Inteligența și mentalitatea tranzitorie

Predă limba şi literatura română în cadrul Liceului Axiopolis din Cernavodă, Constanţa. A terminat studiile masterale la Universitatea Ovidius, Constanţa, urmate de cele doctorale la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre Contribuții la proza postmodernă românească. În anul 2011, a publicat primul volum monografic sub titlul Take, Ianke şi Cadîr - identităţi în oglindă, susţinând ipoteza actualităţii dramaturgului Victor Ion Popa în contextul globalizării curente. În anul 2012, alături de alţi doi autori (M. şi N. Savin), a publicat ghidul practic pentru elevi Caiet de exerciţii. Fişe de lucru pentru clasa a VIII-a. De asemeni, are în lucru o altă lucrare practică (Teste de cultura literară) şi un roman. Este menţionată în volumul Caragiale al Universităţii Ovidius, în volumul Societăţii Filologice Constanta. Este membru al London Literary Society din 2014. Este în permanenţă atentă la performarea unui act educativ de calitate şi totodată generoasă cu propria-i perfecţionare. Iubește nespus copiii și caută să fie mereu atentă la necesitățile lor, pe cât posibil și dincolo de limitele restrictive ale mediului școlar.

Liceul Tehnologic Axiopolis Cernavoda (Constanţa)

Potrivit unor studii postdouămiiste, inteligența este factorul ce distruge egalitatea economică internațională și creează diversitatea negativă. Ne propunem să urmărim câteva dintre cauzele ce au ajuns să producă frustrări și inicvități în spațiul educațional contemporan românesc.

Într-un studiu din 2002 , Richard Lynn și Tatu Vanhanen, profesori universitari recunoscuți în spațiul nordic, atingeau un subiect multă vreme evitat: inteligența ca sursă a diferenței. Deși nu a produs același efect precum republicarea sa din 2006, sub titlul „IQ and Global Inequality”, cartea din 2002 detaliază rezultatele analizei statistice a „World Development Report” și oferă verdictul următor: națiunile cu IQ ridicat dețin cornul abundenței, cele cu IQ scăzut nu-l pot atinge. Altfel spus, coeficientul de inteligență al unui popor se află în directă legătură cu ponderea economică, recte politică, dar și cu legitimitatea, influența și puterea în lume. Națiunea este definită ca ansamblu de indivizi și autorii propun ideea că națiunile se comportă precum indivizii. Din acest fapt derivă și concluzia lor care, inevitabil, sporește nemulțumiri în rândul cititorilor proveniți din țările „compătimite”, cu IQ mediu sau scăzut. Un aspect extrem de important subliniat însă înainte de orice speculații este acela potrivit căruia inteligența  este, în mare parte, un factor ereditar, și nu unul dobândit sau restrictiv contextual. Din aceste două idei, se naște întrebarea: nu este posibil ca o astfel de perspectivă să lămurească și anumite aspecte ale panoramei educaționale contemporane aparținând țării noastre?

Este necesară observația că studiul prezent nu își propune o miză statistică (deci, nu se bazează pe date statistic obținute), ci se întemeiază pe o logică speculativă cu posibile completări ulterioare. Menționăm că urmează, totuși, a fi abordat un subiect ce poate isca nenumărate controverse. În fapt, subiectul inteligenței elevilor români este inepuizabil, iar studiul de față rezumă doar varianta în care acest factor este motorul diferenței în lumea școlară de azi caută să verifice necesitatea (?) unei astfel de legi în mediul educațional contemporan. Se va încerca astfel aplicarea celor două optici – inteligența ca element ereditar și raportul dintre IQ și bunăstare (wealth) – în speranța clarificării unor deficiențe de perspectivă. Este angoasantă ușurința cu care mediul educațional intern (de la beneficiar la educator), dar și cel extern (de la părinți la comunitate și ansamblul mediatic) stigmatizează elevii în funcție de diversitatea lor – adică exact acel element de frontispiciu promovat în și de către Uniunea Europeană. Dacă totul „avansează” în direcția greșită?

În țara noastră, fost bloc sovietic și comunist, situația are o altă rădăcină. Iar, dacă într-adevăr inteligența este ceva cu care te naști, atunci cum poți înțelege problema unui popor îndoctrinat și conformist multă vreme, cu o inteligență defrișată de partid? Dacă inteligența este ereditară, cum a reușit ea să fie întemnițată în perioada regimului? Generațiile de „pionieri” și alte elemente îndoctrinate au dat naștere celor care azi trăiesc între două lumi: spațiul reminiscent al educației parțial comuniste, conservat în familie, și spațiul democratic al libertății de gândire și de moralitate civică. Ceea ce, pentru mulți, e un avantaj. Mai grav se arată însă faptul că această generație, pregătită în parte la școala „democrației” postdecembriste, cu excepțiile autodidacte, reflexive și cu spirit fin, pretind o lume complet nouă pentru generațiile noi, dar nu au definiția „noului”. Așadar, se reia vechiul conflict al generațiilor. Ce ne interesează aici este principiul inegalității, pe care, indiferent de paravan, îl implică orice dispută de acest tip. Ca să-l elimine, conducătorii comuniști au lansat parabola „tovarășului”, instaurând isteria unei pretinse și generalizate egalități între indivizii națiunii. În aceste condiții, situația țării trebuia reformată, astfel că peste 85% dintre liceele țării deveniseră, în anii optzeci, industriale și agricole. Chestiunea inteligenței nu era doar ereditară, ci și contextual restrictivă, ba chiar și una de oportunitate. Ulterior, după dărâmarea Cortinei de Fier, individul a fost nevoit să treacă printr-o altă perdea de reforme educaționale, oscilante (modelul american sau modelul francez?), în urma cărora, în sfârșit, poporul român a înțeles că indivizii sunt diferiți, iar, mult mai târziu, că diversitatea e mult mai prețioasă decât uniformitatea.

