Rolul dascălului modern

Profesorul a avut şi va avea în continuare un rol esenţial în formarea elevului, în desăvârşirea personalităţii acestuia. Dacă în trecut, dascălul decidea totul cu privire la procesul instructiv-educativ, acum el trebuie să devină doar un liant în formarea elevului, un suport pentru dezvoltarea autonomiei şi pentru formarea în spiritul responsabilităţii şi culturii civice. Se pune din ce în ce mai mult accentul pe caracterul formativ al educației. Cadrul didactic nu mai este transmiţător, ci facilitator, folosind dialogul şi cooperarea în relaţia cu elevii. «Școala cea bună e aceea în care și școlarul învață pe profesor.» (Nicolae Iorga)

Dacă altădată metoda predominantă de desfăşurare a lecţiei era expunerea, care oferea posibilitatea profesorului să-şi etaleze bagajul de cunoştinţe, astăzi se pune accent pe metode moderne, care să transforme profesorul în manager al învăţării, iar elevului să i se creeze cadrul unei manifestări proprii, pentru a-şi putea forma puncte de vedere personale.

În paradigma tradiţionalistă, educatorul era cel care transmitea informaţii, mereu aceleaşi, având o poziţie ce se baza pe autoritate. O autoritate ce nu putea fi contestată şi care domina elevul. Profesorul avea iniţiativa şi tot el decidea catitatea de informaţii pe care trebuia să o ofere elevilor, fără a ţine cont de particularităţile acestora. Instrucţia era aceeaşi pentru toţi şi aceleaşi informaţii erau solicitate tuturor elevilor. Lecţia, demersul educativ de bază, nu era altceva decât o succesiune monotonă de secvenţe, în care elevul îşi asuma rolul pasiv de a recepta informaţii, pe care trebuia apoi să le reproducă întocmai, fără a le îmbogăţi.

Doctrina comunistă cerea un “om nou”, dar se dorea obedienţă totală faţă de sistem, astfel încât cei care aveau curajul unei opinii proprii, contrare părerii impuse, trebuiau reduşi la tăcere. Această situaţie a fost dominantă, şi cu atât mai regretabilă, în învăţământul românesc, care a devenit pentru partidul comunist un mijloc la îndemână pentru a controla masele. Din păcate, îndoctrinarea se păstrează în învăţământul ţărilor ex-comuniste şi mulţi profesori le refuză elevilor şansa de a deveni parte egală a procesului educativ, menţinându-i în aceeaşi stare de obedienţă.

Dincolo de latura informativă a educaţiei, trebuie să se pună accent pe formativ, astfel încât elevii să poată face faţă unor situaţii noi, care necesită nu numai cunoştinte solide, ci şi capacități şi competențe.

Însuşi procesul de învăţământ se îmbogăţeşte cu o nouă latură, evaluarea, care vine să completeze predarea şi învăţarea, astfel încât cadrul didactic îşi sporeşte atribuţiile, dar, pe de altă parte, dă posibilitatea elevului să ia parte la instruirea proprie, profesorul coordonând acest proces.

Lecţia, ca formă de bază a desfăşurării instrucţiei şi educaţiei, devine o suită de evenimente care pot fi segmentate, fiecare având coerenţă şi conducând elevii spre realizarea obiectivelor.

Acest demers se află sub incidenţa unor principii didactice, care îl orientează şi care vizează alegerea unor metode specifice, selectarea celor mai utile strategii. Astfel, principiul caracterului educativ al instruirii ţine cont nu de cunoştintele pe care elevul le va fi asimilat la sfârşitul procesului educativ, ci de modul în care aceste cunoştinţe vor fi aplicate. Tot acest principiu insistă asupra formării unor princeperi şi deprinderi de muncă individuală şi intelectuală, mutând accentul de pe informativ pe formativ.
Un alt principiu este cel al însuşirii conştiente şi active. Învăţământul tradiţional se axa pe respectarea intervalului de timp alocat orei, în dauna elevilor, care nu asimilau în mod corect informaţiile transmise. Acest principiu, însă, insistă asupra unei apropieri între elevi şi conţinutul curricular şi cere ca ambii parteneri să se implice în procesul didactic. Efortul este dublu. Pe de o parte, profesorul trebuie să cedeze o parte din atribuţii, renunţând la poziţia centrală care i se atribuia în învăţământul tradiţional. De cealaltă parte, elevul este stimulat să aibă încredere în posibilităţile proprii şi să-şi depăşească pasivismul.

Câmpul şcolar educativ modern se desfăşoară, aşadar, între două elemente care trebuie să participe în egală măsură. Profesorul, manager şi formator al procesului instructiv-educativ, şi elevul, obiect şi subiect al acestui proces, dobândind autonomie şi formându-se în spiritul responsabilităţii şi al culturii civice.

