Meseria de profesor, între știință și artă

Profesia de cadru didactic nu este o meserie, ci o artă. R. Hart făcea următoarea afirmaţie în studiile sale: „Profesorul joacă un rol. El acţionează asupra unor oameni, şi aceştia reacţionează în schimb. Aceasta este fizica educaţiei”.
În ultima vreme, sfera rolurilor  cadrului  didactic  în  raport  cu  şcoala  s-a  extins  cu  mult  dincolo  de  nucleul  său didactic iniţial, incluzând funcţii cum ar fi aceea de prieten, confident, consilier, exponent al societăţii adulţilor etc. Îndeplinirea tuturor acestor roluri este semnificativ condiţionată de motivaţia profesională a cadrului didactic.

Profesorul  organizează  cadrul  adecvat  învăţării  elevilor.  Pentru  aceasta,  pe  lângă stăpânirea  disciplinei  predate,  el  trebuie  să  stăpânească  şi  strategiile  de  conducere, curriculum-ul şcolar, să  aibă abilităţi psihopedagogice şi să cunoască personalitatea elevilor. Conducerea elevilor are la bază verificarea şi  evaluarea progreselor înregistrate de aceştia,  descoperirea  şi  diagnosticarea  la  timp  a  dificultăţilor  întâmpinate,  atât  pentru aprecierea  evoluţiei  lor  cât  şi  pentru  aprecierea  propriei  prestaţii  a  profesorului.  Profesorul conduce întregul proces instructiv-educativ desfăşurat în şcoală, nu doar învăţarea elevilor. El este responsabil şi, ca atare, dirijează viaţa de grup, influenţele formative ale acesteia, fiind învestit cu putere şi autoritate. Înţelegând prin autoritate capacitatea profesorului de a se impune, de a-i determina pe  elevi  să  i se  subordoneze,  fie  prin  superioritate  morală,  fie  prin  cea  oficială  precum  şi capacitatea  de  a  lua  toate  măsurile  pe  care  le  consideră  oportune  şi  necesare,  dar  legale, consider că autoritatea trebuie să fie atributul principal al profesorului. Clasa de elevi nu trebuie să fie împărţită în conducători şi conduşi, ci fiecare membru al ei trebuie să îndeplinească  în  acelaşi timp sau succesiv  roluri  de  conducători  şi  executanţi.  Profesorul  rămâne  însă,  permanent,  în  fruntea ierarhiei  organizaţionale  a  clasei.  Subordonarea  elevilor  faţă  de  profesor  este  permanentă. Rămâne ca profesorul să nu transforme conducerea în abuz de putere, să nu dea comenzi şi să nu  ia  decizii  arbitrare,  să  stimuleze  participarea  activă  şi  conştientă  a  elevilor  la  rezolvarea sarcinilor  prin  acţiuni  comune.  Iar  atunci  când  elevii  manifestă  nesupunere,  să  privească aceste manifestări în mod realist, să le afle cauzele şi să găsească rezolvări.În  relaţiile  sale  cu  elevii,  profesorul  influenţează  elevii,  dar  este  la  rândul  său  şi  în acelaşi  timp  influenţat  de  acţiunile  şi  atitudinile  acestora.  Acesta  îşi  adaptează comportamentul,  ia  măsuri,  impune  şi  dispune,  se  consultă  cu  elevii  sau  ia  măsuri independent, în funcţie  de situaţia educativă  concretă şi de datele lui personale (cunoştinţe, convingeri,  stil  de  muncă,  temperament  etc.).  Motivaţia  profesorului,  satisfacţiile  sau insatisfacţiile  pe  care  le  trăieşte  sunt  în  acelaşi  timp  urmare  a  reuşitei  sau  nereuşitei  în activitatea sa profesională, precum şi stimulent sau piedică în continuarea acestei activităţi.

Personalitatea  cadrului  didactic  nu  poate  avea  o  influenţă  importantă  asupra  dezvoltării  fizice  şi  psihice  a  elevilor,  decât  dacă  este  însoţită  de  o competenţă profesională, psihopedagogică şi psihosocială, bine definită. Există foarte multe argumente  care  demonstrează  că  fără  calităţile  cadrului  didactic  şi  profesionalismul  lui distinct,  şcoala  n-ar  funcţiona.  Principalele  dimensiuni  ale  fiinţei  sale,  care  au  un  puternic impact asupra grupurilor de elevi şi a activităţii şcolare, sunt:  competenţa în domeniu;  competenţa psihopedagogică şi cea psihosocială;  particularităţile sale de personalitate şi relaţia lor cu sarcinile şcolare; măsura îndeplinirii rolurilor;  stilul activităţii sale cu elevii, care s-a stabilizat şi îi este caracteristic.

