Necesitatea cunoașterii psihopedagogice a copilului

Pentru educarea elevilor și obținerea unor rezultate eficiente în procesul de învățământ trebuie, în primul rând, să-i cunoaștem. Identificarea particularităților și a progreselor înregistrate periodic reglează procesul de instrucție și educație și asigură aceleași șanse tuturor elevilor.
Copilul trebuie să fie observat, astfel încât primele probleme dificile să nu fie neglijate, evitându-se repercusiunile asupra dezvoltării sale ulterioare. Soluții ideale nu există, dar unele sunt mai potrivite decât altele.
Relația dintre elevii din ciclul primar și dascăli reprezintă un factor esențial în stimularea proceselor cognitive, deoarece ei au tendința de a împrumuta păreri și sisteme de valori.
Metodele de predare și învățare sunt benefice asupra copiilor. Orice educator trebuie să renunțe la prejudecăți, să-și direcționeze activitățile bazându-se pe cunoașterea elevilor, să folosească mijloace eficiente de influență și formare. Potențialitățile fiecărui elev trebuie puse în valoare și educate, să le oferim tehnici de exteriorizare și mijloace de exprimare, să intervenim cu pondere diferită în roluri educaționale diferite.

Cunoaşterea elevului are o deosebită importanţă  în procesul de învăţământ. Problema nu este  nouă, dar este întotdeauna actuală. Dascălii au datoria de a crea  condiţiile cele mai bune pentru a valorifica potenţialul psihologic al fiecărui elev în parte. Ei trebuie să identifice particularităţile elevilor, să le cunoască progresele periodic, să regleze procesul  instructiv-educativ pentru a le da şanse egale de dezvoltare tuturor elevilor. De aceea, cunoaşterea psihologică a copilului este necesară şi importantă. Ea vine în sprijinul dascălilor care trebuie să aplice tratarea diferenţiată a copiilor, pentru a se obține cele mai bune rezultate în munca educativă. Este necesar să-i cunoaştem pe copii pentru a-i putea educa. Pentru a avea un proces educativ eficient trebuie să le descoperim punctele forte, temerile și fanteziile, să-i ajutăm să se exprime fără teama că vor fi greșit înțeleși. Școala  oferă posibilitatea de a  descoperi trăsăturile pozitive şi de a le  diminua pe  cele negative.

Cea mai potrivită atitudine constă în observarea copilului. Cu cât mai repede  se depistează  expresia  anumitor conflicte, cu atât problema poate să fie rezolvată mai repede prin consultarea unor  specialişti, cei  mai potriviţi: cadre didactice, psihologi, doctori. Așadar, deşi aceste simptome aparţin dezvoltării copilului, ele trebuie tratate cu seriozitate, căci pot persista influențând negativ comportamentul  și dezvoltarea copilului.
Primele manifestări ale unei probleme dificile nu trebuie neglijate, astfel încât să se ocolească în cea mai mare măsură posibilă repercusiunile asupra dezvoltării  personalităţii sale de mai târziu. Nu există soluţie ideală pentru ca un copil să se dezvolte, dar unele atitudini sunt mai potrivite decât altele. A fi iubitor, înţelegător şi a avea bun-simţ sunt caracteristici esenţiale pentru a-l ajuta pe copil să depășească dificultăţile. Unele momente din copilărie  au o importanţă deosebită  pentru dezvoltarea armonioasă de mai târziu.
Actul didactic trebuie să fie dirijat în funcţie de cunoaşterea psihologică a capacităţilor, intereselor, aptitudinilor elevilor, acţiunea educativă fiind în acest fel eficientă. Pentru atingerea obiectivelor  acestui proces complex, copilul trebuie observat zilnic deoarece doar astfel îi putem  descoperi punctele forte, temerile şi fanteziile, eliberându-l de teama de a nu greşi sau de a fi greşit înţeles.

Pentru elevii din învăţământul primar, relaţia educaţională ce se stabilește prin atitudinea cadrelor didactice în clasă şi înafara ei, reprezintă  factorul esenţial pentru stimularea proceselor cognitive. Elevii împrumută de obicei de la educatori păreri şi sisteme de valori.  Activităţile   extrașcolare le  permit elevilor să iasă  dintr-un sistem cunoscut şi să-și  descopere alte  moduri de a se manifesta, de a se pune în valoare. De asemenea, metodele de predare şi învăţare pot avea un   puternic impact pozitiv asupra personalităţii elevilor.

Şcoala, definită prin atribute ca  accesibilitate, creativitate, flexibilitate şi continuitate (V. Chiş, 2002, p. 36), reprezintă principalul factor care poate contribui prin aptitudinea cadrelor didactice la stimularea proceselor cognitive. Metodele de cunoaştere psihopedagogică îl ajută pe  educator să  surprindă structura de bază a  însuşirilor psihice ale şcolarului, putând interveni cu succes pentru a corecta unele tulburări, acolo unde este nevoie.

