Democratizarea învăţământului a fost şi este un deziderat permanent al societăţii contemporane care vizează egalizarea șanselor de reușită școlară în condițiile unei instruiri de calitate. Implicarea democratizării în domeniul educației presupune disponibilizarea efectivă a tuturor resurselor pedagogice – informaționale, umane, materiale, financiare – existente la nivelul societății, pentru formarea-dezvoltarea optimă a celor care îndeplinesc, în diferite etape ale vieții, rolul și statutul de “obiect al educației”.
Cea mai bună soluţie pentru un sistem educativ care să răspundă nevoilor tuturor elevilor se dovedeşte a fi educaţia incluzivă, caracterizată prin următoarele principii: dreptul fiecărui elev la educaţie pe baza egalităţii şanselor; nici un elev nu poate fi exclus din educaţie sau supus discriminării pe motive de rasă, religie, culoare, etnie, sex, limbaj, dizabilităţi; şcoala se adaptează la nevoile elevilor; diferenţele individuale între elevi constituie o sursă de bogăţie şi diversitate, şi nu o problemă.
Egalitatea şanselor semnifică, în fapt, oferirea de opţiuni multiple pentru capacităţi şi aptitudini diferite, "o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare", o educaţie deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi condiţii socio-economice, dar şi o educaţie pentru fiecare, în funcţie de nevoile sale specifice - evitându-se omogenizarea şi încurajându-se diversitatea - care să creeze premisele egalităţii şanselor de acces în viaţa socială. Această opţiune a fost susţinută de politicile de egalizare a şanselor care au avut ca obiective combaterea excluziunii şi selecţiei exacerbate, formarea competenţelor de bază pentru toţi indivizii, educaţia de tip "a doua şansă" pentru cei care au părăsit sistemul educativ, integrarea educaţiei formale cu educaţia non-formală şi educaţia informală, astfel încât să se extindă situaţiile de învăţare.
Şcoala este leagănul copilăriei în care toate speranţele pot deveni realitate dacă cei care iau parte la activităţile de învăţare, pofesori şi elevi, conştientizează diversitatea şi complexitatea naturii umane şi valorifică fiecare talent sau latură creativă dăruită de Dumnezeu. Şcoala românească se confruntă în ultimul timp cu diferite probleme, printre care se numără şi şcolarizarea copiilor defavorizaţi sau celor cu cerinţe educative speciale.
Se impune o redimensionare a formelor de educaţie în conformitate cu schimbările intervenite în societatea noastră, o preocupare sporită în vederea găsirii modalităţilor celor mai eficiente de a integra copiii cu CES într-o clasă normală, fie prin perfecţionarea continuă a cadrelor didactice existente în şcoală, fie prin apelarea la serviciile persoanelor specializate în acest domeniu. Cert este că nu trebuie să ignorăm existenţa unor astfel de cazuri în şcoală pentru a fi pe deplin convinşi că ne respectăm profesia de cadru didactic.
În categoria copiilor defavorizaţi îi putem include pe cei proveniţi din familii monoparentale sau orfani de ambii părinţi, copiii ai căror părinţi sunt şomeri, au grave probleme de sănătate sau un comportament imoral, copiii care locuiesc în zone izolate sau îndepărtate şi a căror şcolarizare depinde de existenţa unui mijloc de transport şi copiii de etnie rromă care se integrează cu greutate în colectivul clasei de elevi.
Conceptul de cerinţe educative speciale presupune necesitatea unei abordări diferenţiate şi specializate a educaţiei copiilor în funcţie de deficienţele pe care le prezintă. Tipurile de deficienţe întâlnite la elevii cu cerinţe speciale sunt: deficienţe mintale, deficienţe de auz sau vedere, deficienţe fizice, psihomotorii, tulburări de limbaj, tulburări de comunicare şi relaţionare, tulburări de atenţie şi hiperactivitate – ADHD. Tot aici se înscriu şi cazurile copiilor care eşuează la şcoală din diferite motive – copii instituţionalizaţi, copii care provin din comunităţi etnice defavorizate etc.
