Profesorul și elevii, actori sociali

Viaţa socială e comparată uneori cu o scenă, pe care indivizii (actorii) interpretează roluri în faţa unui public capabil să participe și să reacționeze. Cât de convingător este jocul actorului în faţa publicului? Aceasta este întrebarea care l-a preocupat pe Goffman, în special datorită faptului că rolul publicului este extrem de important: sinele nu se construieşte decât prin medierea publicului, iar imaginea pusă în joc de individul în interacţiune trebuie să fie confirmată de acesta.

Numărul şi componenţa publicului pot influenţa jocul actorului principal – în cazul nostru, profesorul sau elevul – devine mai relaxat în cazul în care publicul este cunoscut, familiar, şi mai cenzurat, constrâns, în caz contrar. Fiecare interacţiune devine locul unde individul trebuie să dea consistenţă rolului interpretat, în aşa fel încât imaginea sa să îi fie confirmată şi nu devalorizată. De aceea, în „frontstage”, el încearcă să se comporte conform aşteptărilor celorlalţi şi îşi aruncă masca pe care o poartă doar atunci când se află „backstage”, departe de privirea publicului, atunci când rămâne doar el, cu sine însuşi.

În viaţa de zi cu zi, de cele mai multe ori, actorii nu sunt conştienţi pe deplin de rolul jucat; spectacolul lor apare ca spontan şi obişnuit. În funcţie de de ritualul în care sunt implicaţi, actorii au şansa alegerii stilului şi modului de participare, sau chiar implicării sau non-implicării (indice al voinţei individului, lucru care face posibilă acţiunea de socializare a ritualului). În orice întâlnire socială, actorul are de îndeplinit anumite sarcini: în primul rând, să definească situaţia a cărui parte componentă devine, să-şi stabilească poziţia şi rolul faţă de ceilalţi, să-şi revendice o identitate care se cere clarificată în raport cu identitatea celorlalţi, să-şi pună în scenă propriul eu,angajându-se în acelaşi timp într-un proces de cooperare pentru confirmarea reciprocă a „face-ului”. El trebuie de asemenea, să fie pregătit pentru a executa toate elementele de „face-work” dictate de etapele interacţiunii şi contextele nou create.

Individul pune în scenă rolul său, îşi alege tonalitatea, îşi urmăreşte şi controlează corpul şi, ca un veritabil actor dramatic, „se prezintă” (după Goffman) celorlalţi actori şi publicului, străduindu-se în acelaşi timp să fie văzut, înţeles, crezut, să facă impresie bună atât prin calităţile sale fizice cât şi prin vestimentaţie, gesturi, mimică sau voce.

Goffman aduce în discuţie şi dilema expresie versus acţiune, pornind de la afirmaţia lui Jean Paul Sartre: „Elevul care vrea să fie atent, cu ochii ţintă la profesor şi cu urechile pâlnie, se extenuează atât de mult în jucarea acestui rol încât sfârşeşte prin a nu mai auzi nimic”. Cei care au timpul şi talentul de a performa bine un rol s-ar putea din această cauză să nu aibă talentul de a face vizibil şi faptul că performează bine. Când examinăm un grup sau o clasă de indivizi, descoperim că membrii ei tind să-şi învestească ego-urile în primul rând cu anumite rutine, dând mai puţină atenţie celorlalte, pe care tot ei le performează. Astfel, un specialist ar putea dori să facă o figură modestă pe stradă sau acasă, iar în sfera socială care include etalarea competenţei sale profesionale să ofere un spectacol eficient. Mobilizându-şi comportamentul pentru a da un spectacol, el va fi preocupat nu atât de traseul complet al diferitelor rutine pe care le performează, ci doar de aceea din care derivă reputaţia lui profesională.

Dacă un individ vrea să dea expresie unor standarde ideale în timpul unei ”reprezentații”, atunci el trebuie să anticipeze sau să ascundă acţiunile nepotrivite cu aceste standarde. În acest fel se menţine o impresie de infailibilitate, atât de importantă în unele prezentări. Există o faimoasă vorbă care spune că doctorii îşi îngroapă greşelile.

În cadrul interacţiunilor în care individul prezintă altora un produs, el va avea tendinţa de a le arăta numai produsul final, iar ei vor fi determinaţi să-l judece pe baza a ceva ce a fost terminat, finisat. În unele cazuri, dacă a fost necesar doar foarte puţin efort pentru a realiza obiectul, acest fapt este ascuns. În alte cazuri, dimpotrivă, vor fi ascunse orele lungi şi plictisitoare de trudă însingurată.

În termenii lui Hughes, avem tendinţa de a ascunde publicului nostru toate probele „treburilor murdare”, fie că le facem noi înşine în secret, fie că le atribuim unui servitor, unui specialist legitim sau unuia ilegal. Dacă activitatea unui individ trebuie să satisfacă mai multe criterii ideale şi dacă acesta vrea să facă o bună prezentare, atunci probabil că unele dintre aceste criterii vor fi susţinute în public prin sacrificarea altora. Adesea, performerul va sacrifica acele criterii a căror pierdere poate fi ascunsă, pentru a menţine criteriile a căror aplicare inadecvată nu poate fi ascunsă.

Performerii cultivă adesea impresia că au avut motive ideale pentru câştigarea rolului pe care-l performează, că au calificările ideale pentru acest rol şi că nu au făcut nici un târg strategic ca să obţină acest rol.
Performerii chiar încearcă să lase impresia că echilibrul şi competenţa lor sunt ceva ce au avut dintotdeauna şi pentru care nu au trebuit niciodată să depună eforturi într-o perioadă de acumulări.

Un performer tinde să ascundă sau să redea într-un mod discret acele activităţi, fapte şi motive incompatibile cu imaginea de sine idealizată, ca şi cu cea a produselor sale. În plus, un performer induce adesea publicului său credinţa că el este legat de acesta într-un mod mai ideal decât este de fapt cazul. Mai întâi, indivizii cultivă impresia că rutina pe care o performează în prezent este singura lor rutină sau, cel puţin, cea definitorie. Publicul, la rândul lui, presupune adesea că personajul proiectat în faţa sa este singura realitate a individului care performează acea proiecţie în faţa lor. În al doilea rând, performerii tind să cultive impresia că performarea curentă a rutinei lor şi relaţia cu publicul lor obişnuit au ceva special şi unic. Caracterul de rutină al ”reprezentației” este ascuns; performerul însuşi nu este, de obicei, conştient de cât de rutinizat este rolul lui şi sunt accentuate aspectele spontane ale situaţiei.