Pentru a obține rezultatele cele mai bune,  educatorii trebuie să renunţe la tipare standard şi la prejudecăţi, şi să-şi desfășoare activitățile  bazându-se pe cunoaşterea personalității elevilor, în fiecare etapă a dezvoltării lui, folosind  cele mai potrivite mijloace pentru a-l influența și forma. Potenţialităţile fiecărui copil trebuie să fie valorificate în cea mai mare măsură şi educate prin formarea deprinderilor. Copilul are nevoie  să-i  oferim  informaţii sau tehnici de exteriorizare care să-l ajute să găsească modalități  de exprimare cu valoare individuală şi socială. Actul pedagogic va da randament si va fi eficient doar dacă procesul de formare  urmărește aptitudinile şi caracteristicile generale de personalitate, asigurându-se astfel o unitate  între caracteristicile persoanei şi obiectivele procesului formativ. Planificarea  şţiinţifică a activităților instructiv – educative și cunoașterea cât mai aprofundată a  individualităţii elevilor trebuie să fie într-o relație cât mai strânsă. Astfel, organizarea sistemului şcolar  permite  găsirea unor modalități  integrative accesibile pentru fiecare. Modul de formulare al obiectivelor, accesibilizarea și structurarea conținuturilor lecțiilor și al activităților propuse, folosirea celor mai eficiente metode, mijloace și strategii de evaluare, adecvate vârstei, vor fi întotdeauna o prioritate pentru un dascăl. ”O educație bine făcută poate întotdeauna să scoată dintr-un suflet, oricare ar fi el, partea folositoare pe care o conține.”( V. Hugo)

Din perspectivă psihopedagogică, a cunoaște un copil presupune identificarea notelor dominante ale personalității sale, înțelegerea motivelor care îl determină să reacționeze într-un anumit mod la situațiile cu care se confruntă, prevederea atitudinilor ulterioare și, nu în ultimul rând, anticiparea modului în care se va manifesta și va valorifica inflențele educației. Volumul și nivelul cunoștințelor transmise elevilor, numărul și  dificultatea sarcinilor propuse pentru formarea deprinderilor, cantitatea și durata efortului în activitățile de instruire la lecții și înafara lor trebuie să fie adaptate posibilităților pe care le au atât la nivelul vârstei, cât și individual.

James R. Okey (1970) considera că fiecare profesor trebuie să-şi pună câteva întrebări importante:
a) Cum poate să dobândească cunoştinţele despre capacităţile fiecărui elev ?
b) Care sunt cunoştinţele de acest fel de care are nevoie?
c) Ce fel de decizii cu privire la procesul instructiv poate lua dacă dispune de asemenea cunoştinţe ?

În cunoaşterea psihologică se pune problema semnificaţiei cunoștințelor obţinute, dacă acestea sunt sau nu relevante, pentru a  permite depistarea  caracteristicilor de bază  şi diferenţierea lor. Putem cunoaște copiii atât  în timpul activităţilor cotidiene, utilizându-se observaţii implicite şi limbajul comun, cât mai ales folosind  mijloace ştiinţifice, mult mai  obiective ( observaţie explicită, convorbirea, ancheta, chestionarul etc). Se urmărește evoluția lui în timp cât şi nivelul de reprezentare al caracteristicilor sale la un moment dat.  În primul caz, organizarea investigaţiei se va realiza folosindu-se metoda longitudinală (investigaţia retrospectivă ), în cel de-al doilea caz – metoda transversală (cunoaşterea structurii psihologice ), ( Holban, I., 1978). Alternarea  celor două forme de abordare în cunoaştere oferă educatorului modalități  de intervenţie eficientă și eliminarea multor greșeli posibile în  verificarea și evaluarea elevilor, îi dă posibilitatea să întrevadă cum se va manifesta copilul mai târziu, să aibă unele păreri despre șansele de reușită ale acestuia.

Copilul nu este totuşi un robot ce  acţionează doar atunci când este programat. El este o personalitate în devenire,  un material maleabil sub influenţa factorilor de mediu şi educaţionali care, ca orice fiinţă umană, are nevoi şi trebuinţe și necesită ajutor  pentru creştere şi dezvoltare. Cu cât îl cunoaștem mai bine pe cel pe care îl educăm, cu atât rezultatele nu vor întârzia să apară, fiind, de cele mai multe ori, cele pe care ni le dorim.

Bibliografie:
Tucicov-Bogdan, A. (1972). Psihologie generală şi psihologie socială. EDP, Bucureşti.
Kulcsar, T. (1978). Factorii psihologici ai reuşitei şcolare. EDP, Bucureşti.
Claparede, E. (1975). Psihologia copilului şi pedagogia experimentală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Bonchiş, E. (2004). Psihologia copilului. Editura Universităţii din Oradea, Oradea.
Sas, C. (2010). Cunoașterea și dezvoltarea competenței emoționale. Editura Universității din Oradea.