Provocarea elevilor prin antiliteratură – dramaturgia absurdului

Experiența didactică mi-a arătat că elevii sunt interesați de nou în literatură atunci când atât mecanismele cognitive, cât și resorturile interioare sunt activizate și împinse către alte ,,zări”. Provocările literare îi transformă în lectori veritabili, în oameni conștienți de propria devenire intelectuală și sufletească, dezvoltându-și capacitatea de a consolida legături sociale și de a înfrunta realitatea.
Articolul meu reprezintă o pledoarie pentru inserarea în demersul didactic a unor secvențe privind teatrul absurdului. Astfel, am arătat importanța propunerii unor texte semnificative pentru dramaturgia absurdului, trasând cele mai importante caracteristici, pe care le-am evidențiat prin analiza operei „Cântăreața cheală”.

Genul dramatic proiecteazã elevii în sala de teatru, în faţa unei scene căreia trebuie să-i potrivească luminile, să-i aranjeze recuzita, să-i finiseze decorul și să-i așeze personajele. Conform indicaţiilor scenice, propriei fantezii și experiențe de lectură, aceștia se transformă în veritabili regizori ce dau viață operelor.

Astfel, propunerea unor scrieri reprezentative pentru dramaturgia absurdului face parte dintr-un demers didactic ce tinde să dinamizeze resorturile cognitive, să creeze abilități, să modeleze suflete și să formeze personalități autonome. Rupți din comoditatea unei lecturi ușor descifrabile, orientați spre o zonă total diferită față de cea larg cultivată, elevii reconsideră lumea teatrului, învață să accepte și să aprecieze ineditul.

Ambiguitatea pieselor constituie o greutate în receptarea lor. De aceea, se iveşte întrebarea legitimă dacă există cu adevărat un mesaj pe care acestea l-ar putea exprima. Plecând de la afirmaţia lui Mircea Anghelescu, conform căreia creaţiile absurdului nu sunt şi absurde, s-ar putea răspunde că există într-adevăr un înţeles în această aparentă bizarerie, în aceste manifestări scenice caricaturale, uneori groteşti. Ele vor să comunice incomunicabilul, să concretizeze într-un fel sau altul ceea ce nu posedă în realitate chip sau formă. Dezideratul este de a materializa nelinişti, „prezențe lăuntrice”.

O altă particularitate a teatrului absurd este lipsa unui conflict bine definit de la care să se ţeasă restul piesei. Intriga este vagă sau inexistentă, libertatea de acţiune permite să se întâmple orice, încât nu se mai întâmplă nimic. Totul este problematic în aceste piese, deşi nu se pun probleme, nu se dezbat idei sau evenimente.
Lipsesc partcicularităţile acţiunii, trăsăturile caracteristice ale personajelor, justificările faptelor pe care acestea le întreprind.

În acest teatru în care nimic nu este supus cenzurii, în care orice este permis, personajele au suferit, de asemenea, anumite mutaţii. Ele nu mai înfăţişează caractere umane, nu mai reprezintă fiinţe autentice; sunt golite de sentimente, nu mai sunt dotate cu raţiune şi nu mai acţionează în funcţie de imperativele acesteia, nu mai urmăresc nici o ţintă. Personajele aburde nu mai sunt create pentru a întruchipa cât mai fidel o figură umană, nu mai sunte destinate să redea cât mai puternic impresia de realitate, de viaţă adevărată. Din contră, ele sunt imaginate tocmai pentru a sugera ideea de artificialitate şi, nu în ultimul rând, de irealitate. Ele caută în disperare un refugiu, o scăpare, o soluţie, şi pentru că viaţa adevărată este atât de iraţională, acestea preferă viaţa neadevărată.

Personajele din teatrul absurd sunt schematice, nu sunt înzestrate cu personalitate, ba chiar sunt uniformizate şi, în anumite cazuri, sunt interschimbabile. Atât chipul exterior, cât şi fizionomia lor spirituală se încadrează în acelaşi tipar. Ele nu evoluează, nu emit idei, nu au caracter de exemplaritate. Trăind adesea într-o lume ca de coşmar, au loc între ele dialoguri bizare, uneori total incoerente. Iar această incorenţă vine din dezechilibrul lumii în care sunt angrenate, o lume care stă să se clatine. De aceea, rolul lor este ca, prin gesturile ilogice, prin ticurile verbale şi descompunerea aproape completă a discursului, să scoată la lumină golul de armonie, lipsa de sens profund a lumii reale. Condiţia omului se reduce la condiţia personajului de factură absurdă: el nu este decât o marionetă al cărei comportament este dictat de o instanţă supremă necunoscută, ale cărei gesturi sunt conduse prin intermediul unor fire necunoscute de aceeaşi entitate ce se ascunde. Dezorientarea generală, disperarea vin din constatarea unei absurdităţi în toate compartimentele existenţei. Oamenii sunt nişte biete fiinţe ce merită compătimite pentru seriozitatea şi naivitatea pe care o manifestă în legătură cu ceea ce fac şi ceea ce simt.

