Să-i ajutăm înţelegându-i şi iubindu-i

Dificultăţile de a învăţare si problemele legate de şcoală îi împovărează pe copii, părinţi si profesori. De aceea problemele individuale şi sociale conduc frecvent şi la psihiatru, pediatru sau la psiholog. Cum pot fi înţeleşi copiii care, din cauza constituţiei lor trupeşti şi sufleteşti, au dificultăţi deosebite? Cum pot fi ei ajutaţi?
Mai demult ei erau numiţi copiii ce se zbenguie, deseori arătaţi cu degetul drept rău crescuţi. În prezent s-a căzut de acord că e vorba de o tulburare constituţională pentru care nu pot fi făcuţi responsabili moral nici copiii, nici părinţii. Mai degrabă este vorba de a înţelege situaţia lor specială şi de a-i ajuta.

Fiecare dintre noi cunoaştem copii care lasă impresia că sunt neliniştiţi şi agitaţi, acţionează în mod impulsiv, sunt de multe ori greu de abordat şi reacţionează agresiv la tulburări uşoare sau închipuite. Le este greu să îşi ordoneze ideile, iar manifestările lor excesive de simpatie sau antipatie se lovesc mereu de neînţelegere – la fel şi modul lor de acţiune, frecvent distructiv. În ciuda varietăţii simptomelor, copiii respectivi au ceva în comun: le lipseşte capacitatea de a fi atenţi şi de a-şi controla impulsurile. De aici şi numele de tulburări ale atenţiei şi activităţii. Să nu uităm ca este vorba despre nişte copiii minunaţi! Adesea bine clădiţi din punct de vedere fizic, puternici, aproape inepuizabili şi mereu întreprinzători, prezintă un mare interes şi au o disponibilitate spre activitate greu de perturbat asupra celor ce se întâmplă în jurul lor. Ceea ce totuşi nu pot este să-şi structureze interesul si disponibilitatea spre activitate în aşa fel încât să poată ajunge la rezultatele dorite şi la modalităţi de acţiune acceptabile. Tocmai aceste lucruri trebuie învăţate.

Investigând universul fiinţei umane, cadrele didactice se confruntă cu o mare diversitate, care constă în aceea că, sunt puse în situaţia de a căuta mereu noi soluţii la problemele ridicate de copiii care trec pragul claselor din instituţiile de învăţământ.

Vom incerca sa ne referim în mod deosebit la copiii cu cerinţe educative speciale, la faptul că noi, cadrele didactice, încercăm de cele mai multe ori să găsim soluţiile cele mai bune pentru copii. Aceştia au nevoie de o abordare personalizată referitoare la încercările pe care le iniţiem în educaţia lor. Orice copil se confruntă în anumite cazuri, cu o situaţie specială care necesită din partea adultului o intervenţie specializată.

Neliniştea constituţională a mişcărilor apare deseori în familie. În această situaţie, ea se manifestă la băieţi predominant sub forma disponibilităţii excesive la activitate fizică, în timp ce la fete apare mai mult interior, sub forma haosului gândurilor şi a stărilor de nelinişte sufletească.

Uneori, neliniştea mişcărilor este complicată şi mai mult de alte tulburări, precum unele “leziuni minore ale creierului” sau tulburări parţiale ale performanţelor, cum sunt legastenia, dificultăţi izolate de a calcula, de a asculta pe cineva anume când vorbesc mai mulţi oameni deodată sau, în general, de a înţelege cele auzite.

Care ar putea fi “terapia” optimă?

Pentru a-i ajuta cu adevărat pe aceşti copii este necesar să răspundem la următoarele întrebări:

• cine are sau dobândeşte capacitatea şi forţa de a înţelege copilul, de a se implica în mod corespunzător şi de a interveni în favoarea lui?
• se poate găsi o persoană cu experienţă în domeniul pedagogiei curative care să poată ajunge la individualitatea copilului şi să sprijine activitatea dascălilor şi a parinţilor? De multe ori, ne împiedică drumurile prea lungi, activitatea profesională, lipsa banilor, precum şi unele probleme legate de timp si forţă, totul depinzând de masura în care reuşeşte autoajutorarea;
• cum pot fi reduşi pe cât posibil, dacă nu eliminate din viaţa cotidiană factorii care accentuează simptomele?

Mulţi dintre părinţi şi medici recurg la terapia cu psihostimulante. În doze mici, aceste medicamente produc, în cele mai multe cazuri, la copiii hiperactivi o liniştire şi le sporesc atenţia timp de câteva ore. Există relatări ale unor dascăli entuziasmaţi, care descriu că, în urma administrării acestora, situaţia şcolară şi de acasă a multor copii s-a îmbunătăţit fulgerător.

In SUA, 10% dintre băieţi sunt trataţi cu metilfenidat, in Mexico City raportul este de 30%, iar in Germania se înregistrează o creştere continuă a utilizării acestuia, ceea ce poate arăta limpede că formele actuale de viaţă stimulează, aparent, această predispoziţie.
Vom aminti în continuare câteva posibilităţi de ajutor şi de stimulare la care se poate apela în funcţie de cazul individual, de posibilităţi şi necesităţi.