Aceştia au dreptul fundamental la educaţie, posedând caracteristici, interese, aptitudini şi necesităţi de învăţare proprii. De aceea proiectarea sistemelor educaţionale şi implementarea programelor şcolare trebuie să ţină seama de marea diversitate a caracteristicilor şi trebuinţelor elevilor incluşi în procesul instructiv-educativ, care trebuie să asigure şanse egale pentru copiii defavorizaţi prin implicarea tuturor cadrelor didactice, părinţilor şi a instituţiilor locale abilitate.
Şcoala trebuie să fie într-o permanentă colaborare cu familiile elevilor (pentru a discuta eventualele probleme de natură comportamentală, materială sau socială şi pentru a se găsi soluţii care să ducă la rezolvarea acestor probleme), cu centrele de plasament sau cu orfelinatele, în cazul copiilor orfani (pentru a aduce la cunoştinţa acestora abaterile şcolare ale elevilor şi pentru a afla despre modul lor de viaţă în aceste instituţii, activităţile extraşcolare în care sunt implicaţi etc).
Şcoala incluzivă are la bază un curriculum adaptat în raport cu nevoile copiilor. Adaptarea curriculumului se poate realiza prin selectarea unor conţinuturi din curriculumul general adresat copiilor normali, care pot fi însuşite de copiii cu cerinţe speciale; introducerea elevilor cu cerinţe educative speciale într-o varietate de activităţi individuale, terapeutice, destinate recuperării acestora; folosirea unor metode şi procedee didactice, a unor mijloace de învăţământ intuitive, de natură să sprijine înţelegerea conţinuturilor predate la clasă.
Societatea contemporană pune tot mai mult accentul pe diversitate. Educaţia pentru diversitate este un răspuns la pluralismul de toate felurile cu care ne confruntăm. Valorificarea diversităţii permite toleranţa; recunoaşte, apreciază şi facilitează procese implicate în explorarea şi descoperirea noului, conduce la întărirea relaţiilor în cadrul comunităţii şi măreşte posibilităţile tinerilor de a se realiza într-o societate pluralistă, din ce în ce mai complexă.
Rolul şcolii este de a-i învăţa pe tineri cum să convieţuiască într-o lume marcată de diferenţe lingvistice, culturale sau sociale, prin acceptarea acestora, dar şi prin identificarea şi însuşirea valorilor care îi unesc. Cel mai adesea prezenţa oamenilor diferiţi conduce la dezinteres şi indiferenţă, ceea ce în cele din urmă nu înseamnă altceva decât o formă de discriminare. Ea se manifestă şi în educaţie. Copiii cu diverse dizabilităţi, copiii de etnie rromă, elevii emigranţi sunt adeseori maginalizaţi de către colegi, dar cadrele didactice trebuie să realizeze anumite activităţi în care să se integreze şi copiii menţionaţi anterior, deoarece prejudecăţile unor profesori sau elevi pot genera un comportament discriminatoriu.
Spre exemplu, copiii rromi constituie una dintre cele mai defavorizate categorii de copii şi au nevoie de mult sprijin pentru a depăşi situaţia în care se află. Sărăcia şi lipsurile familiilor rrome, prejudecăţile care persistă în mentalitatea populaţiei, inerţia unor părinţi rromi faţă de perspectivele pe care educaţia le oferă copilului şcolarizat, toate acestea contribuie la marginalizarea copiilor rromi, la limitarea accesului la şansele egale la care au dreptul toţi copiii.
Marginalizarea rromilor merge de la atitudinea mai puţin binevoitoare faţă de elevi, aşezarea lor în ultimele bănci până la lăsarea de izbelişte a claselor şi şcolilor în care învaţă copiii rromi. Mulţi dintre elevii rromi ajung de multe ori în situaţii de eşec şi abandon şcolar. Discriminarea elevilor rromi în cadrul sistemului de învăţământ, sărăcia, tradiţiile etniei se transformă în cauze principale ale abandonului şcolar.
