Integrarea copiilor cu CES la orele de limbi străine

Școala românească actuală resimte, în contextul european de Școală incluzivă –Școala integrativă, necesitatea integrării copiilor cu CES. Această acțiune nu este deloc facilă, mai ales în lipsa unui precedent în acest sens, căci până de curând, într-un sistem educațional de tip elitist, copiii considerați cu nevoi speciale erau trimiși în Școli speciale, responsabilitatea educării lor revenind pedagogilor din învățământul special. Mai mult, existența la clasa a unui astfel de copil aducea cu sine o ușoară jenă din partea cadrului didactic, împovărat cu un așa-zis copil ne-educabil.

În școala românească modernă europeană, se caută soluții în a integra copiii cu CES, eforturile fiind susținute pe două paliere: formarea cadrelor didactice pentru a putea lucra eficient cu astfel de copii precum și demersurile în a realiza varii tipuri de documente reglatoare și cu caracter practic care să specifice clar: ce poate să învețe elevul cu CES, ce are nevoie, metodele didactice ce trebuiesc abordate, mijloacele, resursele necesare și mai ales evaluarea acestui tip de elev.

Profesorul de limbi moderne este pus în fața unei dileme majore, poate mai mult decât alte cadre didactice: Ce poate asimila un elev cu CES în altă limbă decât cea maternă, el având dificultăți majore, câteodată, în a înțelege și a-și însuși noțiuni de bază în limba maternă. La acestă întrebare, pedagogii dau ca exemplu un tip de demers diferențiat pe tipul de deficiență avut de copilul în cauză, care vizează pași anumiți incluși în PEI (Plan educațional de intervenție).

În întocmirea PEI, profesorul de limbi străine trebuie să plece atât de la cunoașterea   concluziilor comisiei de profesioniști ce a stabilit diagnosticul de CES pentru a vedea în ce domeniu se desfășoară dizabilitatea copilului cât și de la analiza primelor rezultate ale copilului în contact cu limba străină (testul inițial, verificările orale, etc). Pornind din acest punct, profesorul trebuie să știe de la bun început: „CE trebuie predat copilului, CUM, CÂND sau la ce interval trebuie introduse cunoștințe particulare, elemente de înțelegere și deprinderi, prin activități suplimentare sau diferențiate pentru toți copiii, printr-o programă diferențiată.” (Pedagogia diversității și dificultățile de învățare, pag.235, coord. Elena Hussar și Gabriel Stan).

În general, PEI trebuie să aibă un format simplu, să ofere detalii suplimentare sau diferite de cele puse la dispoziție pentru toți copiii, să-și impună obiective de tip SMART: specifice, măsurabile, realizabile, relevante, cu termene clare.

S-a observat că, în cadrul orelor de limbă străină, metodele participative sunt cele menite să realizeze nu numai asimilarea unor cunoștințe ci și integrarea elevilor dintr-o anumită clasă, căci activitățile cu specific practic, de tip TPR ajută foarte mult chiar și pe copiii cu CES. Comenzile gen: „Stand up!”, „Clap your hands!” ,”Open/Close the door!” fiind printre cele mai eficace în reținerea unor acțiuni elementare de către toți copiii.

Un rol primordial în integrarea copiilor cu CES îl are includerea lor în activitățile pe perechi sau în grup unde e foarte important atribuirea unui rol ușor de îndeplinit cum ar fi de cel care ține evidența timpului, sau cel care are gijă să se vorbească în limba-țintă. Desigur, aceste activități nu pot fi fructuoase decât dacă întreg colectivul  este mobilizat în acceptarea  și includerea colegului lor cu CES. De multe ori, acest lucru este cel mai greu de realizat de către profesor, căci mulți copii vin din cadrul familial cu precjudecăți față de persoanele cu dizabilități.

Profesorul de limbi străine trebuie să aibă multă imagine în a activa copiii cu CES și a convinge clasa să interacționeze. Probabil, cel mai eficace mijloc este utilizarea jocurilor, mai ales la clasele mici dar și ca activitate de menținere a atenției la clasele mari. Un exemplu de joc ar fi „Telefonul fără fir” unde informația sub forma unei propoziții  relativ simple în limba engleză, trebuie trimisă de la un elev la celălalt penru a vedea cum ajunge aceasta în forma finală. Aceast tip de activitate permite și realizarea de concursuri, echipa câștigătoare fiind cea care reușește să transmită mesajul original cât mai aproape de cel transmis inițial de profesor.

Ca un principiu de lucru, profesorul de limbi străine trebuie să facă apel, mai mereu la cât mai mulți analizatori de simț, ex. văz, auz, pipăit, mirosit, pe cât posibil. Mai ales în cazul claselor mici, predarea unor cunoștințe elementare, ex. Pluralul substantivelor, se poate face făcând apel la realitatea înconjurătoare. Copilul cu CES poate înțelege diferența dintre a tree- trees, dacă în predare se face apel, fie la natura înconjurătoare, fie la cât mai multe desene, machete, imagini pe calculator, etc. Tehnologia poate fi/ și este de un mare ajutor în asimilarea cunoștințelor de bază.

Personal, consider că profesorul de limbi străine trebuie să vadă în elevul cu CES, care poate nu va reuși să acumuleze cunoștințe lingvistice, dar care are nevoie să fie integrat și educat, posibilitatea de a  i se preda limba străină ca o limbă maternă, bazându-se mai mult pe activități ludice, intuitive, decât pe explicațiile științifice, exacte, pe care le simte uneori atât de necesare în predare, și care pot fi date copiilor fără CES.
Indiscutabil, integrarea copiilor cu CES rămâne o problemă de actualitate pentru orice profesor și ține foarte mult de efortul personal al fiecărui cadru didactic în parte.

Experiența personală joacă un mare rol în realizarea acestui deziderat și societatea românească, în ansamblul ei, abia începe să-și pună întrebările necesare și să fixeze obiectivele de parcurs în acest demers. Cu cât studiile specialiștilor vor aprofunda acest teren- copiii cu CES, cu atât și practicianului îi va fi mai ușor în demersul său pedagogic. Până atunci, depinde de fiecare cadru didactic în parte să reușească în măsura posibilităților acestă dorită integrare.

Bibliografie:
1. Șișova, L., Tatiana, „Probleme și dificulțăți în educarea copiilor”, Ed. Sophia, București
2. Hussar, Elena, Stan, Gabriel, „Pedagogia diversității și dificultățile de învățare”, Ed. Casa Corpului Didactic, Bacău, 2011