Istoria văzută prin ocheanul literaturii

Acest articol surprinde câteva aspecte concrete ce pot ilustra legătura dintre materiile umaniste. Literatura din perioada comunistă ocupă un spaţiu relativ restrâns în manualele de liceu, dar ea oferă profesorilor şi elevilor posibilitatea de a contura o lume şi o ideologie care să servească drept model sau antimodel pentru generaţiile viitoare. Această literatură permite realizarea unor conexiuni cu societatea în care trăim şi astfel se dezvoltă spiritul critic şi analitic al tinerilor.

Ora de literatură nu se rezumă strict la analiza textului din punct de vedere structural sau compoziţional, nu se limitează câmpul de observaţie numai asupra textului, ci, ori de câte ori va fi nevoie, se va apela la factori extraliterari: ceva despre geneza operei, despre personalitatea scriitorului, despre contextul istoric în care a apărut, iar analiza se va încheia cu aprecieri globale privind locul operei, receptarea ei în epocă, valoarea ei estetică.

Punerea în discuţie a unei perioade istorice relativ apropiată de cea în care trăim poate provoca într-un sens creator curiozitatea şi atenţia elevilor.  Generaţia actuală de elevi are avantajul de a descoperi trecutul „în direct” prin întrebările  pe care le poate adresa celor apropiaţi cu vârste de peste 40 de ani, dar şi prin vizionarea seriilor de filme, reportaje şi anchete ce oglindesc perioada comunistă. Cred că impactul pe care abordările de acest gen îl au asupra lor e mult mai puternic decât orice manual de istorie.

Mi-a atras atenţia un articol al autoarei Simona Popescu care  m-a făcut să meditez puţin la atitudinea pe care noi ar trebui să o avem în confruntarea cu schimbările istoriei. Selectez câteva rânduri ce pot reprezenta o lecţie pentru generaţiile actuale:

„Comunismul nu e doar o ideologie, este o lume. Ea nu poate fi nici pur şi simplu demonizată, nici pur şi simplu uitată. […] Era o epocă în care timpul curgea altfel, în volute care dădeau lumii o nesfârşită, superbă, uneori, melancolie… Dacă am fost egali în sărăcie, n-am fost egali (asemănători) în ceea ce comunismul a făcut din fiecare. În fond, eu sunt ceea ce comunismul şi reacţia la comunism au făcut din mine. […] Comunismul ne-a deformat şi noi am răspuns deformării printr-o naturală creativitate.”

Toate produsele „epocii de aur” ca şi limbajul din care au fost realizate, continua lor difuzare în şcoală, la locul de muncă, la teatru, la televiziune, la radio, în toate publicaţiile timpului au avut un efect copleşitor asupra conştiinţelor, impunând, în timp, o adevărată mitologie a comunismului. Imensa presiune totalitară, dar şi abolirea criteriului estetic în judecarea literaturii a produs deformări ale căror conştiinţe mai dăinuie încă. Iar uitarea este, în acest caz, cel mai puţin adecvat remediu. Tocmai de aceea cunoaşterea, ca şi justa lor apreciere devin necesare.

Prin abordarea din perspective multiple a textelor propuse în școală, se urmăreşte deprinderea tehnicilor de studiu aprofundat al literaturii, iar prin inserarea de trimiteri bibliografice la volume de istorie, teorie şi critică literară, la titluri din literatura română şi universală se vizează înlesnirea pătrunderii elevului în domeniul literaturii, pentru a putea emite aprecieri şi judecăţi de bun simţ.

Criticii şi istoricii literari au subliniat imediat după Revoluţia din 1989 o tot mai acută necesitate a abordării literaturii concepute în perioada comunistă, din nevoia de a o aşeza valoric acolo unde-i este locul în istoria literaturii române. Lucru deloc uşor, pentru că după 1989 criteriile valorice s-au schimbat. Grilele de apreciere sunt altele, iar acum se poate delimita în modul cel mai sincer canonul politic, de cel estetic.

Tocmai pentru a se delimita cât mai clar luminile şi umbrele acestui tablou literar, autorii manualelor alternative de clasa a XII-a au propus două studii de caz ilustrative în acest sens: „Literatura aservită ideologiei comuniste” şi „Tipuri de roman în perioada postbelică”, precum şi o serie de texte reprezentative pentru literatura subversivă.
Astfel, sunt sugerate pentru lectură şi analiză fragmente sau texte aparţinând autorilor oportunişti, precum şi autorilor care nu au aderat la ideologia comunistă. Din prima categorie îi amintim pe Maria Banuş, Mihai Beniuc, Dan Deşliu,  Eugen Evu, Eugen Frunză, A. Toma, Victor Tulbure etc. , iar din a doua categorie îi remarcăm pe Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Marin Sorescu,  Augustin Buzura, Marin Preda etc.

