Școala incluzivă

Educaţia incluzivă se referă la eliminarea tuturor barierelor din calea educaţiei şi a asigura participarea celor vulnerabili din punct de vedere al excluziunii şi marginalizării (UNESCO, 2000). În primul rând, este vorba de o abordare strategică care are ca scop facilitarea succesului în învăţare pentru toţi copiii. Prima cerinţă a educaţiei incluzive este de a diminua până la a elimina toate formele de excluziune. Ea asigură accesul, participarea şi succesul şcolar pentru toţi copiii.

Incluziunea şcolară în rândul elevilor din grupurile şcolare dezavantajate înseamnă că TOŢI COPIII  AU ACCES LA EDUCAŢIE DE CALITATE ÎNTR-UN MEDIU INCLUZIV.

Şcoala incluzivă este deschisă tuturor elevilor şi le furnizează elementele esenţiale unei integrări sociale reuşite. Şcolile incluzive sunt acele şcoli deschise şi prietenoase, care au o curriculă flexibilă şi practici de predare de calitate care promovează evaluarea continuă şi parteneriatele din educaţie. Şcoala incluzivă dezvoltă toate elementele necesare unei integrări sociale reuşite. Rezumând, incluziunea în educaţie înseamnă:

• Respect pentru diversitate,
• Beneficii pentru toţi elevii, nu orientarea doar către cei excluşi,
• Asigurarea accesului egal la educaţie sau stablirea unor măsuri pentru anumiţi copii fără ca aceştia să fie separaţi sau excluşi.

Termenul de elevi “dezavantajaţi”, acoperă un spectru mai larg:

• Elevi cu nevoi speciale;
• Elevi repetenţi, corigenţi, care provin din familii defavorizate (familii sărace, familii numeroase şi/ sau monoparentale, familii dezorganizate, familii în care există violenţă, neglijenţă, abuz);
• Adolescenţi sau tineri care învaţă o meserie care nu li se potriveşte;
• Elevi  care aparţin minorităţilor entice;
• Elevi cu tulburări comportamentale în risc de abandon sau eşec şcolar, care au probleme de incluziune şcolară.

Profesorii sunt de părere că eșecul şi performanţele şcolare slabe sunt datorate în mare măsură familiei și absenteismului, elevilor, programei școlare.

Familia transferă toată responsabilitatea şcolii şi profesorilor în ceea ce priveşte educaţia copiilor, deşi şcoala nu poate substitui controlul părinţilor. Absenteismul nu este legat de sărăcia familiei, cât mai degrabă de structura şi funcţionarea ei:

• familii mono-parentale, cu părinţi divorţaţi, decedaţi;
• familii în care valorile şi stilul de viaţă nu sunt favorabile educaţiei.
• părinţi care nu acordă importanţă educaţiei şi îşi neglijează copiii;
• părinți care datorită dificultăţilor financiare închid ochii la absenţele copiilor şi îi încurajează să muncească sau îi pun să facă diferite treburi în gospodărie;
• familii cu nivel scăzut de educaţie, lipsa de modele pozitive faţă de educaţie
• familii dezorganizate şi stil de viaţă inadecvat, alcoolism, violenţă domestică,
  atitudinea negativă faţă de educaţie, specifică etniei rrome, influenţa grupului de co-vârstnici;

Factori legaţi de elevi se referă, în general, la lipsa motivaţiei – elevii se plictisesc la şcoală, nu le place şcoala, întâmpină dificultăţi la făcutul temelor, lipsesc de la ore pentru că sunt obosiţi şi deseori bolnavi; stima de sine scăzută, teama de a fi evaluaţi, teama de eşec şcolar.

Elevii lipsesc de la orele profesorilor care îi umilesc în faţa colegilor sau care îi evaluează incorect; elevii nu pot recupera golurile în cunoştinţe acumulate în cicluri inferioare; elevii nu înţeleg lecţiile;

Factori legaţi de profesori şi şcoală: profesorii utilizează metode depăşite şi neatractive de predare și notare; îi tratează pe elevi nediferenţiat, în mod rigid. Profesorii sunt inadaptați sau reticenți la lucrul cu elevi din medii dezavantajate şi nemotivaţi. Adoptă reguli prea permissive și le permite elevilor să ajungă într-un ciclu superior cu lacune mari în cunoştinţe.

Programa şcolară: încărcată, neadecvată elevilor, nu este destul de flexibilă pentru elevii cu dificultăţi de învăţare; materii considerate a fi inutile pentru a face faţă cerinţelor de pe piaţa muncii.

