Rolul profesorului în formarea abilităților de cooperare

Lucrarea prezintă strategii care au la bază predarea-învățarea prin cooperare (metoda mozaic), punând accentul pe rolul profesorului în formarea acestor abilități.

Profesorul, ca observator activ, reprezintă o ipostază permanent întâlnită în procesul de învăţare cooperativă pentru a corecta erorile, ideile sau strategiile, prin asumarea unui comportament pedagogic integrator, caracterizat prin flexibilitate, adaptabilitate la experienţa elevilor, prin valorificarea acesteia în demersul său şi dispoziţie de cooperare (Vasile Flueraş, 2005).

Profesorul cooperant acceptă, lămureşte ideile şi sentimentele elevilor; laudă, încurajează comportamentul acestora; utilizează ideile lor; pune întrebări, aşteptând răspunsurile libere, alegerile şi hotărârile elevilor; favorizează iniţiativa, spontaneitatea şi creativitatea; dezvoltă competențele cooperative şi de rezolvare de probleme.

Utilizarea strategiilor didactice care au la bază predarea – învăţarea prin cooperare presupune ca profesorul să deţină anumite abilităţi. Acestea se referă la:

• Responsabilizarea fiecărui elev, pentru funcţionarea optimă a grupului (trebuie apreciată şi recompensată contribuţia fiecărui elev  în funcţie de gradul de implicare personală în rezolvarea sarcinilor de învăţare şi în funcţionarea grupului. Elevii trebuie să conştientizeze faptul că performanţa grupului depinde de contribuţia fiecăruia dintre ei la realizarea acesteia).
• Formarea, la elevi,  a unor abilităţi sociale care să favorizeze interacţiunea şi cooperarea în realizarea învăţării (abilitatea de a lucra împreună, de a-şi împărtăşi opiniile, de a accepta ideile altora, de a influenţa prin convingere şi persuasiune luarea unor decizii. Abilităţile sociale se învaţă practicându-le, munca în grup facilitând dobândirea unor astfel de abilităţi.
• Lucrul în grupuri eterogene, de mărime adecvată (circa 5 – 8  persoane) – este indicat ca profesorul să favorizeze gruparea elevilor cu potenţial intelectual şi de învăţare diferit şi să stimuleze menţinerea grupurilor astfel constituite o durată de timp mai îndelungată. Dacă se constată că apar prea des probleme de funcţionare a grupului, atunci echipele trebuie reorganizate.
• Implicarea elevilor în activităţi cât mai diverse, deoarece acestea menţin interesul şi motivează elevii pentru a participa activ la soluţionarea lor. Este important ca elevii să înţeleagă valoarea şi semnificaţia cunoştinţelor propuse pentru învăţare, să se angajeze în însuşirea lor, să participe activ la rezolvarea problemelor. Învăţarea prin cooperare este eficientă atunci când obiectivele ei sunt discutate şi negociate în cadrul grupului, modalităţile de lucru sunt acceptate şi puse în practică iar produsele activităţii grupului sunt apreciate ca atare.
• Profesorul devine un facilitator al colaborării şi cooperării elevilor pentru realizarea învăţării eficiente şi durabile – profesorul devine coparticipant la activităţile de organizare şi realizare a învăţării, păstrându-şi totuşi rolul de conducător al acestora.

Învăţarea prin cooperare este un principiu şi totodată o strategie didactică, ce presupune:

• Stimularea cooperării şi colaborării elevilor care, împreună cu profesorul şi sub conducerea acestuia se angajează în soluţionarea unor sarcini, cu scopul de a învăţa.
• Focalizarea activităţii pe rezolvarea de probleme cu incidenţă în viaţa reală.
• Evaluarea progresului educaţional şi personal al elevului cu ajutorul unor tehnici şi instrumente mult mai adecvate: dosare ce conţin produsele activităţii elevului, portofolii.

Strategia învăţării prin cooperare obligă profesorul la realizarea unor mutaţii şi reconsiderări esenţiale în ceea ce priveşte rolul său de organizator al situaţiilor de învăţare, al experienţelor şi al mediului de învăţare în clasa de elevi şi, în acelaşi timp, ca şi coparticipant, alături de elev, la activităţile pe care le propune.

Alături de competenţele generale specifice cadrelor didactice (competenţe ştiinţifice, psihopedagogice şi metodice, manageriale şi psihosociale), profesorul trebuie să deţină şi următoarele competenţe:

• competenţă organizatorică – implică abilitatea de a organiza colectivul de elevi în echipe de lucru şi de a evita devierile de la subiectul investigat;
• competenţă interrelaţională – presupune disponibilităţi de comunicare cu elevii şi capacitate de a genera dialogul autentic şi democratic între elevi, toleranţă şi exigenţă;
• competenţă empatică – se referă la abilitatea de a se transpune în situaţiile pe care elevii le parcurg, ceea ce va genera o mai bună comunicare între el şi elevii săi, evitând posibilele blocaje;
• competenţă ludică – implică valorificarea potenţialului jocului şi integrarea acestuia în demersul didactic, în scopul menţinerii unui potenţial optim de învăţare pe o durată mai mare.

O metodă prin care se promovează învăţarea prin cooperare între elevi este mozaicul (jigsaw). Presupune organizarea elevilor în grupuri eterogene de 4 sau 5 şi se aplică, de regulă, în etapa de realizare a sensului (după modelul E-R-R/ Evocare-Realizarea sensului-Reflecție/de proiectare a lecției):.

Etapele metodei:

• Construirea grupurilor de lucru iniţiale – „grupurile – casă” (Exemplu pentru modul de grupare: elevii numără de la 1 la 4/5, asfel încât fiecare elev să aibă un număr cuprins între 1 şi 4/5 ).
• Profesorul împarte textul ce urmează a fi citit/studiat într-un număr de părţi egal cu numărul de grupuri.
• Constituirea grupurilor de „experţi” şi rezolvarea sarcinii de lucru. (Elevii cu numărul 1 vor forma un grup, cei cu numărul 2 al doilea grup ş.a.m.d. Fiecare grup de experţi are sarcina de a studia o anumită parte din text, repartizată de profesor. Elevii din fiecare grup trebuie să discute conţinutul de idei al părţii din text care le revine, s-o înţeleagă cât mai bine şi mai adecvat, pentru a fi capabili, ca ulterior, s-o predea celorlalţi colegi din grupul „casă”. Ei hotărăsc împreună, prin discuţii/dezbateri care sunt ideile principale ale textului studiat şi cum vor proceda pentru a le preda colegilor, astfel încât aceştia să înţeleagă cât mai bine.
• Revenirea elevilor în grupurile iniţiale şi predarea conţinutului pregătit celorlalţi colegi (predare reciprocă), care pot adresa întrebări suplimentare ”experţilor”.  Discuţiile se pot extinde şi la grupul mare, dacă este cazul. Important este ca la sfârşitul lecţiei, toţi elevii să cunoască întregul text studiat, nu numai partea pe care au învăţat-o în calitate de experţi.

Bibliografie:
Bocoş, M., Instruire interactivă. Repere pentru reflecţie şi acţiune, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
Flueraş, V., Teoria şi practica învăţării prin cooperare,  Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005.
Scheau, I., Gândirea critică. Metode active de predare învăţare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004.