Tehnici de predare interactive și generația Twitter

M-am născut la sfârșitul secolului trecut. De când sunt profesor, am „păstorit”, pe cicluri de patru ani, generații diverse, de tranziție post-comunistă, generații MTV, Cartoon Network (nedublat în limba română… ce vremuri pentru profesorii de engleză!), Mirc, Facebook.
De ce, deci, această nevoie de modificare și actualizare a stilului nostru de predare, amintită din ce în ce mai des? Pentru că generația pe care vrem să o formăm se dezvoltă și își dezvoltă, sub ochii noștri, abilități pe care mai târziu profesorii nu le vor mai putea sprijini și pe care, intuitiv, le percepem ca fundamentale pentru supraviețuirea în lumea de mâine. Funcționarea pe unde scurte, detectarea rapidă a căii directe spre țelul propus – sunt câteva calități care creionează o generație superbă, dinamică, motivată și motivantă, într-un cuvânt… irezistibilă.

Pot sa spun ca în ultimii douăzeci de ani de activat în sistem, am învățat din domeniul științelor cognitive o mulțime de lucruri despre modul în care oamenii învață. Un principiu central care a fost în general acceptat este ca tot ceea ce am învățat , am „construit” pentru noi înșine. Atunci când creierul nostru cauta informații, găsește conexiuni, interpretează și dă sensuri unor concepte/ operații/ aplicații, nicio forță exterioară nu poate controla sau dicta pe deplin dinamica acestora. Creierul operează continuu pe mai multe niveluri, dintre care doar unele sunt direcționate conștient. Expunerea absolut genială a unui profesor într-o prelegere poate duce la o învățare limitata dacă creierul elevilor nu vrea, nu poate sau nu știe să proceseze informația. Lipsa de interes, cunoștințe anterioare insuficiente, lipsa motivației de a face eforturi mentale pot duce la un eșec.

De aceea, în paralel cu pregătirea unui discurs bun, trebuie să pregătim elemente care să susțină motivația, atenția, legătura cu experiențele elevilor și cu cunoștințele anterioare – iar designul predării ca predare interactivă, oră de oră, constituie în bună măsură un răspuns. Un lucru pe care trebuie sa îl realizăm despre predarea interactivă este că aceasta nu este ceva nou sau misterios. Dacă ești un profesor și ți se pun întrebări în clasă, dacă îți aloci timp pentru a verifica temele sau controlezi grupul de discuții, atunci predai deja interactiv. Dar toate cadrele didactice fac sau știu foarte bine să facă aceste lucruri.

Fără a interacționa cu elevii, profesorul nu știe dacă ceea ce a încercat să transmită a ajuns unde trebuie. Profesorul trebuie să știe ce se află în mintea elevilor și să îi conducă pe un drum logic către achizițiile așteptate ale învățării, în timp ce elevii trebuie convinși că traversând o anume cale vor obține succesul. După Socrate, o întrebare bună face de o mie de ori mai mult decât un răspuns bun. Nu în ultimul rând, un bun profesor trebuie sa știe să își motiveze elevii. Să le zdruncine apatia și inactivitatea. Odată incitați, profesorul trebuie să continue să valorifice impulsul creat. Când profesorul le cere elevilor să lucreze în grup sau pe perechi pentru a rezolva o problemă, o face pentru a construi structuri de cunoștințe, pentru a dezvolta capacități, dar și pentru a-i motiva, iar anticiparea unui feedback este un factor motivator important.

Printre  metodele interactive de lucru cu elevii, și pe care le folosim frecvent: lucrul pe grupe, jocul de rol, sesiuni de brainstorming, sesiuni de dezbatere și prezentare argumente pro și contra, exista o sumedenie de altele, foarte „hot&trendy”, care s-ar putea mula perfect pe tipologia adolescenților cu care interacționăm și pe care îi formăm azi. Aș menționa: webinars, regie de filme realizate de elevi pe teme propuse de profesor și de elevi, simulări de procese – din categoria MUN debate (care nu sunt deloc noi – provin de la mijlocul secolului trecut, practic contemporan ca tip de proiect cu părintii elevilor noștri), activități de tip coaching, blogging, vblogging, vines, meme-uri (care trebuie aduse în concordanță cu un mesaj), activități de tip teatru-forum, unde elevii aleg scenarii, intervin, discută, descriu și analizează tipologii ale unor personaje literare, spre exemplu etc. Elevii au tendința de a prefera metodele de e-learning care la rândul lor oferă softuri interesante de evaluare sumativa sau formativa.

Recomand cu căldură cartea lui Spenser Johnson, „Cine mi-a furat cașcavalul?” (există chiar un film animat după ideile din carte), care prezintă cu un umor debordant o problema complexă și modalități de reacție la ea.

Fără a milita pentru eradicări ale lecțiilor clasice, bazate pe prelegeri, oferire de informații, susțin necesitatea integrării tehnologiei moderne în procesele de predare și învățare, cu condiția ca acest lucru să aibă la baza o identificare riguroasa a nevoilor elevilor, a tipului de informație pe care ei o pot găsi pe Google etc.

Cred că marea provocare va fi să putem face față acelei atitudini care transmite următorul mesaj: „ești plătit sa fii profesor, spune-mi ce trebuie să știu”. Cu toții – noi, tinerii – învățăm din experiențe, care ne ancorează emoțional, care ne oferă posibilitatea de introspecție, analiză, acumulare și care duc, inevitabil, la aplicare și învățare, dar și la dezvoltarea și amânarea uciderii latente a ceea ce avem noi, oamenii mai de preț: creativitatea.

Zilele trecute am fost supusa (absolut voluntar) unui test rapid: cât de bine cunosc tinerii și le cunosc limbajul. Am fost rugata sa definesc cinci concepte: turfin, slacklining, dead-drop, planking si omber. Când am recunoscut doar 3 din 5, m-am panicat. Da, s-ar putea sa nu fiu destul de vigilentă și să constat, într-o bună zi, că cineva a mutat cașcavalul.

Bibliografie:
D. U. Silverthorn, Predarea si invatarea interactiva, 2006.
Spencer Johnson, Cine mi-a luat cascavalul? , 2006, (filmul animat online: youtube.com/watch?v=16hxCB1Dvd4)