În perioada „epocii de aur” literatura era confiscată ideologic şi obligată să propage lozincile oficiale. A gândi şi a comunica ceva pe cont propriu, aparte de colectivitate, în secret, comporta un risc enorm.

„Nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire” . Conflictul literaturii subversive cu puterea derivă din faptul că partidul conducător se consideră, exclusivist, unicul deţinător al adevărului.

Operele care îşi maschează mesajul critic, fie şi în formele cele mai voalate şi reuşesc să primească acceptul publicării prin depăşirea barierelor cenzurii, se încadrează cu adevărat în literatura subversivă.

În anii ’60, pe fondul aşa-numitului „dezgheţ cultural”, asociat în plan politic cu incriminarea greşelilor perioadei dejiste, iau naştere romanele „obsedantului deceniu”, acele romane care prezintă de pe poziţii critice perioada anilor ’50, greşelile politice şi crimele făcute de predecesorii lui Ceauşescu, condamnate oficial de acesta la preluarea puterii.

Problematica obsedantului deceniu este, cel mai adesea, pentru aceşti scriitori doar un pretext pentru a vorbi despre condiţia omului în comunism. Subiectele romanelor nu se limitează la obsedantul deceniu, fac referiri la timpul prezent, care, prin similitudini cu deceniul incriminat, devine şi el vinovat.

Proza  scriitorilor şaizecişti are un pronunţat mesaj contestatar, inevitabil atâta timp cât îşi propune să ofere o imagine lucidă şi obiectivă a realităţii.

Chiar dacă publicarea unui roman politic nu era posibilă în România comunistă, aceste romane fac o analiză critică a realităţii româneşti în care politicul era omniprezent, lucru care ţine de strategiile de supravieţuire a statului totalitar.

Partea cea mai interesantă a acestor romane este tocmai componenta de critică la adresa sistemului care, oficial, nu putea fi criticat. Strategiile folosite de scriitori pentru a spune ceea ce nu era permis sunt generoase. Mesajul subversiv, mergând până la disidenţă  uneori, este cel care a determinat şi succesul pe care l-au avut aceste cărţi la apariţie. Ele au devenit în timp monedă de schimb, au circulat clandestin şi au fost măsura valorii unei întregi reţele de cititori, care a trăit prin ele mirajul rezistenţei intelectuale şi morale în subteranele literaturii.

Dintre toate romanele lui Marin Preda, cel care ne oferă imaginea cea mai necruţătoare a nonvalorii lumii comuniste este „Cel mai iubit dintre pământeni” apărut în 1980. Drama personajului este generată tocmai de faptul că lumea e guvernată de nonvalori care scot eticul din ecuaţia exercitării puterii. Luciditatea cu care constată această realitate alienată îl va determina să scrie eseul „Era ticăloşilor”.

Confruntarea dintre profesorul Petrini şi sistem e cu atât mai dramatică cu cât universitarul rămâne până în ultima pagină a romanului un inocent etic. Asaltul nonvalorilor se produce treptat: decanul e înlocuit cu dentistul Vaintrub, marele poet şi filosof e dat afară, activistul care vine în control sugerează că în loc de filosofie trebuie făcută tractorie, colegii îi sunt arestaţi pe stradă, el însuşi va fi arestat sub pretextul unei fraze răstălmăcite dintr-o scrisoare primită din străinătate şi va face închisoare politică pentru că „pentru nimic se dau trei ani”, i se va face apoi favoarea de a fi angajat la deratizare şi mai târziu într-o uzină, lucru pentru care trebuie să fie recunoscător, căci îl va ajuta la dosar. În faţa istoriei brutale şi nepăsătoare a oamenilor, spiritul şi filosofia se dovedesc insignifiante. Personajul iese din această confruntare cu realitatea absurdă mai puternic, dar e o victorie pe cont propriu, în virtutea unei mentalităţi de apostol.

„Voi, scriitorii, sunteţi neinformaţi, de-aia cărţile voastre nu sunt bune, dar din păcate nici noi nu vă putem încă pune la dispoziţie unele documente şi materiale care v-ar inspira. Ce să facem? Nu putem! Istoria e încă prea crudă şi lucrurile ar putea fi înţelese greşit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive şi nu cred că ziua asta o să fie chiar aşa de depărtată.” Cuvintele îi aparţin lui Gheorghiu Dej în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda şi ele sunt esenţiale tocmai pentru naşterea juridică a romanului obsedantului deceniu. Arestat pentru a fi bănuit că face parte dintr-o organizaţie subversivă şi nu pentru manuscrisul „duşmănos – deviaţionist” intitulat „Era ticăloşilor”, personajul Victor Petrini este moralizator cu propriul său anchetator, care nu aplică tortura fizică.

