Între Internet și viața reală

În epoca vitezei şi a eficienţei prescurtările şi simbolurile încep să înlocuiască un cuvânt, o frază, o propoziţie. Pretindem că socializăm, că avem prieteni numeroşi, dovadă diferitele reţele de socializare de tip Facebook în care mai ales cei tineri comunică şi îşi găsesc prieteni. „Messengerul” a devenit o ocupaţie devoratoare de timp care le dă multora iluzia unei comunicări autentice. Dar în viaţa reală?
În scrierile tinerilor întâlneşti tot mai des prescurtările folosite în conversaţiile on-line. Regulile minimale ale scrierii corecte sunt uitate în favoarea acestor prescurtări. Sau, ca o compensaţie, se renunţă în discursul public, oficial, la simplitate, în favoarea unor exprimări preţioase. În aceste condiţii ce va face profesorul de limba română pentru a putea cultiva exprimarea corectă, dar în acelaşi timp de a fi în „spiritul timpului”?
Exerciţiile de exprimare, modelele de scriere a unor texte, corectarea eseurilor nu doar din punctul de vedere al ortografiei şi punctuaţiei, evitarea preţiozităţii exprimării dascălului sunt câteve soluţii aplicabile la clasă pentru a diminua diferenţa tot mai mare dintre limba utilizată de tineri în situaţiile nonformale şi ceea ce cred ei că este o exprimare „oficială”.

Suntem „toţi k1”, „4 You” e în regulă să încheiem mesajul cu „XXX”, sau cu un  smile.  Dacă suntem nervoşi transmitem prin   emoticoane şi prin alte simboluri grafice. Discursul oral cu numeroase defecte se instalează şi în domeniul scrisului. Interjecţii precum „băi”, „mă”, formulări populare de tipul „o să fac”, o” fost”, „căşi” etc sunt folosite ca semn al „democratizării” limbajului, al libertăţii de opinie şi exprimare, uitându-se faptul că stăpânirea libii şi utilizarea ei sunt şi semnele exterioare ale modului în care gândim. Tehnologia nouă a invadat de asemenea spaţiul limbii cu neologisme şi elemente argotice şi de jargon precum: „comp”, „Ipod” , „mp3”, „mes”, „cool”,  „smiley” etc De la neologismele inevitabile s-a ajuns la un limbaj codificat care separă generaţiile sau grupurile sociale, astfel încât reţeaua de comunicare se reduce doar la aceia cu care eşti în acelaşi univers lingvistic şi mental.

Ca o compensaţie, în discursul public, oficial, se renunţă la simplitate, în favoarea unor exprimări preţioase. Se incepe cu acel preţios „deci”, o concluzie la ceva nespus încă, se construiesc fraze enorme, uitându-se în final subiectul iniţial sau se preferă neologismul, uneori chiar tehnic, pentru a transmite ceva simplu. Astfel, profesorul nu mai creează material didactic, ci „soft educaţional”, care nu e decât o transpunere în noua tehnologie a planşelor de altă dată, el dă „imputuri” pentru ca elevul să „abordeze ulterior problema în mod multidimensional.” „Itemii” de evaluare trebuie să fie şi ei în „trend” pentru o evaluare obiectivă a „competenţelor intra- şi interdisciplinare”.

În aceste condiţii, ce va face profesorul de limba română pentru a putea cultiva exprimarea corectă, dar în acelaşi timp de a fi în „spiritul timpului”? Pentru a fi „cool”, discursul oral poate utiliza elemente din limbajul tinerilor, dar acest lucru nu va face decât să întărească obişnuinţele greşite în folosirea limbajului. Din dorinţa de a arăta pregătirea academică şi elevarea, profesorul poate utiliza în comunicare o exprimare preţioasă care să-l facă pe elev să creadă că există o ruptură între spaţiul lingvistic şcolar/ oficial şi cel privat. Manualele şcolare, rămase oarecum în sfera tradiţiei, propun lecţii de dezvolatare a vocabularului bazate pe explicarea unor cuvinte şi găsirea de sinonime, dar de multe ori aceste cuvinte se repetă de-a lungul claselor, devenind doar un exerciţiu de memorie. Încadrarea în contexte rămâne deficitară, propoziţia găsită fiind izolată de actul vorbirii. O soluţie ar putea fi exerciţiile care să impună folosirea cuvintelor în context. Decât o listă de sinonime, mai bine alcătuirea unui text de câteva rânduri în care să se utilizeze cuvintele respective. Pentru elevii mai mici, exerciţiile de completare a propoziţiilor pot fi o formă de a le arăta sensul şi contextul în care se poate utiliza un cuvânt. Însă este de dorit ca modelele oferite să aibă structuri diferite pentru a nu deveni clişee.

Şi în trecut construirea unui text era o problemă, dar astăzi, şi din cauza comunicării prin internet, formularea unor fraze corecte şi construirea unui text coerent a devenit o adevărată provocare. Soluţia simplă oferită de examenele şcolare a fost şablonul. Eseul argumentativ, ca parte a examenului de bacalaureat, a impus structurile: „În opinia mea…”, „în primul rând”, „în concluzie”. Aceste elemente sunt punctate generos, în detrimentul originalităţii şi al argumentării veritabile. Doar folosirea lor asigură un număr de puncte, independent de conţinut.  De asemenea, până deunăzi, subiectele de examen la sfârşitul clasei a VIII-a erau legate de ilustrarea unei specii literare. De aceea, toate eseurile începeau de definiţia speciei respective, urmată de un comentariu oarecare, fără legătură cu definiţia respectivă, care funcţiona mai degrabă ca antet, dar aducea puncte. O astfel de obişnuinţă a făcut ca şi în clasa a XII-a unii elevi să-şi înceapă eseul cu definirea speciei literare. Învăţată de timpuriu, fraza încărcată cu figuri de stil, lungă de câteva rânduri, devine un semn al preţiozităţii. Frazele imense au devenit „semnul” inteligenţei. De aceea exerciţiile de construire a enunţurilor, corectarea eseurilor elevilor nu doar din punctul de vedere al ortografiei şi punctuaţiei sunt forme de atenţionare şi corectare ale unor greşeli de exprimare. Un plan corect al compunerii şi exersarea aplicării lui pe texte mai scurte poate de asemenea fi un punct de plecare pentru construirea unor eseuri mai ample.

În concluzie, apariţia mijloacelor de comunicare on-line a dus într-o oarecare măsură la modificarea limbajului şi a structurilor de comunicare tradiţionale. Tinerilor le este tot mai reu să construiască enunţuri şi texte, astfel încât cerinţele unei comunicări oficiale par să nu aibă legătură cu deprinderile de vorbire cotidiene. Totuşi, aşa cum spunea Wittgenstein : „Limitele lumii mele sunt limitele limbajului meu.”, modul de a înţelege lumea, de a reflecta asupra ei şi de a se dezvolta în lume este dependent de nuna stăpânire a limbajului, de aceea profesorul are un rol major în cultivarea limbii corecte.

Bibliografie:
Ferreol, Gilles & Flageul, Noel. Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Iași: Polirom, 2007.