În zilele noastre, diversitatea a devenit iarăși amenințătoare, sfidătoare, de neînțeles. De aceea, e stigmatizată. Elevul din mediul rural suferă etichetarea ca mediocru prin comparație cu cel din mediul urban. Elevul dintr-un liceu tehnologic suportă represiunile celui de la liceul teoretic. Cel de la liceu se simte umilit de cel provenit de la colegiu ș.a.m.d. Desigur, sunt nenumărați alți factori care creează (și obligă la) ierarhizare, dar întrebarea este dacă nu cumva ereditatea inteligenței nu mai este un factor decisiv în etichetarea elevului de azi? Sunt, deopotrivă, elevi inteligenți în sfera rurală, în cea tehnologică, în cea de la stat ori în cea a educației private. Nici măcar unul dintre aceste elemente nu asigură „bunăstarea” sau reușita elevilor în viitor. Se ajunge astfel la ideea că, în fond, deși națiunea este un ansamblu de indivizi și se comportă asemeni acestora, cum lămureau autorii citați la începutul studiului, viceversa nu e necesară. Indivizii nu se comportă ca o națiune, deci ca un bloc. Nimic – nici migrarea către urban, colegiu sau privat – nu-i asigură elevului de azi viitorul ideal la care, pașnic, visează în anii adolescenței. Așadar, înainte de a produce schimbări în sfera educațională, poporul nostru are nevoie, în mod cert, de schimbarea mentalității și de ieșirea de sub stigmatul tranzitoriu. Comunismul e mort. Democrația e un concept purist. Tranziția și experimentul trebuie să ia sfârșit.

Prin urmare, IQ-ul indivizilor nu definește și nici nu poate stabili pronosticuri al evoluției unui popor sau individ. Este esențială schimbarea opticii. Este, neîndoielnic, nevoie de mulți indivizi inteligenți, pragmatici, agili, dar să presupunem că, totuși, o bucată de uscat de câteva sute de mii de kilometri pătrați de uscat (cum sunt statele de pe continentul nostru) nu poate susține decât un mic procent de ființe „înzestrate” ereditar. Ce se întâmplă cu „ceilalți”, cu cei „diferiți”? Răspunsul autorilor anterior menționați – ușor cinic – este că aceștia sunt condamnați pe viață la sărăcie. Și, se pare, că răspunsul este extrem de agreat de o majoritate. Dar dacă lucrurile nu stau așa? Matei Călinescu contura celebra imagine a piticilor pe umerii uriașilor . A. Toffler  și J. Baudrillard  avansau teorii ale progresului mizând pe fundația actuală a lumii – „supra-obiectul” . Dacă „uriașii” și „fundația” nu ar fi existat, „piticii” aceia – a se citi indivizii rari, geniali – pe ce și-ar fi clădit perspectiva? În concluzie, nu în egalitate și uniformitate stă (neapărat) rezolvarea dilemei. Egalitatea sună bine, dar e iluzorie. Ci în promovarea, prin familie și școală, a unei culturi a avantajelor diversității. Dacă elevul va dobândi înțelegerea că, deși nu este la fel de inteligent, de curat sau de bogat ca el, individul care îl servește, îi poate fi prieten, utopia maximului moral nu ar mai fi doar o metaforă a perfecțiunii, ci aproape o realitate. Este vorba, întrucâtva, de efectul Butterfly. Ne suntem necesari reciproc.

Bibliografie selectivă:
Lynn R., Vanhanen T. (2000), IQ and the Wealth of Nations, Praeger, Westport, Connecticut London.
Lynn R., Vanhanen T. (2006), IQ and Global Inequality, Washington Summit Publishers, Georgia, Atlanta.
Călinescu M. (1995), Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, traducere de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, posfață de Mircea Martin, Univers, București.
Toffler A. (1973), Șocul viitorului, traducere de Leontina Moga și Gabriela Mantu, cuvânt înainte de Silviu Brucan, Editura Politică, București.
Baudrillard J. (2008), Societatea de consum. Mituri și structuri, ed. a 2-a, traducere de Alexandru Matei, prefață de Ciprian Mihali, Comunicare.ro, București.

Cuvinte cheie: inteligență, educație, schimbare, mentalitate, indivizi
Accesări: 934