Particularități ale dezvoltării psihosociale a copilului preșcolar

Articolul prezintă etapele de dezvoltare psihosocială a copilului preșcolar din perspectiva teoriilor formulate asupra dezvoltarii psihosociale de către Erik Erikson și J. Piaget. Accentul se pune pe dezvoltarea graduală a socializării la această vârstă.

Perioada preșcolară cuprinsă între 3-6/7 ani constituie o etapă esențială în dezvoltarea și evoluția copilului. Copilul este expus din ce în ce mai mult unor noi solicitări provenite din partea mediului social și cultural din care acesta face parte. Acest cumul de factori (socio-umani, culturali, de mediu), vor determina bazele personalității adultului de mai târziu.

După cum arată studiile efectuate în domeniul psihologiei sociale, încă din această perioadă copilul își formează tipare de comportament și gândire, pe care acesta le poate menține pe tot parcursul vieții.

Conform unor autori precum Ursula Șchiopu, Verza, Golu și Zlate, perioada preșcolară poate fi împărțită în tei subperioade:
a) Preșcolarul mic (3-4 ani)
b) Preșcolarul mijlociu (4- 5 ani)
c) Preșcolarul mare (5-6/7 ani).

În oricare din subperioade s-ar încadra un copil, principala activitate și formă de socializare rămâne jocul. În același timp jocul rămâne și motor al dezvoltării psihosociale a copilului.

Dezvoltarea psihosocială este una dintre perspectivele prin care putem analiza dezvoltarea umană sub formele ei. Analiza dezvoltării psihosociale trebuie corelată și de analiza dezvoltării fizice (dezvoltare corporală, abilități motorii, nutriție etc.), de dezvoltarea cognitivă – procese precum: memoria, gândirea, învățarea, limbajul. Procesul evolutiv al individului este întregit de dezvoltarea psiho-socială. Familia, școala și societatea contribuie în mod semnificativ asupra dezvoltării emoționale, a dezvoltării personalității copilului cât și a felului în care ulterior copilul va socializa, va relaționa cu ceilalți. Aici intervine factorul educație, însă nu trebuie să neglijăm și influența celorlalți factori precum ereditatea și mediul.

Unul din factorii cei mai importanți care acționează asupra devenirii psihosociale, alături de propria familie (factorul- mediul cultural) este grădinița. În mediul preșcolar copilul învață să interacționeze cu ceilalți copii începând prin a conștientiza diferența dintre propria persoană și ceilalți, prin conștientizarea consecințelor pe care le au diferite comportamente, punându-se astfel bazele responsabilității.

Una din teoriile formulate asupra dezvoltării psihosociale este teoria lui Erik Erikson. Această teorie consideră că fiecare etapă din evoluția unui individ este marcată de evenimente și conflicte. Felul în care individul soluționează conflictele specifice fiecărei etape determină personalitatea acestuia. Stadiile prin care individul trece au fost numite și crize de dezvoltare, ieșirea din criză putându-se realiza într-un mod pozitiv sau negativ.

Atunci când pornim în analizarea dezvoltării psihosociale a copilului, trebuie să ne îndreptăm atenția către trei mari direcții, esențiale pentru evoluția și devenirea viitorului adult și anume: dezvoltarea, fizică, dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea socială. Toate aceste direcții, interdependente între ele crează premisele dezvoltării personalității copilului, cu sentimentele lui, cu opiniile, dorințele, cu înclinațiile și așteptările sale. Tot ceea ce acumulează- comportamente, cunoștințe, valori- copilul le va interioriza, integra și organiza într-o manieră specifică numai lui, iar toate acestea vor fi bazele viitorului adult.

Astfel, dezvoltarea lui psihologică poate fi exprimată printr-o evoluție permanent, continuă a tonusului, a inteligenței, a emoțiilor și limbajului. Dacă în dezvoltarea copilului intervin factori care să întârzie evoluția sa, aceste lucruri vor putea fi imediat sesizate. De exemplu, copiii care sunt privați de afecțiunea mamei întâmpină greutăți în învățare sau nu se dezvoltă corespunzător din punct de vedere fizic sau psihic. Acești copii se adaptează cu dificultate la anumite situații din mediul înconjurător.

Întorcându-ne la analiza dezvoltării psihosociale, ne vom referi pentru început la dezvoltarea fizică a copilului. Acest domeniu este esențial în primele luni de viață ale copilului. Complet vulnerabil și dependent de părinții săi, copilul/ nou- născutul are nevoie de o grijă sporită pentru a i se satisface necesitățile- căldura fizică, hrana, prezența mamei, nevoia de afectivitate (mângâierile, legănările), stimularea senzorială- privirea, sunt absolut necesare pentru ca noul născut să se dezvolte favorabil din punct de vedere psihologic și să aibă un echilibru afectiv.