Pe parcursul încarcerării sale, personajul va întâlni, însă, atât bufoni balcanizaţi, cât şi primitivi; pericolul, în ceea ce-l priveşte, vine nu dinspre anchetatorii rafinaţi, ci dinspre brute. Clasificarea pe care o face personajul, la adresa membrilor aparatului de represiune, este următoarea: există frustraţii explozivi, adesea, duri (aici intră figura căpitanului care l-a arestat pe Petrini); există, apoi, bufonul care intră în categoria cretinului (este cazul colonelului de Securitate care se consideră superior „rasial” unui miliţian); există, apoi, Generalul de Securitate cu purtare de plutonier rudimentar şi demagog; şi există gardianul analfabet şi periculos, întrucât are alergie la intelectuali. Securiştii sunt percepuţi ca viruşi şi anomalii, recrutaţi, în general, dintre oamenii simpli, pentru a semăna cu victimele lor. „Nu erau automate, cum s-ar putea crede (îi portretizează Victor Petrini). Simţeau că trăiesc în mod firesc torturându-mă pe mine şi aveau surâsuri fine când de fiecare dată protestam” . Cel mai interesant fragment din roman rămâne secvenţa detenţiei lui Victor Petrini şi mai ales cea a relaţiei dintre victimă şi gardian, în care cei doi ajung la un fel de comuniune, înainte ca victima să ucidă punitiv călăul. Gardianul analfabet consideră că fiinţa lui Petrini se opune făpturii sale simple de gardian, drept care doreşte să-l ucidă. Petrini este pentru călăul său un inamic (gânditor) care trebuie executat tacit, dar un fel de selecţie darwinistă face ca tocmai victima să reuşească anihilarea călăului.

Victor Petrini se află în căutarea unor valori ale existenţei sale care să-l convingă că existenţa sa n-a fost un eşec. Concluzia la care ajunge personajul după îndelunga confesiune este că „suntem toţi zeităţi ale acestui pământ…”  şi prin urmare omul este valoarea absolută a universului, în faţa căreia toate priorităţile pălesc, oricât de absurde ar fi. Concluzia acestui silogism e confirmată de fraza biblică din finalul romanului prin care lumea e redusă la o singură dimensiune: iubirea. Jurnalul lui Victor Petrini e mărturia unui învingător, nu doar biologic ci şi moral, pentru că legea
morală e cea care guvernează toate acţiunile existenţei sale şi generează toate vinovăţiile.

Dimensiunea subversivă a romanelor lui Marin Preda e dată de personajele sale – intelectuali, o categorie cu un statut aparte în comunism. În romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” discuţiile intelectualilor fac un adevărat rechizitoriu al politicii comuniste: viitorul intelectualilor e în institute de cercetare, lor nu li se dă voie să facă politică aşa cum au făcut marii intelectuali ai ţării: Maiorescu, Petre Carp sau Iorga şi vor primi cel mult funcţii de decor. Victor Petrini vorbeşte despre dreptul inalienabil al intelectualului la libertatea gândirii, fapt care, în practică desfiinţează rolul instituţiei cenzurii.

Argumentele lui sunt luate din clasicii marxismului, pe care personajele lui Preda îi cunosc foarte bine. Arătând că realitatea încalcă principiile textelor sacre ale comunismului, demonstraţia personajului acuză un sistem politic alienat. Romanul vorbeşte despre distrugerea valorilor şi înlocuirea lor cu false valori girate politic.
De fiecare dată, romanul acesta a surescitat interesul elevilor pentru a descifra mai mult din mecanismele istoriei recente şi fiind studiat în clasa a XII-a i-a determinat să mediteze şi să filtreze prin sita propriei personalităţi modul în care schimbările istoriei pot influenţa destinul omului.

Lecturând şi vizionând diferite materiale, am constatat alături de elevii mei, faptul că dincolo de frustrări, orgolii, nedreptăţi, literatura scrisă în comunism, în acest sistem infernal care a distrus talente şi a produs drame de neînchipuit, devine tot mai mult o provocare, un teritoriu interesant pentru exotismul şi stranietatea lui, o adevărată „cutie a Pandorei”. Literatura română scrisă în comunism este incitantă, dificilă şi complicată, tocmai prin amestecul incredibil de morală şi estetică, de idei literare şi ideologie politică, de compromis şi rezistenţă, de reuşită şi ratare.

BIBLIOGRAFIE

Eugen Negrici, Literatura română sub communism. Proza, Editura Fundaţiei PRO, 2003.
George Orwell, 1984, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Marin Preda, vol.II, p.22.
Ruxandra Cesereanu , Imaginea Securităţii în literatura română în comunism şi postcomunism, phantasma.ro.
Simona Popescu, All That Nostalgia, Observator cultural, 2002, nr. 130.