Tema pentru acasă, între necesitate și povară

Tema pentru acasă a format în rândul elevilor, dar mai ales a părinților două tabere: una pro-temă , cea care solicită cât mai multe teme și una contra-temă, cea sătulă de teme, cea care nu are și nu dorește să-și petreacă timpul cu teme pentru acasă.
Problema esențială este a modului în care profesorul gestionează tema pentru acasă, importanța pe care i-o acordă calității și cantității acesteia.

Auzim mereu în jurul nostru dezbătută problema temei pentru acasă, ba că e prea multă, ba prea puțină, ba prea grea, că li se fură copiilor copilăria etc. Deși importanța temelor pentru acasă este susținută de majoritatea părinților și a profesorilor, există voci ce sunt împotriva lucrului individual acasă. O serioasă întrebare se impune astăzi: cât de eficientă este tema pentru acasă, asigură ea o creștere a calității în pregătirea elevilor? Cât de implicați sunt părinții în efectuarea temelor pentru acasă? Cât și ce trebuie să constituie o temă pentru acasă pentru a avea efectul așteptat? Cât cerem copiilor să lucreze acasă? Care este raportul dintre activitatea în clasă şi cea propusă acasă? Ce aşteptăm de la elev atunci când efectuează tema: lucru independent sau implicare nemijlocită a părintelui? Or, o meditare asupra aspectelor enumerate mai sus a fiecărui cadru didactic va constitui un pas spre calitatea în managementul temelor pentru acasă.

Definite drept „sarcini încredinţate elevilor de profesorii/ învăţătorii de la şcoală spre a fi îndeplinite în timpul orelor din afara şcolii”, temele pentru acasă declanşează percepţii şi atitudini variate la elevi, părinţi sau învăţători: unii le supraapreciază, alţii le resping, unora le produc fericire, altora suferinţă.

Bineînțeles că toți, învățători și părinți deopotrivă, sunt conștienți că temele pentru acasă fac parte din procesul de învățare și rolul lor este de a consolida achizițiile dobândite la școală, dar nu toți își doresc implicarea lor în acest proces.

Cei care solicită temele pentru acasă le privesc sub două aspecte: temele îmbunătățesc rezultatele școlare ale elevului și reprezintă un mod eficient de a-și petrece o mare parte din timpul de după orele de curs, ”îl ține ocupat”. Acești părinți consideră că temele pentru acasă conţin elemente învăţate de elevi în ziua respectivă şi sunt impuse tocmai pentru o mai bună înţelegere a noţiunilor. Aceste teme îl determină pe elev să aplice partea teoretică într-o problemă de ordin practic. Astfel partea teoretică va fi înţeleasă mai uşor şi nu în mod mecanic. Rezolvarea temelor pentru acasă va conferi elevului o creştere a nivelului de inteligenţă aacestuia, ceea ce va duce la obţinerea de rezultate mai bune la şcoală, dar şi în viaţă mai târziu. Tot în acest fel copilul va căpăta mai multă încredere în modul de a raţiona. Impunerea temelor pentru acasă reprezintă, de asemenea, o modalitate satisfăcătoare de a-l împiedica pe copil să se implice în alte activităţi care s-ar putea să nu fie benefice pentru educaţia lui.

În partea opusă sunt părinții care simt ei înșiși ca pe o povară tema pentru acasă, pentru care probabil copilul îi cere ajutorul. Sunt acei părinți care consideră că e de ajuns ceea ce copilul face la școală, cei care își doresc  mai mult timp liber pentru ei, nu să fie nevoit să se implice în pregătirea copilului, ”că doar de aia îl dau la școală”.

În şcolaritatea mică, dependenţa copilului de familie pune problema rolului pe care atitudinile părinţilor faţă de tema pentru acasă îl joacă în formarea atitudinii copilului faţă de şcoală, o atitudine negativă fiind transmisibilă şi copiilor. Aceste relaţii evidenţiază necesitatea implicării învăţătorului în ameliorarea atitudinilor părinţilor faţă de tema pentru acasă, ca mijloc de influenţare a relaţiei copilului cu şcoala.

Momentul în care elevii trebuie să-şi facă temele este acel moment care va scoate la iveală cel mai bogat repertoriu de emoţii negative ale acestora. Este bine ca părinţii să-i ajute să-şi exprime sentimentele şi abia după aceea să treacă la rezolvarea temelor propriu-zise într-o atmosferă emoţională mult mai relaxantă. Se mai constată că, pentru unii copii rezolvarea temelor nu înseamnă doar munca în sine , ci înseamnă să te pregăteşti în vederea rezolvării temelor, să verifici dacă totul a fost bine făcut. Unii copii sunt foarte dezorganizaţi. Îşi pierd caietele, fac tot felul de lucruri în ultimul moment, amână pentru mai târziu începerea efectuării temelor, iar când, în sfârșit , se aşază la birou să-şi facă temele, fie nu au la îndemână cartea sau caietul care le trebuie, fie nu le scrie stiloul, fie și-a uitat la școală ceva, ori nu știe ce are de făcut ori masa e prea înaltă, ori scaunul prea jos, îi trebuie apă sau vrea la toaletă, iar rezultatul final nu e tocmai cel aşteptat. Nu e de mirare că părinţii se întreabă care este problema şi ce este de făcut?

