Principii de comunicare în relația cu copiii

Cei mai mulți dintre noi consideră că dacă au formulat mesajul prin care transmit ceea ce doresc sau dacă își exprimă cu convingere opiniile sunt pe deplin înțeleși. De fapt, lucrurile nu stau așa deoarece, involuntar, strecurăm în mesajul nostru și alte valențe decât cele exprimate conștient. Aceasta deoarece comunicarea înseamnă mai mult decât a vorbi.

Comunicarea este cea care permite dezvoltarea și conviețuirea atât în regnul vegetal, cât și în cel animal, unde îmbracă forme specifice (culoare, mesaje corporale, sonore sau olfactive dar mai ales la specia umană, care relaționează prin intermediul limbajului. Datorită faptului că se desfășoară de cele mai multe ori prin alte canale decât cele lingvistice, comunicarea nu este așa facilă cum pare. Utilizarea unui mod inadecvat de comunicare provoacă, nu de puține ori, efecte contrare celor ce s-au dorit.

1. A comunica presupune a ști să asculți

Dacă pentru noi, adulții, comunicarea este o condiție sine-qua-non a existenței, în
aceeași măsură, deși poate din motive ușor diferite, ea este importantă și necesară pentru copii.

În primul rând, pentru că, veniți pe lume neechipați complet pentru a face față solicitărilor vieții, trebuie să învețe să se miște, să vorbească, să se poarte conform unor standarde stabilite social, trebuie să învețe să înțeleagă lumea în care trăiesc, locul lor în această lume, rolul pe care ceilalți – părinții, societatea –se așteaptă să-l îndeplinească.

Părinții și educatorii sunt primii care trebuie să stabilească o bună colaborare cu copilul. Pentru aceasta este nevoie să acordăm copilului atenție totală, să vadă că suntem interesați să-l ascultăm. Retragerea cu el într-un loc liniștit (care poate fi stabil oferind copilului siguranță și încredere) și evitarea prezenței altor persoane la discuție îî pot arăta copilului că suntem cu adevărat interesați de problema lui. Copilul se simte respins și neglijat dacă, atunci când ne împărtășește gândurile noi continuăm să privim la televizor sau să ne vedem în continuare de treabă. Încetarea oricărei activități este necesară pentru a ne demonstra disponibilitatea.

În cazul copiilor mici, este importantă și atitudinea pe care o avem. Ei nu trebuie să se simtă dominați nici măcar fizic, de aceea este bine să coborâm la nivelul lor când le vorbim sau îi ascultăm. Este recomandabil să manifestăm la fel de mult interes pentru spusele lor ca și în cazul unei persoane adulte, să-i ascultăm cu atenție fără a-i întrerupe, în unele cazuri chiar cu remarci acuzatoare de genul: “Lasă, că nici tu nu ești mai bun!”.

Acest tip de ascultare reflexivă denotă faptul că înțelegem sentimentele copilului și ceea ce vrea să ne spună, iar apoi repetând ideile exprimate de el ăi confirmă faptul că îl înțelegem. Și expresia noastră facială sau postura fizică pot certifica ascultarea reflexivă: ne încruntăm dacă cele povestite nu corespund comportamentului așteptat de noi, zâmbim sau susținem afectiv copilul printr-un gest.

Cum știe copilul că îl ascultăm?

Modul în care răspundem îi poate încuraja sau stopa  pornirea de a-și împărtăși problemele. Există deci, două posibilități:

a) Un răspuns deschis la comunicare, care îi demonstrează copilului că-i
înțelegem sentimentele (“Nu vrei la grădiniță pentru că nu se joacă nimeni cu tine și te simți singur?”) îi oferă nu numai încrederea că este ascultat și înțeles, ci îl poate ajuta să găsească și soluția problemei. Întrebarea simplă “” ( care se adresează de cele mai multe ori) îl blochează pe copil, căruia îi va fi greu să formuleze singur un răspuns sau să sintetizeze problema.

b) Un răspuns închis, implacabil, de genul “Toți copiii trebuie să meargă la
grădiniță!” blochează comunicarea și îl face pe copil să se simtă respins. Sentimentul de frustrare îl poate determina să se comporte într-un mod indezirabil, devenind agresiv cu copiii, sau să perceapă neacceptarea cu un sentiment de non-valoare ce îi poate afecta stima de sine (“Nu mă place și nu mă ascultă nimeni”).

O stimă de sine scăzută poate determina problema emoționale (depresie, iritabilitate, anxietate) sau de comportament (agresivitate, randament școlar scăzut). Putem preveni aceste situații fiind atenți cu trăirile copiilor, canalizându-le emoțiile astfel încât să se simtă înțeleși, acceptați, valoroși.

