Inteligenţa emoţională şi succesul şcolar – mit sau realitate

Inteligența este facultatea de a descoperi proprietățile atât ale obiectelor și fenomenelor înconjurătoare, cât și ale relațiilor dintre acestea, facultate dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi. Inteligența emoțională este implicată la toate nivelurile, ansamblul afectiv-emoțional conturând și nuanțând profilul individual ce definește imaginea și stima de sine, tabloul finalităților proprii, peisajul succesului, ansamblul trăsăturilor de caracter manifestate, mobilizarea energetică și raportul cu mediul educațional. Cu cât inteligența emoțională este mai rafinată, cu atât se va dovedi mai constructivă, favorizând dezvoltarea unei gândiri pozitive și unei atitudini optimiste asupra finalităților reprezentate în forma succesului școlar.

Termenul de inteligențǎ caracterizeazǎ (sub diverse unghiuri) puterea și funcția minții de a stabili relaţii și de a face legǎturi între elemente diferite. În psihologie, inteligența apare atât ca fapt real, cât și ca unul potențial, atât ca proces, cât și ca aptitudine sau capacitate, atât formǎ și atribut al organizǎrii mintale, cât și al celei comportamentale (Paul Popescu –Neveanu, Dicționar de psihologie, pag.302). În 1979, N. V. Findler afirma că ”un sistem este considerat că are proprietatea de inteligență, pe baza comportării sistemului, dacă se poate adapta singur la situații noi, are capacitatea de a raționa, de a înțelege legăturile dintre fapte, de a descoperi înțelesuri și de a recunoaște adevărul. De asemenea ne așteptăm ca un sistem inteligent să învețe, deci să-și îmbunătățească performanțele pe baza experienței trecute.”

În 1983, Howard Gardner a introdus conceptul de ”inteligenţe multiple”. El argumenta că nu există doar un tip de inteligenţă, precum cea măsurată prin teste şi dezvoltată în cadrul şcolar, ci multiple tipuri de inteligenţe. Gardner a identificat, astfel, şapte tipuri de inteligenţă diferite de abilităţile comunicative şi matematice uzuale. Printre aceastea, el a inclus şi două abilităţi personale: auto-conştientizarea stărilor interioare şi interactivitatea socială eficientă. Cele şapte tipuri de inteligenţă ale lui Gardner sunt: inteligenţa logico-matematică, inteligenţa interpersonală, inteligenţa spaţială, inteligenţa ritmic-muzicală, inteligenţa intrapersonală, inteligenţa kinestetică și inteligenţa lingvistic-verbală.

În ceea ce privește succesul şcolar, acesta nu este un indicator al valorii inteligenţei generale sau globale a elevului, întrucât capacitatea de adaptare şcolară depinde de inteligenţa lui şcolară. Aceasta se formează în procesul de şcolarizare, ca rezultat al structurării potentialităţilor mintale ale copilului după natura şi repertoriul activităţii şcolare, înglobând în structura sa şi atitudinea elevului faţă de activitatea conducătoare a vârstei şcolare.

Nu înseamnă însă că inteligenţa şcolară ar fi singurul factor determinant al reuşitei şcolare. Inteligenţa şcolară nu este o valoare psihică absolută. Eficienţa ei este condiţionată de gradul de organizare a întregii personalităţi, mai ales de trăsăturile afectiv- motivaţionale şi volitiv-caracteriale ale elevului. Inteligenţa şcolară poate fi studiată numai în raport cu sarcinile şcolare – prezentate prin anumite metode pedagogice – şi cu viaţa afectiv – motivatională a elevului. Evaluarea inteligenţei presupune cunoaşterea tensiunilor, a barierelor externe şi interne ale elevului, a gradului de mobilizare a efortului voluntar, a fazelor şi a direcţiei activităţii, într-un cuvânt a câmpului psihologic în care se desfăşoară activitatea elevului.

Inteligenţa emoţională este formată din patru elemente: întelegerea mai bună a propriilor emoţii, gestionarea eficientă a propriilor emoţii şi creştere semnificativă a calităţii vieţii, întelegerea mai bună a celor din jur şi o convieţuire cu un grad de confort ridicat, crearea de relaţii mai bune la toate nivelele cu cei din jur şi creşterea productivităţii şi a imaginii personale. Conform observațiilor efectuate, competenţa emoţională pare să fie, uneori, mai importantă decât abilităţile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale reprezintă înţelegerea şi gestionarea emoţiilor pentru a crea relaţii armonioase cu cei din jur, capitol la care mulți dintre noi suntem restanțieri. Inteligenţa emotională presupune autoconştientizarea, determinarea punctelor forte şi a limitărilor, conştientizarea emoţiilor şi a efectelor acestora asupra comportamentului, precum şi impactul acestora asupra celorlalţi, analiza comportamentului dintr-o perspectivă introspectivă. Un alt aspect important este reprezentat de managementul emoţiilor, obtinerea abilităţilor de a face faţă în mod eficient stresului şi frustrării, să fii flexibil şi să doreşti să te adaptezi la schimbare, imaginea proprie şi automotivarea, dezvoltarea unui simţ de autoevaluare şi încrederea în abilităţile de a face faţă cererilor, motivarea prin factori interni precum nevoia de realizare şi nevoia de dezvoltare personală, abilităţi sociale, ascultare activă, intrare în raport cu ceea ce simt ceilalţi, prevenirea unei influenţe negative a factorilor emoţionali asupra capacităţii de ascultare, asertivitate, gestionarea conflictelor.

