Surse ale agresivității la școlari

Comportamentul agresiv se întâlneşte nu numai în activităţile de învăţare, ci şi în  activităţile  ludice, atât din spaţiul şcolar cât şi din cel extraşcolar.
Agresivitatea este o trăsătură de adaptare la mediul social. Ea poate fi cauzată de o multitudine de factori din grupul social, din spațiul familial și vehiculați în mass-media, influenţaţi atât de perioada de dezvoltare a individului, cât şi de tipul de activitate pe care îl desfăşoară.

Jocul şi agresivitatea la şcolari

Jocul este o activitate complexă care presupune şi faptul că trebuie să aibă o mare libertate în desfăşurare, să fie spontan şi să se realizeze din plăcere.

Există două  orientări diametral opuse în legătură cu interpretarea jocului. Una este aceea că jocul este util în dezvoltarea personalităţii copilului şi a doua interpretare evidenţiază faptul că jocul este o activitate care promovează agresivitatea şi deci este inutil unei dezvoltări morale a personalităţii copilului.
Există şi o altă poziţie în legătură cu abordarea jocului, o interpretare de mijloc şi anume – jocul este benefic dar cu condiţia să fie asistat de adult, cel puţin prin îndrumare verbală.

În ciuda acestui fapt, în grupurile de copii se pot înregistra şi conflicte reale. Agresivitatea  nu se declanşează fără un motiv clar. Atacurile au adesea un caracter explorator, cum ar fi comportamentele la care apelează copiii mici pentru a testa spaţiul social de acţiune şi rangul în raport cu tovarăşii de joc.

În comportamentul ludic, simbolismul agresiv joacă un rol important. De exemplu, salutul ameninţare are scopul de a demonstra propria forţă, dar există şi o serie de gesturi ce exprimă disponibilitatea pentru o luptă comună (salutul cu pumnul strâns). Indivizii care se salută reciproc în acest fel sunt legaţi într-o comunitate de luptă.

Ca formă înnăscută de ameninţare ritualizată, râsul are un efect coeziv şi o motivaţie agresivă. Oamenii râd de cineva împreună cu alţii şi adesea sunt găsiţi ţapi ispăşitori pentru a se crea sentimentul coeziunii de grup pe calea agresivă. Râsul este perceput ca o formă de agresivitate de către persoana vizată, dar oamenii care râd împreună sunt legaţi între ei prin acest ritual.

Agresivitatea la copil este rezultatul a două componente: predispoziţiile ereditare şi propria experienţă de viaţă. Conduitele agresive la om se află sub controlul anumitor zone din creier (zona hipotalamică exterioară şi cea rinoencefalică). Leziunile la nivelul sistemului nervos central şi experienţele de frustrare cresc potenţialul agresiv.

Agresivitatea în mediul familial

Familia este mediul natural în care se formează personalitatea copiilor, dar şi un factor de perfecţionare a personalităţii părinţilor, chiar dacă funcţia principală este asigurarea securităţii membrilor săi şi educarea copiilor.  Ei îşi formează personalitatea, caracterul şi trec de la egoism la altruism prin jocul imitării şi identificării cu părinţii .

Calitatea dezvoltării copilului depinde de valorile cultivate în familie, iar coeziunea sa  este  un  factor important în evoluţia ulterioară a membrilor săi. Considerată spaţiul cel mai profund de relaţii afective, un refugiu din calea adversităţilor, familia este şi cel mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru că fiecare îşi poate dezvolta adevărata faţă a personalităţii sale (2). Există climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie sau climate de neînţelegere, climate de solidaritate sau de ostilitate.

Un mediu familial frământat de tensiuni, deformat de defectele părinţilor, de viciile sau neînţelegerilor lor, de certitudini, de acte de violenţă, distorsionat prin lipsa mutuală de afecţiune a membrilor săi, constituie un mediu traumatizant pentru conştiinţa copilului. Un copil crescut într-o ambianţă familială conflictuală în care forţa şi violenţa reprezintă principalele soluţii de rezolvare a problemelor, va avea tendinţa de a repeta ceea ce a perceput în familie.

Sursele principale care contribuie la dobândirea unor stiluri agresive de comportament sunt, după Bandura, următoarele (5):

1. agresivitate indusă de membrii familiei (copiii trataţi în mod agresiv vor folosi aceleaşi comportamente în raport cu alţii);
2. subcultura în care trăieşte individul (de exemplu comunităţile în care abundă metodele de conduită agresivă);
3. modelele simbolice oferite de mass-media.

Agresivitatea, ca trăsătură a relaţiilor intrafamiliale, îşi are originea în nesatisfacerea trebuinţelor de bază, în stiluri de comportament anterior dobândite de părinţi, în sărăcia şi neajunsurile concretizate în condiţii de locuit precare sau în alcoolismul întâlnit cu precădere la tată şi nu arareori la mamă. Toate şi fiecare contribuie la acumularea permanentă a stresului, un catalizator sigur al comportamentului agresiv.

Traume (de multe ori ireversibile) pot rezulta din structura disimetrică a familiei: părinte absent, părinte sau copil unic, preferinţa manifestată de părinţi pentru unul dintre copii, etc. Stilul dominator al părinţilor, în special al tatălui, caracterizat printr-o severitate excesivă şi interdicţii nejustificate, asociate uneori cu abuzul fizic, influenţează procesul de formare a personalităţii copilului şi potenţează comportamentele agresive.

Bibliografie:
1) Eibl-Eibesfeldt, I., Agresivitatea umană, Editura Trei, Iaşi, 1995.
2) Păunescu, C., Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.
3) Petroman, P., Psihologia familiei, Editura Eurobit, Timişoara, 2003.
4) Sillamy, N., Dicţionar de psihologie – Larousse, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
5) Bandura, A., Agression: a social learning analisys, Englewood Cliggs, N.Y. Pretice Hall, 1973.