Instituţiile de învăţământ trebuie să ia măsuri potrivite pentru eliminarea oricărei forme de discriminare  prezente în interiorul lor. Profesorii au nevoie să îşi conştientizeze propriile prejudecăţi, să fie corect formaţi, să ia în considerare condiţiile sociale şi nevoile elevilor. Copiii trebuie pregătiţi să înveţe să trăiască şi să interactioneze pozitiv în această lume diversă. Multiculturalitatea este un fenomen care ne îmbogăţeşte cu diversitate. Şcoala trebuie să formeze deprinderea preţuirii valorilor pluriculturale, ideea ca nu există valori superioare sau valori inferioare. Există valori specific care trebuie preţuite prin aportul lor la nuanţarea şi îmbogăţirea celorlalte culture cu care vin în contact.
Educaţia pentru diversitate se poate realiza prin toate disciplinele de învăţământ, pentru că toate pot să invite la toleranţa, la respectarea drepturilor omului, la dezvoltare. Cadrele didactice trebuie să identifice obiective şi conţinuturi care pot promova interculturalitatea, şi să valorifice diversitatea culturală din clasa de elevi, ca resursă în procesul instructiv-educativ.
Şcoala românească trebuie să construiască diverse strategii pentro o tratare pluralistă a diversităţii culturale, cum ar fi: aprecierea patrimoniului cultural pe care îl aduc cu ei elevii şi utilizarea acestuia pentru a ajuta profesorii şi directorii să înveţe culturile elevilor; utilizarea conflictelor etnice pentru producerea unor schimburi culturale şi sociale pozitive; crearea unui mediu de cooperare între elevi, profesori şi familiile elevilor; facilitarea succesului tuturor prin asigurarea accesului egal şi eficient la instituţia şcolară; înlăturarea prejudecăţilor legate de rasă, clasă socială sau etnie; eliminarea unor practici care dezavantajează persoane şi grupuri de elevi.
Diversitatea culturală a elevilor poate deveni o oportunitate şi o resursă de îmbogăţire pentru copii şi cadre didactice, numai dacă şcoala proiectează activităţi de învăţare care să o valorifice şi dacă asigură şanse egale pentru copiii defavorizaţi prin implicarea tuturor părinţilor, a profesorilor şi a instituţiilor locale abilitate.
Posibilele conflicte apar datorită:
1. Etichetarea în clasă
Etichetarea se practică și în educaţie. Există feluri variate în care profesorii îşi folosesc experienţa pentru a eticheta şi categoriza elevii:
Atunci când un profesor ia o clasă nouă, el va tinde să împartă clasa în trei categorii:
• “buni”, care sunt conform aşteptărilor sale;
• „care nu se remarcă nici prin conformitate, nici prin deviere”;
• “răi”, care deviază.
Efectele posibile ale categorizarii elevilor:
• determina interacţiunea viitoare dintre profesori si elevi (“categoria de elev” este folosită ca punct de referinţă pentru interpretarea comportamentului unui elev);
• eticheta este preluata de ceilalți (profesori și colegi de clasă);
• contribuie la structurarea „eului oglindit” (oglinda este comportamentul celorlalți față de persoana în cauză);
• asteptările determină rezultatele (efectul Pygmalion);
• generalizarea asteptarilor (efectul halo).
Factori care relativizează efectele negative ale etichetării:
• Centrarea pe acțiunile elevului și nu pe persoana sa;
• Luarea în considerare a  posibilității ca elevul să-și schimbe comportamentul;
• Încurajarea permanentă a schimbării;
• Atitudinea critică față de răspândirea așa-numitului „efect de cancelarie”;
• Conștientizarea efectelor etichetării;
• Sublinierea progresului individual al elevului și nu compararea sa cu ceilalți;
• Folosirea „etichetării pozitive” (ajută elevul să-și realizeze întregul potențial).
