Diversitate și diferențe în dezvoltare – promovarea educației de calitate, incluzivă, în grădiniță

La naștere există posibilități de dezvoltare pentru orice copil, indiferent de particularitățile sale. Fiecare copil, în funcție de unicitatea sa și de nevoi, prezintă pentru educatoare anumite cerințe educative. Acest lucru este valabil pentru toți copiii, fie că sunt considerați obișnuiți, fie speciali sau de excepție. Fiecare copil este unic, este valoros și se dezvoltă în funcție de comunicarea sa cu lumea în care trăiește.
Acceptarea în grădinița a copiilor cu CES este o nevoie determinată de importanța intervenției timpurii și de valoarea integrării educaționale pentru fiecare copil, dar și pentru toți. Primirea copiilor cu CES în grădiniță este firească și constituie un prim pas spre normalizarea vieții, punând în aplicare dreptul tuturor copiilor la educație și sprijinirea dezvoltării fiecăruia.

”Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.”
(Din ”Child’s Appeal”, Mamie Gene Cole)

La vârstele mici, ca de altfel la orice vârstă, există o serie de cerințe educative valabile pentru toți copiii. Este vorba de acele cerințe legate de creștere, dezvoltare și educație, ca procese vitale în devenirea individualității. Sunt cerințele de bază, esențiale care trebuie să satisfacă esența umană, ritmurile relative ale dezvoltării, nevoiea de acțiune și de construcție a personalității.

În funcție de ecuația deja personală a copiilor, fiecarea are și cerințe particulare determinate de ereditatea sa biologică și socio- culturală, dar și de modul în care își construiește experiența.

Când copilul vine în grădiniță, zestrea ereditară, mediul inițial de viață și elementele primare ale personalității constituie parametrii care determină cerințele sale educative. În procesul complex al dezvoltării, capacitățile generale și particulare pe care copilul și le formează sunt determinate în special de experiența lui. În funcție de stimulările mediului, capacitățile sale instrumentale se realizează într-o construcție personală. În formarea capacităților, competențelor și comportamentelor la vârstele mici, rolul important revine substratului ereditar, dar în aceeași măsură și influențelor mediului primar de viață. Astfel, dacă copilul are o deficiență organică înnăscută, mediul inițial poate să-i ofere condițiile să o compenseze în mare parte, prin propunere și organizarea situațiilor de învățare, la vârstele mici. Sau, dacă copilul se naște fără nicio problemă organică, prin funcționarea deficitară a capacităților lui de instrumentare a experienței de viață primară, el poate să prezinte deja, după primii ani, deficiențe funcționale.

De aici apar cerințele educative speciale. Acestea se referă atât la probleme care țin de deficiențe senzoriale, mentale, de deficiențe și tulburările determinate de sfera funcțională, dar și de mediul social, cultural care limitează, marginalizează sau vulnerabilizează copiii.
UNESCO se referă în acest sens la mai multe situații care sunt adevărate riscuri pentru copilăria mică:

• au dizabilități;
• trăiesc în mediile geografice vulnerabile, cum ar fi cele izolate sau rurale;
• sunt dezavantajați de un mediu de viată marginalizat sau sărac din punct de vedere social sau cultural.

Reiese că educația este cel mai important remediu în problematica dizabilității, la fel ca pentru orice altă limitare funcțională a copilului. Cerințele speciale ale copiilor devin în educația timpurie obiective de atins, prin măsuri adaptate și adecvate.

Educația timpurie este parte a educației incluzive și deschiderea grădiniței către toți copiii constituie condiția unei educații de calitate, cu influențe puternice în dezvoltarea copiilor pentru viitor, pentru participare și responsabilizare socială, dar și aprecierea  și înțelegerea valorii umane.

Fiecare persoană trebuie să beneficieze de oportunități care să răspundă adecvat nevoilor sale educaționale de bază.
Educația incluzivă se referă la ridicarea tuturor barierelor în învățare și la asigurarea participării la educație a tuturor celor vulnerabili la excludere și marginalizare. În abordarea educației incluzive se valorizează nu numai posibilitățile și premisele de dezvoltare ale fiecărui copil, ci și potențialul și motivația de schimbare și dezvoltare profesională a fiecărei educatoare. Dacă promovăm politici și practici cât mai incluzive în educația preșcolară, dacă ne focalizăm atenția asupra accesului, participării și implicării tuturor copiilor de vârstă preșcolară  în programe de educație, vom avea generații din ce în ce mai bine pregătite, care se vor integra cu mai mare succes în societate.

Trebuie să pornim de la ideea că fiecare copil are dreptul de a i se acorda șansa unei vieți cât mai apropiată de normalitate și integrare socială. Diferențele între copii pot deveni, de cele mai multe ori, prilej de învățare și dezvoltare.

Toți copiii sunt diferiți și necesită atenție și sprijin pentru a crește și a se dezvolta. Unii au nevoi mai mari, determinate de particularitățile care îi diferențiază de ceilalți, mai mult decât ne-am obișnuit noi să acceptăm. Trebuie să ne gândim și la faptul că și familiile acestor copii au nevoi speciale în ceea ce privește educația și că întreaga comunitate se cere a fi sprijinită pentru a deveni mai puțin discriminativă.

Pentru cadrele didactice se pune problema cum să identifice problemele/ cerințele educaționale ale acestor copii, și mai important, cum să le trateze de pe o poziție care să nu frâneze dezvoltarea, ci să o faciliteze.

Bibliografie:
Vrășmaș, Ecaterina (2010). Premisele educației incluzive în grădiniță. București: Editura Vanemonde.
Vrășmaș, Traian (2004). Școala și educația pentru toți.  București: Editura Miniped.