Motivația învățării limbilor străine

Când ne referim la domeniul limbilor străine, un aspect deloc de neglijat îl reprezintă motivația. Ce ne motivează să învățăm o limbă străină? Care sunt mijloacele și scopul aprofundării unui astfel de domeniu? Articolul își propune o trecere în revistă a două dintre cele mai importante motivații legate de domeniul lingvistic: motivația integrativă și cea instrumentală.

Cultura, tradițiile unei țări sau nevoia de a te exprima cursiv sunt esențiale în învățarea unei limbi străine. La acestea se adaugă mediul, dar și înclinația nativă.

Un studiu recent, efectuat pe subiecții din 14 state europene, a arătat că englezii se situează pe ultimele locuri în ce privește aptitudinea în învățarea unei limbi străine.

Contează acest lucru? Părerile sunt împărțite: unii fiind de părere că din cauza faptului că engleza este limba predominant în comunicarea globala, englezii sunt mai puțin motivați în învățarea unei alte limbi. Lingviștii au studiat de-a lungul timpului motivația învățării limbilor străine, concluzionând că aceasta se poate împărți în motivație integrativă și motivație instrumentală.

Motivația integrativă

O formă des întâlnită de motivație integrativă poate fi o legătură inter – culturală între două persoane de sex opus. Cei ce studiază o limbă străină cu scopul de a înțelege mai bine o cultură și o societate sunt motivați integrativ. În acest caz, aptitudinea lingvistică este mijlocul cu care se construiesc relații interumane dar și o comunicare profundă.

Studiile lingvistice au arătat că motivația integrativă este mai puternică și mai eficientă decât alte tipuri de motivație.
Dorința de a comunica cu un partener și a-i onora astfel cultura pot accelera învățarea unei limbi străine. De asemenea, prieteniile inter – culturale pot alimenta motivația integrativă, fie ca simplu gest de prietenie sau ca dovadă de respect pentru tradițiile, cultura și limba celuilalt.

Indivizi cu rădăcini într-o altă cultură pot fi motivați integrativ; un american cu rădăcini irlandeze poate învăța galeza, un britanic cu rădăcini iraniene poate fi interesat de persană sau un egiptean cu origini turcești poate învăța turca.
Toți pot fi motivați în a se „confrunta” cu o cultură ce are o încărcătură și o semnificație personală.

Ceea ce este interesant este faptul că indivizii cu o atitudine pozitivă referitoare la limba țintă, stăpânesc mult mai bine accentul și pronunția. Aceștia comunică mai des cu vorbitori nativi ai limbii respective, fiind mult mai angrenați în activitățile culturale, expunându-se mult mai mult limbii țintă.

Motivația instrumentală

Motivația instrumentală presupune dorința subiectului de a învăța o limbă străină în vederea atingerii unor terțe scopuri precum: o promovare, obținerea unei slujbe, poziții sau statut mai bun. În acest caz, motivația joacă rolul unui instrument în atingerea scopului propus.

Pentru foarte mulți, învățarea unei limbi străine e importantă doar în școală, ca cerință academică. Cu toate că devin parte integrantă a culturii limbii țintă și sunt “mulțumiți” de procesul de învățare, motivația principală este cea instrumentală: de a trece examenele în vederea recunoașterii academice.

Pentru studenți, învățarea unei limbi străine e adesea motivată de carieră: pentru a-și îmbogăți CV-ul sau pentru a se califica pentru anumite posturi în companii multinaționale. În acest caz, scopul îl reprezintă o certificare.

Cu toate că s-a dovedit existența unei legături între motivația integrativă și cunoașterea unei limbi până la un nivel avansat, motivația instrumentală are un rol foarte important în disciplinarea indivizilor. Testele, termenele limită, notele, toate acestea pot reprezenta un motiv în a disciplina cursantul de limbi străine.

Cu toate acestea, un individ cu zero curiozitate culturală în limba țintă sau cu prejudecăți în ceea ce privește cultura țării respective are șanse mici de reușită în achiziția limbii.

Bibliografie:
Cusen, M. (2000). Contribution to language learning. Brașov: Tipografia Universității Transilvania.
De Cecco, J. & Crawford R.W. (1974). The Psychology of learning and instruction. Prentice Hall.