Din punctul meu de vedere, inteligența emoțională funcționează ca un adjuvant în obținerea succesului, în general, și a succesului școlar, în particular. Performanțele mărite, rezultatele îmbunătățite sunt determinate de complementaritatea acțională a mai multor factori, între care un loc esențial îl deține inteligența generală, nuanțată de inteligența emoțională. „Succesul la învăţătură este dependent nu numai de nivelul dezvoltării intelectuale – arată A.Chircev – ci , într-o însemnată măsură şi de natura trăsăturilor de personalitate ale elevilor, ceea ce impune necesitatea cunoaşterii şi a influenţării pozitive a acestor trăsături„. Relația dintre inteligența emoțională și succesul școlar depinde de câțiva factori, între care putem regăsi: gradul de cunoaștere a sinelui, a potențialului personal; nivelul stimei de sine (cu cât stima de sine este mai dezvoltată, cu atât valorile personale vor îmbrăca o formulă mai amplă); finalitățile personale (promovare, recompensă, aprecierea profesorilor și a colegilor, dobândirea unui set de cunoștințe, sentimentul de împlinire, alugarea ”plictisului”), care depind de primele două aspecte (cu cât elevul se cunoaște mai bine și are o stimă de sine ridicată, cu atât finalitățile vor fi mai sus, din punctul de vedere al complexității și invers); reprezentarea proprie a succesului (ceea ce reprezintă succes pentru un elev – premiul I, olimpic, cel mai bine ”cotat” între colegi, șef al clasei, promovarea anului școlar, distracție, reușită școlară cu efort minim etc. –  pentru altul poate să nu aibă nicio valoare); dimensiunea temperamental-caracterială (trăsăturile specifice tipului de temperament dominant, atitudini, obiceiuri, trăsături de caracter); factorul volitiv-motivațional, precum și contextul, mediul educațional, politica școlii în ceea ce privește procesul instructiv-educativ și raporturile dintre cadre didactice și elevi.

Activitățile derulate în cadrul orelor de limba și literatura română urmăresc dezvoltarea echilibrată, armonioasă, a inteligențelor generală și emoțională, urmărind consolidarea structurilor cognitive (gândire, memorie, imaginație, limbaj), a celor reglatorii (afectivitate, voință), a funcțiilor psihice (atenția), a ansamblului de abilități și deprinderi, precum și a elementelor caracteriale. În ceea ce privește inteligența emoțională, orele de limbă și literatură română contribuie la definirea și limpezirea emoțiilor, la diversificarea acestora, la conturarea unor nuanțe afective, la completarea tabloului emoțional ce colorează existența.

Astfel, sunt utilizate: texte cu impact emoțional (”Puiul”, de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, ”Fulg”, de Nicolae Labiș, ”Ardealul”, de Nicolae Bălcescu etc.); secvențe muzicale, ce compun fondul pe care se realizează compunerile (muzică instrumentală clasică) și care declanșează și stilizează emoții multiple, superioare, asigurând dezvoltarea armonioasă a creierului (de la Berdhal); vizite la biblioteca școlii (atmosfera creată generează admirația pentru cărți, legătura cu vechiul, sentimentul apartenenței la un grup, la o societate, la un popor, determinat de contactul cu înțelepciunea și sensibilitatea înaintașilor); dramatizarea, ca model terapeutic, prin care elevul ”probează” o serie de emoții ce descriu profilul diferitelor personaje și dezvoltă o anumită atitudine față de acestea; lectura unor pasaje lirice, prin care sunt determinate subtilități emoționale (Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Labiș, Tudor Arghezi); jocul ”de-a profesorul”, prin care elevii sunt obișnuiți cu emoțiile pe care le presupune activitatea profesorală, caracterizată prin ”a sta în fața celorlalți”, a vorbi în public, a ține un discurs, a interacţiona cu cei din faţă, a-i determina să se implice în activităţile propuse.

În ceea ce priveşte dezvoltarea paletei emoţionale a elevilor pe baza corelării muzicii cu literatura, am remarcat faptul că, în realizarea diferitelor tipuri de compuneri, fondul muzical de calitate contribuie la realizarea eficientă a sarcinilor trasate şi la sentimentul împlinirii de sine. Aceasta realitate a fost demonstrată şi la nivel ştiinţific: în zona fizicii, spre exemplu, dr. Hans Jenny (fizician şi naturalist)  a observat cum muzica determină organizarea materiei anorganice în direcţia structurării materiei organice, sunetul având influenţă directă asupra biologiei umane, în timp ce dr. Masane Emoto subliniază faptul că muzica şi cuvintele frumoase creează structuri cristaline, asemenea fulgilor, din moleculele de apă. Astfel, o lecţie de limba şi literatura română derulată în bibliotecă, pe fond muzical de calitate, asigură dezvoltarea „integrată” a psihicului uman.