Sistemul şcolar: număr prea mare de elevi într-o clasă; lipsa unui sistem de sprijin pentru elevii în dificultate (psihologi, asistenţi sociali, psihopedagogi)

Toate acestea sunt percepute drept cauze externe pe care profesorii nu le pot controla, ei simţind că nu au ce face pentru a remedia situaţia.

În ce privește performanţele şcolare scăzute ale elevilor dezavantajaţi, profesorii sunt de părere că elevii nu sunt motivaţi, sunt plictisiţi, nu au răbdare să asiste la ore sau sunt indiferenţi faţă de şcoală: „şcoala este un rău necesar”, „la școală e mai comod decât acasă”. Profesorii  nu au metode adecvate de a lucra cu elevii dezavantajaţi. Multor profesori le lipsesc priceperea şi empatia necesare pentru a lucra cu elevii dezavantajaţi. Programele de formare pentru profesori sunt complet teoretice; mulţi dintre ei le frecventează doar pentru a obţine credite, fără să implementeze ceea ce au învăţat. În ceea ce privește violența în școli, deşi există cursuri pe tema comportamentului violent al elevilor şi metode de intervenţie, profesorii nu ştiu cum să acţioneze şi cum să stăpânească astfel de situaţii. Cei mai mulţi se prefac că nu văd sau nu aud conflictele şi consideră că este inutil să se implice. Unii intervin efectiv şi reuşesc să oprească un conflict. Alţii îi pedepsesc pe elevii violenţi dându-le note mici.

Profesorii au reuşit să identifice şi câteva atitudini pozitive faţă de şcoală în rândul elevilor: cei mai mulţi elevi sunt mulţumiţi cu abilităţile pe care le dezvoltă în şcoală şi acest lucru îi motivează; sunt şi elevi care au o atitudine pozitivă, aceştia sunt în general cei care au fost sau sunt implicaţi în diverse proiecte finanţate din fonduri europene; există copii ambiţioşi, din familii foarte sărace, care au sprijinul părinţilor în efortul de a învăţa bine.

Reducerea  absenteismului, discriminării, marginalizării s-ar putea realiza adoptând diverse strategii cum ar fi:

Adaptarea programei şcolare la nevoile şi capacitatea elevilor. Adaptarea de către profesori a  metodelor de învăţare la nevoile elevilor care nu se simt incluşi sau au dificultăţi de învăţare; dobândirea, dar şi utilizarea unor metode noi și interactive  de lucru de către profesori, potrivite elevilor cu probleme de comportament şi incluziune; lucrul cu grupuri mici de elevi.  Profesorii trebuie să înveţe şi să pună în practică metode adecvate pentru a lucra cu elevii săraci sau dezavantajaţi.

De asemenea, e nevoie de mai mulţi asistenţi sociali, psihologi, mediatori şcolari în şcolile unde sunt mulţi elevi dezavantajaţi, precum şi de o mai bună administrare a resurselor umane.

Este necesară modificarea legislaţiei pentru creşterea motivaţiei profesorilor prin salarii, recompense, cursuri.

Activităţi  extraşcolare atrag mai mulţi copii şi să construiască noi valori morale.

Regulamente  şcolare mai stricte şi mai ferme – o legislaţie mai severă ar favoriza ordinea şi disciplina. În vederea descurajării discriminării în şcoli este necesară introducerea unor reguli bine definite şi stricte prin care se poate reduce comportamentul discriminativ al profesorilor faţă de elevii dezavantajaţi.

În colaborarea mai bună dintre şcoală și familiile dezavantajate trebuie să se implice  ONG-uri, Poliţia, CJRAE, Direcţia de sănătate publică, Inspectoratul şcolar, DGASPC, biserica, Consiliul local, Primăria. ONG-urile sunt considerate un suport real pentru integrarea elevilor în şcoală – chiar într-o măsură mai mare decât autorităţile locale şi instituţiile care au această responsabilitate. Acest fapt se poate datora şi faptului că majoritatea elevilor din aceste şcoli vin din familii dezavantajate, prin urmare activitatea fundaţiilor şi a asociaţiilor este cunoscută şi valorizată. Referitor la primărie sau consiliul local, aşteptările sunt mari mai ales în ceea ce priveşte salariile profesorilor şi ajutoare  sociale pentru elevi.

Bibliografie
Andruskiewicz, Maria; Prenton, Keith – Educaţia incluzivă/Ghidul cadrului didactic, nr.1, Program Phare 2004 “Acces la educaţie pentru grupuri dezavantajate”,  EDP S.A, Bucureşti, 2007
Duminică G., Ivasiuc A., (coord.), O şcoală pentru toţi. Accesul copiilor romi la o educaţie de calitate. Raport de cercetare. Editura Vanemonde, Bucureşti, 2010;