În general elevii buni şi foarte buni, elevii care învață la toate materiile  îşi fac întotdeauna temele la fiecare materie şi se achită de sarcini, dar aceştia sunt în genere sprijiniţi şi controlaţi în permanenţă de părinţi. Aceștia sunt părinții care solicită învăţătorului să dea copilului său mai mult de lucru, să-l scoată mai des la răspuns, să-l antreneze mereu în activități.  Elevii mediocri, elevii mai comozi, cei care speculează mai mult,  îşi fac temele singuri sau le copiază de la un coleg, părinţii fiind prea ocupați ca să- i intereseze această chestiune. Când vine vorba de elevii slabi, aici intrând copiii dezinteresaţi, copiii cu un nivel de inteligenţă mai scăzut şi nu în ultimul rând copii care nu sunt deloc controlaţi de părinţi sau chiar sunt încurajaţi de aceştia în a se complace în situaţia existentă, aici constatăm ca tema de orice fel nu este făcută decât în clasă, sub supravegherea educatorului sau foarte rar din proprie iniţiativă. De aici și cele două tabere: pro și contra temelor pentru acasă, cei care solicită și cei care se plang că au de le făcut.
Mai există un aspect al managementului temelor pentru acasă care merită evidențiat , și anume, cantitatea și calitatea temei pentru acasă.

Suntem într-o concurență continuă pentru mult, pentru asimilarea de multe cunoștințe, pentru a face multe într-o lecție. Avem impresia că volumul acoperă totul, dar, în această goană după multe, uităm de diferențiere, de profunzime, și uneori chiar de calitate.

De obicei, plasat în faţa unui volum mare de teme, elevul va  ignora unele dintre ele. Insuccesul este asigurat. De aceea, tema aleasă trebuie să fie de nivel mediu pentru toată clasa și pentru cei pregătiți pentru performanță școlară date teme suplimentare, de nivel mai ridicat și fără caracter de obligativitate.

Alt aspect privește refuzul copilului de a face tema pentru acasă pentru că nu o înțelege sau i se pare prea grea pentru capacitățile sale. De aceea, tema pentru acasă trebuie explicată indiferent dacă aceasta, după părerea noastră, nu este atît de dificilă. Elevii fac cunoştinţă imediat cu volumul de lucru, se orientează dacă au nevoie de o sursă oarecare pe care o pot lua de la biblioteca şcolii, pun întrebări în clasă, dacă este cazul, învaţă să-şi organizeze timpul.  Etapa de explicare a temei  este obligatorie şi nu este una de alegere. Temele cu grad de dificultate prea mare pot constitui obstacole greu sau imposibil de depăşit, cu efecte perverse asupra evoluţiei şcolare şi a personalităţii elevilor, dintre care amintim descurajarea, pierderea încrederii în sine, a interesului pentru un obiect de învăţămînt sau consumul excesiv de timp în dauna altor activităţi ori pe seama timpului necesar pentru odihnă.

Subiectul trebuie abordat şi din perspectiva tipologiei temelor pentru acasă. În funcţie de obiectivele dominante vizate de învăţător, temele se pot grupa în categorii, cu note similare, dar şi cu efecte pozitive sau negative similare. Astfel, V. Okoni diferenţiază temele:

1. care urmăresc fixarea cunoştinţelor însuşite în cadrul lecţiei şi care constau în învăţarea după manual sau după notiţe;
2. focalizate pe dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor a căror formare a fost iniţiată în orele de curs;
3. centrate pe însuşirea de cunoştinţe noi, care anticipă o lecţie ce urmează a fi predată sau completează o lecţie deja abordată;
4. mixte, reunind două sau mai multe dintre scopurile anterior anunţate.

Ultimele două sunt de dificultate mai mare și trebuie îndrumate, ghidate de învățător (la clasele mici) și nu puse în cârca părintelui. Rolul învăţătorului este de a asigura coerenţa dintre tipul temelor pentru acasă la diverse discipline. Or, acest lucru este absolut posibil învăţătorului, spre deosebire de profesorii treptelor gimnaziale,  care coordonează toate temele pentru acasă.

Timpul efectiv de lucru, atât pentru temele orale cât şi pentru cele scrise sau practice, să nu depăşească 45 de minute, maxim o oră la cls I, o oră – o oră și jumătate la clasa a II-a, III-a și maxim două ore la clasa a IV-a. O analiză simplă ne permite să concluzionăm că elevul își pregătește temele în maxim 2 ore, după programul de școală.

Îngrijoraţi, nejustificat, părinţii şi cadrele didactice caută să completeze golul de timp. Acesta poartă de fapt denumirea de timp liber, care nu trebuie ocupată cu teme pentru acasă. Aceste momente se confundă de către învăţători, care supraîncarcă elevul cu diverse teme, asigurând după părerea lor succesul  sau de către părinți care vor ”să-i umple timpul” pentru a nu se ocupa de activități care i-ar putea dăuna.

Aşadar, timpul liber al elevilor poate fi gestionat de către părinte implicând copilul în acvtivități sportive, în acțiuni familiale sau chiar comunitare  care  orientează şi pregăteşte elevul pentru viaţa privată, poartă caracter de socializare, are şi un rol de responsabilitate; toate acestea generate de interes şi motivaţie. Se poate sugera activități de genul: lectură în familie,  spălatul vaselor, curăţarea încălţămintei, aranjarea mesei, ajutor dat celor din jur etc.

Bibliografie:
1. Drăgulănescu, N., Niculae, C., Managementul calităţii, Ed. Niculescu, 2000.
2. Ionescu, S., Managementul calităţii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2000.
3. Keen E., Tîrcă A., Cum să democratizăm şcoala, Ghid de management participativ, Radical, Bucureşti, 1998
4. Iucu R. , Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi, 2000