Piesele pe care Eugen Ionescu le-a scris sunt reprezentative pentru dramaturgia absurdului. Teatrul ionescian sparge graniţele teatrale şi uimeşte, bulversează cititorul sau spectatorul. Prima impresie pe care o lasă este aceea de stranietate a ideilor, de dezord. Relevante în acest sens sunt aproape toate piesele lui Ionescu, care s-au născut din interpretări dramatice ale unor fapte cotidiene comune, chiar derizorii.
Prima piesă, Cântăreaţa cheală, a avut ca punct de plecare un manual pentru învăţarea limbii engleze. Încercând să înveţe pe dinafară diferite cuvinte şi fraze în engleză, Ionescu le-a copiat în caietul său. Recitindu-le cu atenţie, realizează că ceea ce a învăţat nu este limba engleză, ci nişte adevăruri deja cunoscute: că sunt şapte zile într-o săptămână sau că podeaua se află jos și tavanul sus. Acestea sunt constatări fundamentale pe care dramaturgul le conştientizează încă o dată. După un timp însă, cuvintele din caiet au căpătat o stranie autonomie şi vitalitate. Plecând de la acest fapt, Ionescu imaginează personajele din piesă, reprezentante ale unei umanităţi absurde, o umanitate care nici nu se mai poate exprima, căci până şi cuvintele    şi-au pierdut sensurile. Aşa s-a născut o piesă care dislocă limbajul şi, odată cu el, lumea.

Prima variantă a Cântăreţei chele, Englezeşte fără profesor, a fost scrisă în româneşte şi e interesant de observat că la punerea în scenă a automatismelor comunicării participă trei limbi: franceza, engleza, româna. Astfel, în textul din versiunea finală se vor găsi expresii româneşti deformate, fără sens pentru nativii francezi, cum ar fi: „Brânza e pentru zgâriat”. Titlul piesei a fost ales arbitrar; nu s-a dorit să poarte o anumită semnificaţie. În timpul repetiţiilor, unul dintre actori a rostit eronat două cuvinte. Recitind monologul Guturaiului, unde era vorba despre o „învăţătoare blondă”, în franceză, „institutrice blonde”, actorul a pronunţat din greşeală ,,cântăreaţa cheală”, „cantatrice chauve”. Prezent în sală, Ionescu s-a ridicat, strigând că a găsit titlul potrivit: Cântăreaţa cheală.

Personajele din Cântăreaţa cheală, soţii Smith şi Martin, vorbesc neîncetat, însă tot ceea ce ei spun este golit de sens. Ruptura de la nivelul limbajului nu este, de fapt, decât un simptom al descompunerii existenţiale. Într-o astfel de lume, straniul şi derizoriul reprezintă normalitatea: totul este posibil, pentru că, în realitate, nimic nu este adevărat. Astfel este anulat şi principiul identităţii. Nimeni nu este ceea ce pare a fi. Cine sunt soţii Martin? Mary spune că este bona, dar imediat spune că adevăratul său nume este Sherlock Holmes. Tot Mary scoate la iveală şi „secretul” soţilor Martin- Elisabeth şi Donald. Ei nu sunt cei care cred că sunt. De aceea, finalul „antipiesei” este identic cu începutul, doar că în locul soţilor Smith apare cuplul Martin.

Este pusă în scenă o lume de fantoşe, de personaje interschimbabile. Identitatea personală este indiferentă. Soţii Smith vorbesc despre familia Bobby Watson, ai cărei membri, bărbaţi şi femei deopotrivă, poartă, cu toţii, acelaşi nume – Bobby Watson.
Dialogurile, când banale, când delirante din Cântăreaţa cheală se desfăşoară într-un interior burghez sobru. Însă tragicul scenei şi sarcasmul inserat sunt evidente: „Interior burghez englezesc, cu fotolii englezeşti. Seară englezească. Domnul Smith, englez, în fotoliul lui englezesc, încălţat cu papuci englezeşti, fumează din pipa sa englezească şi citeşte un ziar englezesc lângă un şemineu englezesc în care arde un foc englezesc. (…) Moment prelungit de tăcere englezească. Şaptesprezece bătăi englezeşti de pendulă englezească.”

Față în față cu un asemenea tip de lectură, elevii devin conștienți de resorturile artei teatrale, își dezvoltă abilitatea de a vedea dincolo de suprafața textului literar și de a  formula sensuri noi.

Bibliografie:
Mircea Anghelescu, Ionescu Cristina, Lăzărescu Gheorghe, Dicţionar de termini literari, Garamond, Bucureşti, 2007, p.7
Eugen Ionescu, Note şi contranote, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 105
Eugen Ionescu, Teatru I. Cântăreaţa cheală. Lecţia, Humanitas, Bucureşti, 2002, p.38