Probleme întâmpinate de educator în integrarea copiilor cu CES. Refuz sau lipsuri în sistem?

O problemă acută, astăzi, o reprezintă necesitatea creării unei viziuni clare asupra „fenomenului”/ procesului de integrare a copiilor cu CES în sistemul de masă. Atât specialiștii din sistemul de educaţie, cât şi familiile copiilor, trebuie să aibă un punct comun – interesul copilului. Pornim de la premisa acceptării, a toleranţei, a înţelegerii şi încercăm să nu cădem în latura discriminării. Un educator este un specialist în educaţie şi un „psiholog” cu bune cunoștințe de psihologie generală.

Pentru educator, întâlnirea cu noua generaţie reprezintă de fiecare dată o nouă provocare, un nou început, multe emoţii şi foarte multe necunoscurte. În ultimii ani, în ritmul de schimbări al educaţiei moderne, se loveşte tot mai des de sintagma „avem copii cu CES, suntem obligaţi să-i primim, să-i integrăm”; foarte adevărat şi total de acord. Prin profesionalismul lui, nu refuză o situaţie şi nu spune nu vreau, însă are la rândul lui nevoie de sprijinul celor formaţi pe domenii particularizate: profesor psiholog, logoped, terapeut, alături de care să poată obţine rezultate favorabile în integrarea copiilor cu nevoi speciale.

Acest subiect este extrem de delicat şi pare încă tabu pentru mulţi dintre noi. Experienţele de lucru cu astfel de copiii speciali lăsând atât urme pozitive, cât şi negative în cariera şi în sufletul unui educator.

Prezentăm pe scurt o experienţă cu cazuri  concrete, după care putem anticipa un răspuns la întrebarea din titlu.

O nouă generaţie luată de un educator, de la grupa mică. Acesta primeşte lista cu aproximativ 23 de prescolari, neştiind că sunt şi copii cu cerinţe educative speciale. La o primă vedere, toţi copiii sunt frumoşi, încântători, dar şi speciali. După primele chestionare de cunoaştere a copiilor şi familiilor, dar şi în urma aplicării testelor de evaluare iniţială sunt descoperite următoarele situaţii:

1. Un copil cu cerinţe educative speciale, unde părinţii au prezentat educatoarei de la început toată documentaţia medicală şi toate detaliile legate de comportamentul copilului. Era vorba despre un copil cu diagnostic dat de medic specialist, unde părinţii au obţinut certificat de orientare şcolară cu facilitator la grupă. Copilul prezenta probleme de agresivitate şi violenţă ridicate, atât asupra educatoarei cât şi a colegilor şi însoţitorilor. Nu putea fi lăsat nesupravegheat.

2. Un copil cu tulburări de limbaj, de comportament, întârziere în gândire şi probleme de socializare, nerecunoscute de  părinte – „Nu pot să accept că are probleme”.

3. Un alt copil care avea întârziere majoră de vorbire şi, prin faptul că nu se făcea înţeles, „urla” la orice încercare de a transmite ceva.

4. Un copil cu întârziere în limbaj şi lipsă majoră de concentrare. Nu putea sta la activitate nici câteva minute, nereuşind să rezolve sarcinile date, vorbeai cu el şi în secunda următoare făcea altceva.

Dacă în prima situaţie să spunem că lucrurile erau clare, asumate, educatoarea având sprijinul unui terapeut, dar şi al familiei copilului, în celelalte cazuri lucrurile nu au fost deloc simple. În cazul al doilea, părintele a acceptat cu greu şi după lungi şedinţe de consiliere necesitatea unor ore de terapie în viaţa copilului său. Merge cu el la logoped şi la şedinţe de terapie comportamentală, cu efecte pozitive vizibile şi în cadrul colectivităţii. Numai la activităţile de grup nu putea participa – alerga şi râdea încontinuu, deranjând grupul. În cea de a treia situaţie, din păcate, reacţia părintelui a fost: „Staţi, doamnă, liniştită, că nu are nimic. Acasă vorbeşte.”. Singurul efort a fost făcut de educatoare să „descifreze” ce vrea copilul, ca acesta să nu mai „urle” şi să perturbe întregul grup. Iar în ultimul caz, concluzia părinţilor a fost „Psihologul ne-a spus că este doar alintat.” şi „Nouă nu ni se pare că ar avea ceva, poate ne spuneţi dumneavoastră.”.

Concluzii

Pornind de la întrebarea Refuză educatorul sau sunt lipsuri în sistem?, concluzia este că un educator este un profesionist şi un părinte totodată pentru „puii” lui de la grădiniţă şi nu are cum să refuze lucrul cu copiii, toţi fiind speciali pentru el.

Problema vine din lipsa numărului mic de catedre pentru cadrele specializate. Echipa multidisciplinară formată într-o unitate de învățământ trebuie să se consulte zi de zi şi să poată lua hotărâri de moment pentru copiii cu cerinţe educative speciale.

Lipsa unor spaţii adecvate pentru profesorul psiholog,unde să poată lucra cu  copii cu cerinţe speciale, atunci când aceştia numai fac faţă programului comun.

Posibilitatea stabilirii unor segmente orare pentru copiii cu cerinţe speciale, în funcţie de posibilitatea de adaptare a fiecăruia, astfel încât să nu „deranjeze” întreg procesul de predare-învăţare.

Înţelegerea integrării treptate a copiilor cu cerinţe educative speciale, în sistemul de masă, prin respectarea tuturor factorilor ce conduc la această „integrare”.

Nu în ultimul rând, prezenţa familiei în viaţa copilului şi a grădiniţei şi conştientizarea nevoii de acceptare a situaţiilor, numai în beneficiul copilului.