiind esențială. Învățarea este determinată de un conflict cognitiv, uimirea, nedumerirea.
3. Cunoașterea se construiește prin negociere și apropiere între indivizi și prin evaluarea înțelegerii individuale, personale. Prin discuții și prin colaborarea cu ceilalți, ne testam propria cunoaștere și o îmbogățim, cunoscând cunoștințele și punctele de vedere ale celorlalți. Acestea din urmă devin surse latente de cunoaștere. (Wilson, pp 135-137)

În școala modernă, evaluarea devine parte a procesului de învățare, accentul se pune pe progres. Prezentăm mai jos caracteristicele celor două tipuri de instrumente de evaluare:

Instrumente tradiționale de evaluare:

1. Verifică rezultatul final al învățării, asimilarea unor cunoștințe și dobândirea unor competențe fixe.
2. Este restrictivă și coercitivă. Elevul trebuie să se încadreze în competențele specifice ale disciplinei.
3. Este caracteristică unei discipline.
4. Feedbackul este relativ slab și are loc după încheierea evaluării în faza de notare.
5. Nu formează competențe reflexive și de autoevaluare.
Scop: notarea elevului.
Instrumente propriu-zise: evaluarea orală, evaluarea scrisă, testul docimologic.

Instrumente alternative de evaluare:

1. Verifică comportamente, atitudini, originalitatea, creativitatea, gândirea critică.
2. Permite elevului mai multă libertate, pentru că elevul își stabilește modul de rezolvare a sarcinii, metodele.
3. Poate avea caracter inter și multidisciplinar.
4. Feedbackul este oferit pe măsura rezolvării sarcinii și are efect imediat, elevul putând să-și modifice modul de lucru în funcție de acesta.
5. Formează competențe de reflectare asupra activității, de corectare și adaptare din mers și accentuează pe importanța autoevaluării.
Scop formativ, de a dezvolta competențe.
Instrumente propriu-zise: observarea sistematică a elevului realizată prin liste de control/ verificare; grila de control/ verificare, portofoliul, investigația, proiectul, autoevaluarea.

Autoevaluarea este un instrument important de evaluare, pentru că îi implică activ pe elevi în propria formare. Copiii își observă progresul și își modifică comportamentul, învață ce înseamnă munca de calitate, cum să-și evalueze activitatea în funcție de a celorlalți, devin mai implicați și mai concentrați când li se cere opinia și observă că ei sunt centrul de decizie pentru propriile acțiuni. Este, însă, o metodă formativă de evaluare care implică dificultăți în aplicare. Înainte însă să le prezentăm, vom trece în revistă modalitățile de utilizare a metodei:

• Individual: elevii și pot analiza progresul în timp, în funcție de lucrările, temele dintr-o anumită perioadă și pot face observații cu privire la ceea ce s-a modificat.
• În grup: În timpul unor exerciții de creație/ redactare, elevii sunt învățați să se delimiteze de activitate și să observe ceea ce au realizat și ce pot îmbunătăți. Aceasta ia forma discuției, făcând ca autoevaluarea să devină o parte firească a procesului de învățare. De exemplu, când citesc un text, se pot opri și pot discuta ceea ce îi nedumerește, sau pot lăsa mențiuni pe marginea textului. Într-o activitate de redactare de text, de scriere a unui articol, se pot detașa de creație și pot reflecta asupra aspectelor dificile sau pot discuta despre ceea ce îi provoacă cel mai mult și cum își propun să depășească aceste probleme.
• Ghidată de grile de evaluare: autoevaluarea este ghidată de criterii de evaluare pentru activitățile din clasă. Grile de evaluare pentru textele pe care elevii le redactează, pentru jocurile de rol, pentru exercițiile de creație, pentru exercițiile de comunicare nu trebuie să lipsească. Acestea vor fi redactate astfel încât să fie pe înțelesul copiilor, chiar cu implicarea lor și discutate la începutul activității pentru a servi ca ghiduri de rezolvare a activității.

Un avantaj al autoevaluării este că apropie pe elevi de profesor, ei devin parteneri în învățare și elevii învață că feedbackul lor este important. Se creează o atmosferă plăcută în clasă.

Autoevaluarea este, însă, o strategie care necesită modelare, nu le cerem copiilor opinia pur și simplu, ci urmărim grilele de evaluare pentru a ajunge la numitorul comun al unor competențe cu scopul îmbunătățirii lor, pentru că evaluarea duce la stabilirea unor ținte de atins.

Persoanele care se evaluează constant se întreabă: Unde voi ajunge? Îmi voi atinge obiectivele? Voi ajunge undeva? Mă bucură acest parcurs? Merită efortul? Sunt mulțumit de felul în care îmi petrec timpul? (Valencia, p 37)

În acest articol nu pledăm pentru utilizarea exclusivă a instrumentelor clasice sau a celor alternative  în evaluarea elevilor, ci pentru o îmbinarea a acestora cu scopul de a obține cele mai bune rezultate formative. Utilizarea excesivă a unui instrument poate genera monotonie, rutină  cu efecte negative, reducând entuziasmul și implicarea elevilor.

Bibliografie:
1. Potolea, D., Manolescu, M. (2005). Teoria și practica evaluării educaționale, Proiectul pentru învățământul rural, Ministerul Educației și Cercetării.
2. Valencia S., Hiebert, E., Afflerbach, P. (02014). Authentic Reading Assessment: Practices and Possibilities, Textproject: California, disponibil la textproject.org/assets/library/resources/Valencia-Hiebert-Afflerbach-2014-Authentic-Reading-Assessment.pdf
3. Wilson, B. G. (1996). Constructivist Learning Environments: Case Studies in Instructional Design, Educational Technology.