Pledoarie pentru utilizarea strategiilor didactice interactive

Educaţia s-a concentrat până acum în special, dacă nu exclusiv, pe a învăţa să ştii şi, într-o mai mică măsură, pe a învăţa să faci. În prezent, atât elevii cât şi profesorii îşi doresc ca activităţile şcolare să fie plăcute, învăţarea să fie utilă, cunoştinţele interesante, iar lecţiile să fie organizate folosind un evantai metodologic bogat şi distractiv.

Spre deosebire de atribuţiile tradiţionale centrate pe transmiterea de informaţii şi evaluarea însuşirii informaţiilor transmise, dezideratele educaţionale cuprind un registru nou de competenţe. Are loc o deplasare a accentului de pe „CE-ul” cunoaşterii, pe „DE CE-ul” şi „CUM-ul” cunoaşterii, altfel spus, o trecere de la învăţământul tradiţional la cel formativ. Practica şcolară se vede nevoită să-şi schimbe orientarea, să pună formarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectual-acţionale şi a proceselor mintale ale elevului, înaintea transmiterii şi asimilării cunoştinţelor, fără a nega, câtuşi de puţin, importanţa acestora din urmă.

Însă nu tot ceea ce este vechi este şi demodat, şi nu tot ceea ce este modern şi nou este, invariabil, şi bun, sau eficient. Profesorii trebuie să găsească o cale de mijloc, un echilibru între tradiţie şi modernitate, dar şi între conţinutul programei, ideile personale şi tipurile de comportament pe care copiii le aduc cu ei în şcoală.  Ei trebuie să se adapteze permanent în relaţiile lor cu elevii, să treacă de la atitudinea de solist la cea de acompaniator şi să deplaseze accentul de pe comunicarea de informaţii, sprijinindu-şi elevii în procesul de descoperire, organizare şi sistematizare a cunoştinţelor, moment în care devine mai degrabă un ghid decât un formator.

Strategiile didactice interactive (de predare-învăţare-evaluare) oferă ocazii benefice de organizare pedagogică a unei învăţări temeinice, uşoare şi plăcute, în acelaşi timp, cu un pronunţat caracter activ-participativ din partea elevilor.

Sunt considerate interactive acele metode care promovează învăţarea interactivă, care sunt orientate către intensificarea interacţiunilor şi interrelaţiilor în cadrul grupului de elevi, care conduc într-un mod organizat, fie în grupul-clasă de elevi, fie în grupuri mici sau în perechi, la construcţia interactivităţii, fiind cele care încurajează interschimbul liber de cunoştinţe, de idei, de experienţe, confruntarea de opinii şi argumente în vederea ajungerii în comun la construcţia unor noi cunoştinţe, la noi clarificări şi soluţii la probleme. Ele dezvoltă o relaţie dinamică, de comunicare şi de schimb de informaţii între indivizi, relaţie care depinde de influenţele, conduitele, conflictele socio-cognitive desfăşurate şi de sintalitatea grupului. Elevul intervine în deciziile privind ce vrea să înveţe, cum va folosi ceea ce a dobândit şi care vor fi modalităţile de evaluare. El dobândeşte competenţe solide, dar şi încrederea că acestea se vor dovedi operaţionale şi îi vor servi în mod autentic în diverse contexte de viaţă. Încetând a mai fi doar un furnizor de informaţii, atotştiutor, profesorul devine ghid, moderator, facilitator, consultant, dirijor, participant direct alături de elevii săi, promotor al unei atmosfere stimulatoare, pozitive şi constructive. Accentul este plasat pe modul în care informaţiile asimilate sunt prelucrate, structurate, interpretate şi utilizate în situaţii variate. Profesorul tratează elevul ca pe un subiect capabil să-ţi asume diferite roluri şi responsabilităţi, luminându-i calea către cunoaşterea prin propriile forţe. Astfel, lecţia devine un proces dinamic care se pliază după specificul nevoilor, preferinţelor şi rezistenţelor elevilor, încurajându-le participarea acestora la construirea ei.

Evantaiul strategiilor interactive este foarte larg şi în extindere continuă. Ele se pot departaja, mai ales, în funcţie de sarcina care le este propusă. Comun tuturor le este respectarea unor reguli de participare, autoimpuse, aşadar ele acţionează în limitele unei permisivităţi interrelaţionale.

Chiar dacă le sunt recunoscute valenţele formativ-educative, trebuie să recunoaştem că strategiile didactice interactive sunt folosite ocazional din următoarele motive:

• nu toate conţinuturile pot fi predate prin aceste strategii
• apar dificultăţi în dirijarea procesului de predare-învăţare
• ordinea şi disciplina în clasă sunt perturbate.

Însă fiecare profesor poate să facă din clasa de elevi cu care lucrează un adevărat laborator de încercare şi validare a eficienţei diferitelor strategii didactice interactive. Chiar şi cele mai noi strategii se cuvin a fi analizate în spirit critic, constructiv, adaptate situaţiilor concrete de instruire şcolară şi care să-i permită profesorului să-ţi realizeze cel mai bine vocaţia pedagogică.

Strategiile didactice interactive îndeplinesc exigenţele managementului calităţii în învăţământul preuniversitar, având la bază organizarea unui mediu de învăţare stimulativ, „interactiv”, prin colaborarea actorilor educaţionali într-o atmosferă optimă, relaxantă, motivantă, captivantă, de respect şi sprijin reciproc. Ele ocupă un loc important în rândul factorilor determinanţi ai succesului în învăţare şi în dezvoltarea cunoaşterii la elevi.

Bibliografie
1. Bocoş, M.(2002). Instruire interactivă. Repere pentru reflecţie şi acţiune. Ed. Presa Universitară Clujeană. Cluj-Napoca
2. Bunescu, V.(1995). Învăţarea deplină. E.D.P. Bucureşti
3. Cerghit, I.(2006). Metode de învăţământ. Ed. Polirom. Iaşi
4. Danciu, E.L.(2004). Strategii de învăţare prin colaborare. Ed. De Vest. Timişoara
5. Drăghicescu, L., Petrescu, A.M., Stăncescu, I.(2008). Rolul strategiilor didactice interactive în ameliorarea calităţii învăţării. În Albu, E.(coord.). Educaţie şi comunicare. Ed. Universităţii „Petru Maior”. Târgu Mureş
6. Păcurari, O.(coord.), Târcă, A., Sarivan, L.(2003). Strategii didactice inovative. Suport de curs. Ed. Sigma. Bucureşti
7. Oprea, C.L.(2006). Strategii didactice interactive. E.D.P. Bucureşti