Interdisciplinaritatea – concept fundamental al învățământului actual

Articolul prezintă importanța unei abordări interdisciplinare a obiectelor de studiu, oferind exemple din disciplina Limba și literatura română. Valențele pozitive pe care le implică o astfel de abordare au condus către considerarea interdisciplinarității drept un concept fundamental al învățământului actual. Tradiția interdisciplinară în spațiul cultural românesc se întoarce pe axa timpului până la Dimitrie Cantemir. Plecând de la ideea unei unităţi a domeniilor ştiinţei, interdisciplinaritatea a devenit în ultimii ani una dintre coordonatele esenţiale ale curriculumului şcolar fiind asociată fie conceptului de activiate tematică (ce-şi propune să combine obiective de referinţă şi competenţe specifice mai multor arii curriculare), fie celui de predare integrată (văzută ca modalitate de predare-învăţare ce asigură nu doar profunzimea cunoştinţelor acumulate astfel, ci şi o sedimentare benefică a acestora prin promovarea unei atitudini pozitive din partea elevului).

Asemenea celorlați termeni înrudiţi (pluridisciplinaritate, multidisciplinaritate, transdisciplinaritate) conceptul de interdisciplinaritate a suscitat atât voci care l-au considerat de nelipsit dintr-o teorie a epistemologiei şi a pedagogiei, cât şi vehemente glasuri care au văzut în acest tip de abordare doar o modalitate de încurajare a superficialităţii prin amestecul de discipline. Cu timpul însă, conceptul – la început neclar definit – a devenit una dintre complexele probleme teoretice, dar şi practice, esenţiale în dezvoltarea ştiinţei, mai ales în societatea actuală, când aceasta tinde spre o cunoaştere unitară a lumii.

Pledând pentru interdisciplinaritae, Hughes Philip afirmă că „disciplinele nu ne dau (şi nu ne dau niciodată) imaginea completă a lucrurilor privite izolat. Articulându-se între ele, integrându-se, ele îşi îndeplinesc rolul într-un mod eficace”. Tradiţia cercetării interdisciplinare la noi confirmă această necesitate a abordării integrate a cunoaşterii lumii. Dimitrie Cantemir, B. P. Haşdeu, Dimitrie Gusti, Mircea Eliade sunt doar câteva nume care au utilizat în cercetarea materiei ştiinţifice abordarea interdisciplinară (geografie, istorie, psihologie, lingvistică, filosofie, religie, literatură artă). În articolul Religiile, Mircea Eliade concluzionează: „pentru a sesiza sensul unei forme religioase şi dezvoltarea ei istorică, cercetătorul trebuie să utilizeze căile şi rezultatele a numeroase discipline (istorie, sociologie, psihologie, fenomenologie)”.

Deşi la prima vedere termenii par a se suprapune, pluridisciplinaritatea, multidisciplinaritatea, transdisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea definesc, de fapt, diferite niveluri de comunicare între ştiinţe. Sinonime, noţiunile de pluridisciplinaritate şi multidisciplinaritate definesc studierea unui anumit subiect din perspectiva mai multor ştiinţe, principalul lor beneficiu fiind o sporire a complexităţii subiectului respectiv.

Transdisciplinaritatea este o formă complexă de înrudire între mai multe discipline, având avantajul de a genera un nou domeniu de cunoaştere sau o nouă disciplină, conectând școala cu viața reală. Interdisciplinaritatea presupune utilizarea în contexte multiple a fenomenelor, conceptelor, metodelor comune mai multor discipline cu scopul unei înţelegeri complete a unei anumite probleme. Pe lângă o interdisciplinaritate a problemelor (studiul unei probleme necesită apelul la mai multe discipline) au fost identificate interdisciplinaritatea domeniilor învecinate, interdisciplinaritatea metodelor (folosirea metodelor specifice unei anumite discipline în alte discipline) şi o interdisciplinaritate a conceptelor (conceptele dintr-o disciplină se folosesc în cercetarea unei alte discipline).

Indiferent de formă, interdisciplinaritatea a fost adoptată drept concept fundamental în reforma curriculumului şcolar actual, aceasta dezvăluindu-şi valenţele pozitive în predarea tuturor disciplinelor cuprinse în curriculum, la toate nivelurile de şcolarizare.

Beneficiile acestui tip de abordare sunt multiple şi confirmate de experienţa la catedră. Astfel, în predarea disciplinei Limba şi literatura română, interdisciplinaritaea este aplicabilă atât în gimnaziu, cât şi în liceu, în studierea unei teme sau în dezvoltarea unor abilităţi de receptare a unui text literar. O abordare interdisciplinară întâlnim încă din ciclul inferior al liceului, în clasa a IX-a conceperea pe criteriul tematic a materiei oferind elevilor posibilitatea de a-şi construi o perspectivă integratoare asupra tradiţiei unei mari teme literare.

Într-o epocă în care se înregistrează o expansiune a vizualului, a învăţa să priveşti devine o necesitate pe care abordarea unei teme cum este Iubirea în literatură, teatru şi film încearcă să o satisfacă. Conţinuturi complexe sunt achiziţionate cu uşurinţă prin apelul la interdisciplinaritate. Este evident plusul de cunoştinţe, trăinicia acestora şi imaginea unitară pe care o va avea elevul de clasa a XI-a despre Formarea limbii române prin apelul la alte discipline cum ar fi lingvistica, istoria, geografia, dialectologia, limba latină etc.

Nu în ultimul rând, multiplele contexte de învăţare pe care le pune la dispoziţia elevului tratarea interdisciplinară conduc la o revitalizare a metodelor tradiţionale, stimulând o mai intensă angajare a elevilor în actul receptării textului literar şi determinând reflecţia personală, independentă − condiţie esenţială pentru formarea elevului ca lector avizat de literatură. Studiul Simbolismului la clasa a XI-a poate valorifica tratarea interdisciplinară atât pentru a asigura o înţelegere completă a fenomenului (prin apelul la impresionismul în pictură şi în muzică), cât şi pentru dezvoltarea abilităţilor de receptare a unui text poetic simbolist prin tehnici specifice mai multor discipline: limba română/ franceză, muzica.

În toate cazurile, subiectele abordate ies îmbogăţite, avantajele fiind atât ale elevilor ale căror achiziţii sunt calitativ superioare, cât şi ale profesorului care depăşeşte astfel limitele unei abordări monodisciplinare. Formula de cooperare între discipline pe care o oferă astfel reforma curriculară prin afirmarea interdisciplinarităţii reprezintă una dintre cele mai importante metode de eficientizare a procesului de predare-învăţare.

Bibliografie
1. Virginia, Creţu, Direcţii de colaborare interdisciplinară în învăţământul gimnazial, Revista de pedagogie nr. 5, 1980.
2. Jean, Piaget, Dimensiunile interdisciplinare ale psihologiei, București, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
3. *** Interdisciplinaritatea în ştiinţele umane, București, Editura Politică, 1966.
4. ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/74-81_0.pdf (accesat 13 aprilie 2021, 18.30)