* Discuţia de asistare între toate persoanele implicate în educarea şi tratarea copilului, adică părinţi, educatori, dascăl, medic, şi alte persoane de referinţă relevante. În discuţie, fiecare prezintă imaginea sa despre copil şi despre înzestrările şi posibilităţile acestuia. Imaginea va fi apoi completată printr-o caracterizare cât mai exactă cu putinţă a handicapurilor de învăţare şi a dificultăţilor, dar şi a capacităţilor şi punctelor forte. Apoi se vor decide obiectivele parţiale şi unul pe termen lung al tratamentului. În conformitate cu posibilităţile participanţilor se vor repartiza sarcinile, eventual vor mai fi cooptate ajutoare şi vor fi stabilite reluări periodice ale discuţiei. Decisivă este stabilirea unei înţelegeri cât mai concrete cu copilul, referitoare la cum poate fi depăşită o dificultate deosebită sau alta, chibzuind împreună cu el la o strategie care să-i facă şi plăcere şi să conducă la sentimentul succesului.

* Ritmul in desfăşurarea zilei: copiii au nevoie de structurări temeinice ale timpului, venite din exterior, pentru fiecare zi a săptămânii. Adulţii trebuie să ştie ce se întâmplă zilnic, ce se petrece periodic, cine este responsabil şi când. Cum sunt organizate primele minute după trezire şi ultimele înainte de a adormi? Îndeosebi momentul în care se spune “noapte bună” trebuie să devină un punct culminant al zilei. Copilul poate asculta o scurtă poveste, se schimbă câteva cuvinte despre ziua care s-a încheiat – ce s-a întâmplat, ce va fi mâine? – , cel mai bine cu calm si într-o atmosferă care oferă o perspectivă pozitivă asupra zilei. Astfel copilul poate “digera” mai bine atât evenimentele zilei, cât şi hrana savurată. În dimineaţa următoare şi darea bineţii va reuşi mai bine, într-o atmosferă degajată şi cu o căldură plină de umor, ce iradiază siguranţă, aşa încât plecarea la şcoală să decurgă în linişte.

* Activarea suficientă a corpului: copiii neliniştiţi au nevoie să meargă pe jos la şcoală! Daca au mers 20 – 30 de minute, vor resimţi la şcoală mai întâi nevoia de a şedea. O mai mare bucurie nici că-i poţi face învăţătorului! Şi după – amiezele, acasă, trebuie să ofere suficiente ocazii pentru activitate fizică: dacă acest lucru nu este posibil acasă, atunci poate la vecinul sau într-o gospodărie ţărănească situată în apropiere. Munca in grădină, tăiatul lemnelor, trasul căruciorului, mersul la cumpărături, meşteritul sau drumeţiile de o jumătate de zi, organizate la iniţiativa părinţilor sau de către şcoală sunt bine venite.

* Interzicerea pe cât posibil a mijloacelor de comunicare in masă: televizorul, video, casetofonul cu căşti, CD-urile ar trebui sa dispară din mediul casnic al copilului, întrucât expunerea timpurie şi frecventă determină, chiar şi la copiii cu o constituţie sănătoasă, vătămări vizibile, ce se fac observate sub forma tulburărilor de atenţie, ale posibilităţii de a asculta, ale capacităţii de interpretare lăuntrică şi ale stabilirii de conexiuni. Din această cauză, utilizarea mijloacelor de comunicare în masă în cazul copiilor afectaţi de agitaţie motrică poate contribui vizibil la accentuarea simptomelor şi, prin aceasta, la înrăutăţirea situaţiei generale.

* Amenajarea adecvată a locuintei: este bine să se elimine ceea ce nu este absolut necesar.E de preferat folosirea drept veselă a paharelor grele de ceramică şi a ulcioarelor, care nu se pot răsturna uşor. Un scăunel aşezat sub masă permite sprijinirea picioarelor. Camerele mici, cu uşi ce se pot închide, sunt de preferat spaţiilor mari. Atunci când ajută în atelier sau în bucătărie, copilul poate sta pe un scăunel, pentru a dobândi mai intens conştiinţa locului în care se află.

* Cultivarea simțurilor: prin acestea se înţeleg toate simţurile senzoriale. În mod special se pune problema simţurilor care se raportează la corp, precum cel tactil, al echilibrului, simţul mişcării şi cel al vieţii, acesta din urma îndeosebi din punctul de vedere al ritmului adormirii şi trezirii, precum şi al hrănirii.

In funcţie de felul grădiniţei, pot fi preluate poveri importante de pe umerii părinţilor. Cu cât grupa este mai mare şi cu cât numărul personalului e mai redus, pot apărea eventual greutăţi ce pot conduce eventual la situaţii limită. Pentru dezvoltarea ulterioară a acestor copii, de mare însemnătate poate fi ca discuţia amintită mai sus sa aibă loc în perioada preșcolară şi să se ajungă la concluziile corespunzătoare.