Competenţa  în  domeniu  este  asigurată  prin  studii  de  specialitate,  dar  şi  cursuri  de perfecţionare profesională şi prin studiu individual permanent. Competenţa psihopedagogică  presupune  cunoştinţe  de  specialitate  şi,  totodată, capacitatea  cadrului  didactic  de  a  determina  gradul  de  dificultate  al  materialului  de  învăţat pentru  elevi,  priceperea  de  a  face  materialul  accesibil,  posibilităţile  crescânde  de  empatie şi creativitate în munca cu elevii. Pentru a stabili raporturi optime cu elevii sunt importante următoarele trăsături de personalitate pe care cadrul didactic trebuiesă  le  exploateze:  sinceritatea,  valorificarea, empatia. Un  bun  profesor,  dacă  se  transpune mental  în  locul  elevilor,  va  înţelege  mai  bine  când  le  este  uşor  şi  când  le  este  greu,  în  ce anume constă dificultatea în învăţarea unei discipline, capitol, temă, ce ar putea fi mai adecvat pentru ieşirea din impas, ce îi bucură, ce-i înspăimântă, ce-şi doresc şi de ce fug. Afecţiunea  cadrului didactic corelează cu randamentul la învăţătură al elevilor şi, mai ales,  cu  volumul  de  muncă  realizat  de  către  aceştia.  Elevii  apreciază  profesorii  ordonaţi  şi sistematizaţi în conducerea clasei şi organizarea activităţilor. Primesc de la aceştia orientări clare,  ştiu  ce  au  de  făcut,  devin  ei  înşişi  capabili  să  aleagă  varianta  cea  mai  bună  pentru  a finaliza activitatea şi a rezolva sarcinile.

Orizontul cultural larg al cadrului didactic şi deschiderea sa spre nou tind să-i facă pe elevi să preia modelul acestuia şi să-şi dezvolte ei înşişi astfel de calităţi.Creativitatea  cadrului  didactic  îi  poate  influenţa  pozitiv  pe  elevi  prin  propriul  mod inovativ de a se manifesta în timpul lecţiilor. O componentă de bază a personalităţii cadrului didactic este chiar  nivelul dezvoltării aptitudinilor pedagogice,  specifice  domeniului  instructiv-educativ  şi  care  se  formează  de-a lungul întregii cariere. Fiecare  profesor  îşi  elaborează  un  stil  propriu  de  predare  şi  relaţionare  cu elevii, care, de asemenea, constituie o dimensiune a personalităţii lui, cu mari influenţe asupra elevilor.  „Profesorii  eficienţi  sunt  cei  ce  ştiu  să  ţină  o  dreaptă  cumpănă  între  controlul strâns şi exigent şi deplina libertate de decizie a clasei.” (Neculau, A.,1999, p. 263) Profesorul competent  este acela care  are un număr de roluri principale legate de activitatea sa didactică şi altele  ce ţin de calitatea lui de educator. Sfera rolurilor cadrului  didactic  în  raport  cu  şcoala include acum funcţii cum ar fi aceea de înlocuitor al părinţilor, prieten, confident, consilier, sfătuitor, exponent al societăţii adulţilor etc. Îndeplinirea tuturor acestor roluri este semnificativ condiţionată de motivaţia profesională a cadrului didactic. Dacă profesorul şi-a ales cariera didactică simţindu-se chemat pentru aceasta, dacă  iubeşte  copiii  şi  se  simte  autorealizat  atunci  când  îi  ajută  să  se  dezvolte,  dacă  îşi preţuieşte propria muncă şi pe sine, dacă aspiră la perfecţionare didactică şi la măiestrie în relaţia cu elevii, dacă este entuziasmat de propria activitate, atunci nu va fi doar fericit, ci va fi profesorul mileniului III, de care şcoala are stringentă nevoie.

Bibliografie:
1. Cucoş, Constantin (2006). Pedagogie (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Editura Polirom, Iaşi.
2. Joiţa, Elena (coord.) (2003). Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves, Craiova.
3. Cosmovici, Andrei şi Iacob, Luminiţa (coord.), 1999. Psihologie şcolară. (cap. Dimensiuni psihosociale ale activităţii profesorului, autori Neculau, Adrian şi Boncu, Ştefan): Iaşi, Editura Polirom.