Necesitatea orientării şi consilierii în carieră – o perspectivă proprie

Articolul este o viziune asupra cât de important consider că este demersul orientării elevului din clasele mici în carieră – de a-l face de timpuriu să se gândească ce i-ar face plăcere să facă în viaţă, necesitatea deciziilor personale ale elevului, accentul pe preferinţele, abilităţile şi competenţele acestuia, şi nu pe notele la unele materii care nu reflectă talentele copilului, pe imaginaţia, abilităţile, interesele reale care îl motivează. Consider că o viziune integrată, în care e preferabil să vedem care îi sunt trăsăturile de personalitate, interesele şi abilităţile, e de preferat, în detrimentul unei viziuni care cere elevului note mari, pune presiune pe axa elev-părinte-profesor, iar cel care are de pierdut din tot acest proces este copilul.

De 8 ani de când predau limba şi literatură română şi, pentru doi ani şi jumătate, concomitent, limba engleză, atât la liceu cât şi la gimnaziu, am avut parte de experienţe variate. Unele au fost iniţiate de viziuni ideaiste, altele pur şi simplu de personalitatea mea activă. În timp, datorită unui curs de educaţie nonformală, am reuşit să-mi însuşesc două obiceiuri care m-au ajutat enorm: feedbackul permanent şi analiză profundă, reflecţia şi viziunea pragmatică. Astfel, am descoperit limitele activităţilor derulate, necesitatea că obiectivele pe care ţi le propui să fie realiste, necesare şi în concordanţă cu nevoile adevărate ale elevilor.

Am descoperit că cea mai acută nevoie pentru orice elev, care se răsfrânge pe termen scurt, mediu şi lung, este aceea de a şti care îi sunt atuurile, de a se descoperi pe sine, de a-şi află propria traiectorie, deoarece învăţarea este un proces absolut personal.

Primul impact dureros cu ceea ce îţi cere sistemul a fost triada teze cu subiect unic- evaluarea naţională- mediile din clasele 5-8. Am nimerit a fi dirigintă unei generaţii de copii căreia i se cereau note – cât de poate de mari – şi nimic altceva. A fost o experienţă extrem de frustrantă, care demonstra unui copil că dacă are note mari, e un copil bun, dacă îşi foloseste imaginaţia, creativitatea, energia, neastâmpărul, e un copil rău. Am căzut şi eu în această capcană, până în momentul în care a trebuit să-i încurajez înaintea primului examen şi când, fără să conştientizez poate, le-am spus că îi vom iubi indiferent de notă şi că sunt nişte copii minunaţi şi fără rezultatul atât de dorit.

Un eveniment întâmplător şi fericit a fost un curs de formare la care am studiat un capitol referitor la orientarea şi consilierea în carieră. A fost rază de lumină care m-a făcut să-i ajut pe copii să-şi cunoască în linii mari tipul de personalitate, să vadă câteva sugestii de carieră şi posibilitatea de a face în viaţă ceea ce visează, ceea îşi doresc ei cu adevărat, ceea ce îi pasionează şi îi atrage. Fireşte, am discutat şi cu părinţii ideea că e mai bine să laşi copilul să aleagă ceea ce-i place, ceea ce-l motivează şi-l face să se gândească cu plăcere şi entuziasm la cum va fi o zi de muncă în viitor. Deşi au reacţionat pozitiv şi mulţi dintre ei i-au lăsat să aleagă, au fost şi părinţi care au preferat „să-l dea” la un profil serios, unde se face şcoală, nu la unul la care se gândea copilul şi care probabil nu e de viitor. Ironia sorţii face că mulţi dintre aceştia din urmă să se fi chinuit efectiv patru ani de liceu. Evident că există o sumedenie de alţi factori şi nu pretind să am soluţia minune. Însă indiferenţă faţă de ceea ce îşi doreşte copilul cu adevărat, ceea ce i se potriveşte, drumul către care are abilităţi necesare, preferinţe şi competenţe potrivite nu poate decât să creeze un traseu extrem de frustrant pentru orice copil.

Dacă ar fi să fiu în locul oricăruia dintre ei şi mi s-ar spune că dacă am note bune valorez ceva, dacă urmez ceea ce vor adulţii pentru mine şi nu ceea ce-mi doresc, cred că aş fi avut o copilărie deprimantă rău. De aceea, demersul principal pe care l-am urmat în calitate de diriginte al clasei a 9-a de liceu a fost sondarea potrivirii elevilor cu profilul la care au ajuns, motivaţia acestora, discutarea încă din clasa a 9-a a opţiunilor pentru ceea ce urmează după liceu, aplicarea unor teste de personaitate, utilizând că instrument principal bateria de teste ce porneşte de la teoria personalităţilor a lui Holland. Astfel, elevii au urmărit în ce măsură le corespunde o tipologie de personalitate din tiparul: realist, investigativ, artistic, social, antreprenorial, convenţional. Spre surprinderea mea, au existat destule rezultate care indicau faptul că elevii aveau o tipologie de personalitate care nu corespundea cu profilul ales: de exemplu, convenţional – care e mai indicat pentru cei de la specializările economice, realist – pentru cei de la profilurile vocaţionale şi realiste etc. Toate discuţiile, prezentările şi testele ce au urmat i-au ajutat pe unii să-şi aleagă un drum din timp şi să investească energiile şi resursele necesare în a le urmă.

Există şi astăzi – când sunt în clasa a XII-a – elevi care încă nu ştiu ce vor să facă cu viaţă lor, care nu s-au gândit serios sau care nu sunt motivaţi. Fireşte că există aici şi factorul societar – modelele promovate în societate, mass- media, cercurile de prieteni, lipsa unei educaţii a comunicării şi încurajării în familie şi multe altele, pe care, oricât ţi-ai dori, nu le poţi contracara.

Tot ceea ce poţi face e să-i încurajezi şi să-i determini să aibă încredere în propriile decizii.