Rolul şi importanţa limbajului în formarea personalităţii – vârsta preșcolară

Etapa actuală de dezvoltare a societăţii noastre se confruntă cu o explozie informaţională puternică, bazată pe mijloace moderne de informare, în principal calculatorul şi internetul, la care au acces copiii de la cea mai fragedă vârstă. În această situaţie, gradul de alterare a volumului de cunoştinţe a crescut într-o măsură greu de controlat şi stăpânit.
Copilul este parte integrantă a acestui sistem informaţional, de aceea el caută să se adapteze schimbărilor şi solicitărilor care-i sunt adresate. Pentru a rezista acestei etape dinamice, procesul de pregătire începe din grădiniţă, prima instituţie în care copilul primeşte cunoştinţele sistematizate pe diferite arii de cunoaştere.

Pregătirea treptată a copilului preşcolar pentru intrarea în şcoală, antrenarea proceselor  memoriei, stimularea limbajului său exterior şi  mai ales al celui interior, ca şi activizarea diferitelor procese, sunt obiective deosebit de importante în pregătirea preşcolarului pentru regimul de viaţă şcolară.

La vârsta preşcolară, problemele muncii educative sunt şi mai complexe în comparaţie cu vârstele anterioare. De modul în care sunt valorificate posibilităţile native ale copilului şi câştigurile obţinute până la  această  vârstă depinde foarte  mult  evoluţia lui ulterioară, atât pe plan psihic, cât şi pe plan social.

Perioada preşcolarităţii reprezintă vârsta la care se creează fundamentul personalităţii copilului, grădiniţele şi educatoarele din întreaga lume desfăşurând un demers educativ intens şi complex, ale cărui rezultate să se repercuteze în dezvoltarea copilului pe tot parcursul vieţii acestuia. Se impune astfel tuturor educatoarelor să cunoască “provocările” lumii contemporane şi să-şi proiecteze şi evalueze propriile resurse pedagogice, în acord cu acestea, găsind o strategie optimă de răspuns. În acest sens, reforma declanşată în învăţământ vizează schimbări de amploare în ceea ce priveşte organizarea şi structurarea procesului didactic, schimbare ce impune o nouă abordare a procesului de predare-învăţare.

Pentru copil, cuvântul ţine locul explicaţiei şi al justificării. Limbajul copiilor este egocentric şi socializat.
Cadrele didactice au obligaţia de a stimula permanent comunicarea între elevi, de a ţine seama de nevoile comunicării spontane ale acestora, de a cultiva această tendinţă, intervenind pentru corectarea stilului şi clarificarea ideilor formulate de elevi.

La nivelul preşcolarităţii şi a şcolii primare, esenţial este ca educatorul să pună bazele, să cultive dragostea pentru limba şi literatura română şi respectul pentru expresia artistică. Capacitatea de comunicare a elevilor se poate educa şi forma, încă din perioada preşcolară, prin încurajarea copilului de a se exprima şi de a ”citi” imagini din poveştile şi poeziile învăţate. Prin dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionare putem preveni stările de afectivitate negativă, care îi marchează pe adolescenţi şi care au consecinţe negative multiple.

Şcoala reprezintă un spaţiu axiologic prin excelenţă, un câmp de negociere şi de validare valorică; este un univers uneori calm, alteori tensionat; iar tensiunile redefinesc valorile prin discutarea, confruntarea şi ameliorarea acestora.
Climatul şcolar este creaţie colectivă, evoluează sub grija colectivului, modifică relaţiile dintre elevi şi are atribute specifice: într-o ambianţă favorabilă educatorul primeşte dorinţele preşcolarului , decelează interesele fiecăruia, creează un mediu polivalent, incitator la creativitate, furnizează securitate şi ajutor discret pentru copii, îi stimulează în căutarea unor surse noi de informare, favorizează comunicarea, ajută la depăşirea situaţiilor de tensiune sau blocaj.

Climatul educaţional este o valoare şi interacţionează cu alte valori, exprimate în comportamente specifice. Ambianţa educaţională este climatul psihosocial ce se constituie din totalitatea reacţiilor afective ale celor doi poli – emiţătorul şi receptorul – ca fiinţe umane. O ambianţă educativă în care domină optimismul, buna dispoziţie şi încrederea reciprocă se răsfrânge în mod pozitiv asupra întregii acţiuni educaţionale. Conţinutul şi sensul stărilor afective pe care le include ambianţa sunt determinate în primul rând de personalitatea subiectului acţiunii.

Din punct de vedere psihologic ambianţa este cea care conferă o semnificaţie specific umană comunicării, stările afective ale agentului şi receptorului având un puternic rol motivaţional. Omul se dezvoltă şi trăieşte în concordanţă cu mediul – într-un mediu fizic ce reprezintă totalitatea condiţiilor economice, politice şi culturale. Mediul familial este centrat pe relaţiile de tip informal, încărcate de o gamă diversă de trăiri emoţionale.
Mediul grădiniţei este uşor formalizat, se creează o tranziţie necesară către cel de tip şcolar, mult mai riguros, mai exigent şi mai normativ. Programul grădiniţei oferă prilejul unei educaţii asistate, supervizate, în cadrul unui mediu educativ destul de diferit de cel familial şi destul de neasemănător cu cel de tip şcolar.

Lărgirea relaţiilor cu mediul, complicarea procesului de comunicare cu ceilalţi oameni, sporirea cunoştinţelor copilului despre obiectele şi fenomenele lumii reale, presupun şi determină o însemnată creştere a vocabularului. Viaţa omului nu este posibilă în afara comunicării pentru că omul comunică în mediul în care trăieşte. Pentru  construirea personalităţii, este necesar atât un conţinut al educaţiei bine structurat, cât şi un mediu educaţional optim.

Bibliografie:
– Dima, S. Modalităţi de imbogăţire a vocabularului copiilor preşcolari, in vederea pregătirii pentru şcoală. În: Revista de pedagogie, Bucureşti, 1987.
– Doboş, G. Prevenirea şi corectarea defectelor de vorbire la copiii preşcolari. În: Revista de pedagogie, Bucureşti, 1970.