Dezvoltarea fizică are vizibilitatea cea mai ridicată dintre aceste trei etape. Copilul este observat cum crește, stă în șezut sprijinit, apoi stă singur, se ridică în picioare, face primii pași, apucă și aruncă jucării, sare, aleargă, mâzgălește etc. Toate aceste activități esențiale îi stimulează achizițiile motorii și în același timp își exercită motricitatea.
Perioada între 0 și 1 an a fost denumită de psihanaliști și “stadiul oral” pentru că plăcerea este asociată cu gura iar plăcerea este dată de supt și pipăit. Tot legat de acest stadiu al dezvoltării orale, putem vorbi de cunoașterea mediului înconjurător cu ajutorul gurii. Copilul duce la gură tot ceea ce ajunge în câmpul lui de acțiune. Astfel, putem vorbi de primele experiențe cognitive ale copilului. În stadiul dezvoltării orale copilul comunică precoce cu mama cu ajutorul privirii- o urmărește cu ochii și îi fixează cu plăcere privirea, își întoarce capul la auzul vocii mamei sale- îi cunoaște vocea, apucă, strânge, aruncă cunoaște sunetele și mirosul mamei, reacționează la mângâieri. În acest stadiu, formarea intelectuală are la bază realitatea concretă și acțiunea.

Următoarea etapă în dezvoltarea copilului este perioada cuprinsă între 1 an și 3 ani. Această perioadă corespunde dezvoltării intelectuale a copilului și a fost numită de psihanaliști si “ stadiul dezvoltării anale”. Principala zonă erogenă o constituie mucoasa intestinală anală și este numită “vârsta pipi- caca”. Acum se dezvoltă controlul sfincterelor.

Explorarea și cunoașterea mediului înconjurător începe să se realizeze treptat. Copilul de 1 an și patru luni începe să caute și să găsească soluții la preocupările sale. De exemplu: dacă are pe masă biberonul cu lapte încearcă să se cațere pe scaun să-l ia. Pe masură ce crește învață cum să părăsească singur pătuțul, începe să arate și să ceară părinților ceea ce dorește. Apoi se va face înțeles, rostind primele cuvinte. În jurul vârstei de doi ani apare și reprezentarea simbolică, capacitatea de a-și reprezenta ceva printr-un simbol sau semn.

J. Piaget numea această stare „funcția semiotică” și descria 5 moduri prin care aceasta se realiza: imitația amânată, joc simbolic, desenul, imaginile mentale, limbajul. De exemplu: copilul se joacă cu o păturică spunând că este un cort, iar mobila din jur este pădurea. Se joacă cu un cub spunând că este o navetă spațială, își imaginează că gătește, iar mâncarea este delicioasă prin exprimarea plăcerii de a mânca ce a gătit.

Pe măsură ce crește, copilul devine capabil să povestească – la început evenimente scurte, să inventeze întâmplări și în același timp își diversifică jocul. Jocul ocupă o parte importantă din timpul unui copil, fiind esențial în dezvoltarea psihică a acestuia. Astfel, cunoașterea copilului evoluează rapid- copilul începe să se întrebe, discută cu ceilalți copii, caută în cărți imagini care să-i furnizeze răspunsuri.

Copiii mici se joacă unul lângă altul nu unul cu altul pentru că între 1 an și 3 ani sunt încă incapabili să își împartă bunurile, jucăriile. Trebuie menționat, în schimb, faptul că atunci când un alt copil este trist el poate fi consolat de prietenul său, deci există capacitatea de empatie/ consolare.

Următoarea etapă de dezvoltare este cea cuprinsă între vârsta de 3- 6 ani. Această perioadă aduce o mare schimbare în adaptarea comportamentului copilului și în dezvoltarea lui socială pentru că este perioada frecventării grădiniței. Dacă la început, în prima perioadă singura relație era cea cu mama și puțin mai târziu cu membrii familiei, acum intervine și un alt mediu educațional distinct – grădinița. Odată cu acest mediu educațional, crește și numărul de interacțiuni cu cei din jur. Copilului începe să îi facă plăcere să se joace cu cei din jurul lui. În jurul vârstei de 5-6 ani, jocurile încep să fie elaborate pe roluri. Aceste roluri ajută, de fapt la exersarea comportamentelor sociale.

Tot în această perioadă observăm că se dezvoltă inițiativa proprie care cuprinde acțiuni care reflectă comportamentele adulților, mai exact copilul imită comportamentele adulților cu care el intră în contact. În această perioadă, datorită nevoilor de explorare a mediului extern și a înțelegerii acestuia, apar și primele încălcări ale regulilor stabilite de părinți. Dacă intervenția educativă a părinților va fi necorespunzătoare, copilul va dezvolta o teamă exagerată de pedeapsă sau lipsă de responsabilitate- în cazul în care părintele va adopta un comportament extrem de permisiv. În aceste situații părinții trebuie să manifeste un comportament suportiv, consecvent astfel încât copilul să învețe ca nu totul le este permis, dar fără a se simți vinovați sau rușinați.

Socializarea, afectivitatea și adaptabilitatea sunt termeni interdependenți și esențiali în dezvoltarea personalității copilului. Adaptarea la mediu – educațional: familie, școală; economic, social – reprezintă una din premisele esențiale pentru dezvoltarea unor comportamente favorabile pentru mai târziu.