2. A comunica presupune a ști să-ți exprimi emoțiile

Adoptarea limbajului responsabilității, care presupune exprimarea propriilor păreri
și emoții fără a “ataca” interlocutorul, este modalitatea optimă de a deschide calea unei bune comunicări. În acest caz, nemulțumirea adultului trebuie să facă referire doar la comportamentul nedorit manifestat de copil, neincluzând și persoana acestuia. Formularea cu adresare directă la persoana a doua implică judecarea interlocutorului, acesta simțindu-se atacat, învinovățit din start.

În schimb, formulând mesajul la persoana I, exprimăm ceea ce simțim noi înșine, deplasând accentul de pe persoana copilului, pe a noastră. Astfel îi putem transmite în același timp și ce comportament ne-a deranjat (pentru a-l evita pe viitor) și ce sentimente ne-a provocat în consecință.Construirea unui astfel de mesaj necesită:

a) descrierea comportamentului
“Când îți rupi încălțămintea…”

b) exprimarea propriilor sentimente și emoții drept consecință a comportamentului:
“…mă întristez foarte tare…”

c) descrierea consecințelor asupra propriilor persoane
“… pentru că nu-ți pot cumpăra încălțăminte nouă.”

Exprimarea emoțiilor printr-un limbaj adecvat ajută copilul nu numai să înțeleagă faptul că purtarea sa ne influențează modul în care ne simțim (suntem mândri/ mulțumiți/ emoționați/ bucuroși sau îngrijorați/ dezamăgiți/ nemulțumiți/ furioși).

3. A comunica presupune conștientizarea nevoilor celuilalt

Oricine are nevoie la un moment dat de înțelegere, sprijin sau ajutor pentru a trece
peste un moment greu sau pentru a rezolva o situație . Oferirea de soluții (“Acum trebuie să îi dai lui Andrei jucăria”Dacă nu mănânci tot, nu ieși afară!”), formularea de ordine (“Strânge imediat jucăriile”), etichetarea (“Ești un obraznic”), moralizarea (“Așa se întâmplă când nu asculți!”), nu sunt decât modalități ineficiente de comunicare, ce provoacă reacții defensive ale persoanei căreia îi adresăm mesajul. Putem, în schimb, utiliza o altă modalitate de comunicare, cu adevărat eficientă: explorarea alternativelor.

În acest mod, nu vom influența cu nimic capacitatea copilului de a lua decizii sau de a rezolva probleme , ci doar îl vom ajuta să exploreze soluțiile alternative, folosind modalități ca:

a) utilizarea brainstormingului
“Cum crezi că ai putea îndrepta spargerea geamului?”(cere ajutorul părinților, strânge
cioburile, cumpără împreună cu ei sticla, asistă la montare și dă un mic ajutor).

b) asistarea copilului în alegerea soluției optime
“Ce crezi că trebuie făcut mai întâi?”

c) discutarea posibilelor rezultate ale alternativei alese
“ Oare ce s-ar întâmpla dacă faci așa”

d) obținerea unui angajament din partea copilului
“Ce ai hotărât?”

e) planificarea pentru evaluare
“Când vom avea geamul înlocuit?”

4. A comunica presupune cunoașterea de sine și stimă de sine

Imaginea de sine presupune conștientizarea a  “Cine sunt eu?” și a “Ce pot să fac
eu?”. Deoarece o persoană cu imagine de sine săracă sau negativă va tinde să gândească, să simtă și să se comporte negativ, este foarte important ca noi să dezvoltăm copiilor o imagine de sine echilibrată încă din copilărie. Cum? Formulând expectanțe în concordanță cu vârsta, ascultând, acordând atenție pozitivă, încurajând, lăudând. Utilizând limbajul special al încurajării, putem contribui nu numai la dezvoltarea stimei de sine a copilului, ci putem influența repetarea comportamentului manifestat de copil la un moment dat. Este evident că acesta preferă lauda, pedepsei, așa că va repeta faptele ce au generat cuvintele frumoase pe care i le-am adresat: “Sunt încântată când faci ordine în camera ta, pentru că am timp să fac o prăjitură.”

Procedând cu tact și respectând drepturile copilului, tratându-l cu considerație și înțelegere, vom modela personalități  de care nu numai noi, părinții și educatorii, vom fi mândri, ci și ei și societatea în care se vor integra cu succes.

Bibliografie:
Botiș, A., Tarău, A.(2004).  Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, Cluj Napoca: Editura ASCR.
Băban, A. (2001). Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj Napoca: Editura Psinet.