Pedagogia activă, caracteristică învăţământului modern, face posibilă trecerea de la transmiterea de cunoştinţe la formarea de deprinderi şi de abilităţi, accentuând astfel latura formativă a educaţiei.

Pedagogia modernă modifică, astfel, rolul jucat de polii educaţionali, mutând accentul pe elev. Abandonarea limbii de lemn, folosirea unui discurs nou, mobilizarea elevilor în procesul educativ sunt numai câteva dintre caracteristicile acestei pedagogii. Întrebarea dominantă a învăţământului modern este ce rol alege şcoala să joace în societatea actuală şi cât de pregatită este ea să facă faţă schimbărilor provocate de globalizare. Idealul educaţional este legat de valorile culturale ce trebuie asimilate, de tipul de personalitate impus de societate, dar şi de nevoile elevului. Nu mai este vorba de un model educaţional standard, ci de unul dinamic, în concordanţă cu noile realităţi şi capabil să reziste la schimbări.

Asadar, cadrul didactic nu mai este transmiţător, ci facilitator de cunoştinţe, folosind dialogul şi cooperarea în relaţia cu elevii. Acest profesor va şti să coordoneze procesul educativ, astfel încât toţi elevii să atingă obiectivele stabilite şi va fi capabil, de asemenea, să-l ajute pe elev să-şi formeze capacităţi de muncă individuală şi să folosească ceea ce a dobândit.

Din perspectiva pedagogiei moderne, a preda devine un demers educativ în cadrul căruia sunt mobilizate resursele clasei de elevi, aceasta fiind motivată permanent să parcurgă procesul instructiv. O altă componentă a învăţării este evaluarea, modalitate prin care profesorul stabileşte măsura în care obiectivele au fost atinse şi prin care va pune la punct o strategie didactică mai eficientă pentru următorul proces instructiv. Activitatea independentă desfăşurată de elevi devine, astfel, concludentă şi necesară, ea dând dovada utilităţii metodelor abordate. Profesorul va organiza şi va coordona acest demers instructiv, exercitând funcţii diverse, de organizare a activităţii, de impunere a unor metode, de dezvoltare a unor capacităţi şi de personalizare a activităţii didactice.

Deci, învăţământul modern nu caută să scoată în evidenţă rolul profesorului, ci vine în întâmpinarea cerinţelor societăţii, propunând strategii didactice potrivite pentru formarea elevilor.

Experienţa tradiţiei şi capacitatea de inovare şi de creativitate sunt noile repere ale şcolii, care propune educaţii noi, în acord cu societatea globală: educaţia pentru pace, educaţia ecologică ori educaţia pentru o societate multiculturală. De asemenea, metoda predominantă de desfăşurare a instrucţiei este metoda euristică, deoarece învăţarea prin descoperire asigură elevilor o dobândire conştientă a conţinutului curricular, acesta fiind uşor de reactualizat, o dată trecut prin filtrul propriu.

Şcoala trebuie să încurajeze formarea unui spirit critic, a unor atitudini pozitive şi a studiului individual, antrenând elevii în activităţi diverse şi diversificate, pentru a-i face să renunţe la rolul pasiv.

Din experienţa proprie, pot spune că am învăţat şi eu odată cu elevii mei şi am acumulat şi eu noi informaţii, noi cunoştinţe care m-au ajutat mai departe. Orice curs mi-a adus ceva nou, o nouă informaţie, o nouă deprindere.

Marea mea mulţumire ca dascăl este atunci când observ că elevii mei înţeleg despre ceea ce discutăm, că pun întrebări şi când îi văd preocupaţi de a se documenta ei înşişi –  îmi solicită materiale sau surse sau vin cu întrebări noi. Un elev ajunge să îndrăgească o materie de studiu atunci când îndrăgeşte profesorul – îi place conduita acestuia, modul de a se prezenta şi modul de a fi. O lecţie devine atrăgatoare pentru elev atunci când acesta o înţelege, atunci când are o prezenţă activă în clasă. Profesorul devine interlocutorul său. Trebuie să avem răbdare cu elevii, să îi ascultăm până la capăt şi să luăm ceea ce poate fi valorificat din ideile pe care ei le expun. Trebuie să îi ajutăm să fie ei înşişi.

Ca profesor de limba franceză am observat că elevii mei sunt atraşi de prezentările PPT şi de muzica «la modă», de videoclipuri. Interpretează imaginile văzute şi le dau noi înţelesuri. Le prezint filmuleţele video, la început, fără sonor, îi întreb ce cred ei că se discută în acea secvenţă şi apoi derulez filmul cu sonor. Au loc dezbateri interesante pe tema aleasă.

Vitală rămane obiectivitatea evaluării. O evaluare subiectivă, incorectă, demotivează elevul şi îl îndepărtează de disciplina studiată.

Închei expunerea cu citatul următor, un prilej peren de reflecție: «Cei mai buni profesori sunt cei care te învaţă încotro să te uiţi, dar nu îţi spun şi ce să vezi».