Prevenirea și combaterea eșecului școlar

Printre manifestările care însoţesc eşecul şcolar se întâlnesc de multe ori devieri comportamentale şi chiar abandonul şcolar dacă fenomenul nu este observat la timp şi nu se intervine prompt. Inteligenţa şcolară nu este singura premisă pentru succesul şcolar; ea trebuie să fie susţinută de motivaţie şi de nivelul de aspiraţie (deoarece eforturile pe care elevul le face pentru îndeplinirea unei sarcini sunt funcţie de acest nivel), de relaţia profesor-elevi, de condiţiile social-economice ale familiei etc.
Am constatat că părăsirea timpurie a şcolii este strâns legată de un mediu dezavantajat din punct de vedere socio-economic şi de un nivel scăzut de educaţie şi de aceea consider că fiecare cauză generatoare de eşec şcolar necesită măsuri specifice de combatere şi remediere.

Reuşita şcolară a tuturor elevilor se apreciază în funcţie de atingerea unui nivel de performanţă standard minimal. Când unii elevi nu pot atinge acest nivel – concretizat în discrepanţa dintre competenţele precizate în curriculumul  şcolar şi rezultatele înregistrate de elev – se apreciază că există situaţia de insucces şcolar (eşec şcolar).

În prevenirea şi combaterea eşecului şcolar trebuie să avem în vedere faptul că motivele pentru care elevii părăsesc şcoala, înainte de a-şi finaliza educaţia şi formarea, sunt individuale.

Fenomenul rămânerii în urmă la învăţătură comportă două aspecte:

• Apariţia – precoce şi rapidă: primele manifesări se profilează la sfârşitul clasei a II-a când un număr de elevi (cca 10%)  nu mai reuşesc să atingă performanţele şcolare minimal- acceptabile în raport cu programele şcolare.
• Profunzimea – de-a lungul şcolarităţii, fenomenul rămânerii în urmă la învăţătură cunoaşte o creştere cantitativă dar şi una de ordin calitativ : elevul cumulează tot mai multe  şi mai profunde  lacune instrucţionale care se repercutează negativ, în primul rând asupra capacităţii  lui de a înţelege noile cunoştinţe.

Insuccesul şcolar se poate manifesta ca rămânere în urmă la învăţătură, la anumite materii  şi pe un interval de timp determinat (semestru) sau în  forma cea mai gravă – eşecul şcolar (elevul are numeroase lacune în cunoştinţe, este turbulent la ore, chiuleşte, manifestă dispreţ faţă de şcoală).

Pentru evaluarea corectă a insuccesului şcolar trebuie avut în vedere faptul că  “eşecul şcolar poate fi de tip cognitiv ( care constă în  nerealizarea de către elevi a obiectivelor pedagogice) – dar poate fi şi de tip necognitiv (care se referă la incapacitatea elevului de a răspunde adecvat şi de a se adapta la exigenţele şcolii), precum şi faptul că insuccesul şcolar poate fi sporadic sau permanent.

Printre manifestările care însoţesc eşecul şcolar se întâlnesc de multe ori devieri comportamentale şi chiar abandonul şcolar dacă fenomenul nu este observat la timp şi nu se intervine prompt.  De accea este necesar ca factorii responsabili (şi aici avem în vedere pe profesori, dar şi pe părinţi ) să sesizeze primele schimbări care survin în atitudinea elevilor faţă de activitatea şcolară şi să reacţioneze adecvat. De multe ori, constatăm că unii copii nu se acomodează la mediul şcolar, nu se relaţionează uşor cu colegii, nu-şi pot îndeplini activităţile la clasă, nu sunt motivaţi pentru activitatea şcolară.

Printre cauzele care pot genera insuccesul şcolar  identificăm  factori care  ţin de elev (dezvoltarea fizico-psihică, intelectuală), mediul familial şi cultural, mediul şcolar.

Profesorul poate să intervină eficient pentru  a determina succesul şcolar al elevului plecând de la cunoaşterea posibilităţilor de implicare în activitatea şcolară  ale acestuia. Ştiind că fiecare fiinţă umană este unicat, varietatea diferenţelor individuale pentru copii de aceeaşi vârstă  este   normală şi ca urmare pot apărea stadii diferite ale maturizării psihice, un interes deosebit prezentându-l unele întârzieri în dezvoltarea intelectuală.

În general, succesul şcolar este considerat o măsură a inteligenţei, dar  s-a constatat că aceasta  nu este o premisă unică pentru succesul şcolar. Reuşita şcolară trebuie să fie susţinută de motivaţie, care poate fi motivaţie extrinsecă (învăţarea pentru o notă  bună, aprecieri din partea profesorului sau colegilor, laude sau cadouri din partea părinţilor) dar mai ales motivaţie intrinsecă (declanşată de însuşi interesul pentru procesul de cunoaştere – curiozitatea, plăcerea de a înţelege, de a descoperi). În motivarea actelor de conduită, nivelul de aspiraţie are un rol important, deoarece eforturile  pe care elevul le face pentru îndeplinirea unei sarcini sunt funcţie de acest nivel. Între nivelul de aspiraţie şi rezultatele obţinute există o condiţionare reciprocă: un nivel mai înalt mobilizează resursele şi eforturile elevului pentru obţinerea de rezultate mai bune în timp ce un nivel de aspiraţie scăzut nu antrenează elevul în oţinerea performanţei; succesul face să crească nivelul de aspiraţie, în timp ce eşecul îl coboară. Nivelul de aspiraţie trebuie să fie în concordanţă cu posibilităţile elevului deoarece un nivel prea înalt în raport cu posibilităţile reale este dăunător pentru că angajarea în activităţi care nu pot fi îndeplinite duce la insuccese şi decepţii. Un nivel scăzut al aspiraţiei duce la nevalorificarea capacităţilor elevului şi acesta nu poate progresa.

Evitarea eşecului şcolar presupune deci o instruire bazată pe motivaţie intrinsecă şi satisfacţia învăţării, pentru că numai un  comportament de învăţare care se încheie cu  o  stare de satisfacţie tinde să se repete, în caz contrar dacă starea de insatisfacţie persistă, se instituie o conduită opusă, de respingere a învăţării!

Printre factorii care ţin de mediul familial se remarcă  nivelul de instruire, aspiraţiile, condiţiile social-economice ale familiei etc. Dacă elevul provine dintr-o familie cu nivel scăzut de instruire şi aspiraţie  în care există conflicte, fără preocupare pentru activitatea şcolară a copilului, atunci acesta va fi mai puţin motivat să înveţe, va avea un nivel scăzut de încredere în sine, va prezenta instabilitate emoţională, tulburări afective, ceea ce  reduce performanţa şcolară. Familia, ca şi clasa de elevi, trebuie să asigure un mediu în care copilul  se simte în siguranţă, încurajat, stimulat şi apreciat, “învăţarea trebuie să se desfăşoare în condiţii de confort psihic”.

Nu în ultimul rând, activitatea de învăţare a elevului și realizările sale depind de profesor şi de personalitatea acestuia.