2. Prejudecata este o opinie, idee preconcepută, adeseori nefavorabilă, despre un anumit lucru despre un anumit grup, formată înainte de investigarea tuturor fatetelor pe care acestea le implică. A face presupuneri despre ce și cum sunt ceilalți este mai ușor decât a încerca să-i cunoști. Cele mai întâlnite prejudecăți sunt cele referitoare la etnie, rasă, religie (elemente fundamentale ale identității culturale).
3. Discriminarea este acțiunea prin care o persoană este tratată nedrept din cauza unor atitudini bazate pe prejudecăți. Prejudecata este credința, în timp ce discriminarea este acțiunea (prejudecata manifestată).
La nivelul activităţilor extracurriculare, se pot organiza activităţi care să implice comunitatea, activităţi în cadrul cărora participanţii să se cunoască mai bine, să coopereze şi să trăiască împreună diferite evenimente (activităţi muzicale şi sportive, evenimente culturale şi sărbători locale, înfrăţiri etc). Recunoaşterea, respectul diferenţelor entice, culturale sau sociale şi egalitatea de şanse sunt provocări pentru instituţia şcolară.
Exemplu de bună practică: la nivelul Școlii Gimnaziale Nr.7 Petroșani am aplicat Proiect educațional- Lecția de interculturalitate, ce a avut ca scop  oportunitatea de a-și forma fiecare cadru didactic, elev, competențe specifice educației interculturale  și antidiscriminatorii în scopul valorizării diversității și promovării comunicării interculturale în școala noastră.
Obiectivele proiectului au urmărit descrierea unor trăsături caracteristice pentru grupuri etnice (majoritare și minoritare) care trãiesc în Valea Jiului: denumire, limbă vorbită, cultură, literatură, religie, folclor, tradiții culinare etc. Explorarea asemănărilor și diferențelor generate de culturã dintre persoanele care conviețuiesc într-un anumit spațiu geografic și crearea unui climat școlar caracterizat prin deschidere față de diversitatea etno-culturalã a elevilor și prin valorificarea pozitivã a diferențelor în timpul lecțiilor.
Proiectul a presuput patru categorii de activități care s-au desfășurat :
1.Introducere în interculturalitate: identificarea tipurilor de etnii din școala noastră și dezbatere, masă rotundă
2. Realizare reportaje cu personalități din diferite etnii
3. Vizite monumente de cult, instituții culturale, diferite manifestări etnice
4. Șezătoare culturală: fragmente din piese de teatru cu diferite basme și povești, dansuri tradiționale, prezentarea reportajelor, proiecție fotografii de la diferite vizite, expoziție desene
Ca și parteneri în proiect au fost: Forumul German Valea Jiului, Asociația ”Thumende” Valea Jiului, Comunitatea Maghiară Petroșani și Comunitatea Evreilor Petroșani.
În ceea ce priveşte cadrele didactice este foarte util să încurajăm profesorii să recunoască şi să utilizeze mai eficient orice resurse care ar putea sprijini procesul de învăţare al copiilor. Este vorba în special de acele resurse disponibile în fiecare clasă, şi anume, copiii înşişi. În fiecare clasă elevii reprezintă o sursă bogată de experienţe, inspiraţie, provocări şi sprijin, care, dacă este utilizată, poate aduce un plus de energie în îndeplinirea sarcinilor şi activităţilor stabilite de profesor. Însă, toate acestea depind de abilitatea profesorului de a canaliza această energie. Aceasta este o chestiune de atitudine, care depinde de recunoaşterea capacităţii copiilor de a contribui la procesul de învăţare şi a faptului că învăţarea este într-o mare măsură un proces social. Putem facilita acest proces ajutându-i pe profesori să-şi dezvolte abilităţile necesare organizării claselor în aşa fel încât acestea să încurajeze procesul învăţării.
Directorilor de şcoli, cadrelor didactice le revin o multitude de sarcini pentru a construi medii şcolare incluzive.
Bibliografie
Creţu D., Nicu A. – Pedagogie pentru definitivat şi gradul didactic II, Editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2009.
Mara D. – Strategii didactice în educaţia incluzivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.
Verza E., Păun E. – Educaţia integrată a copiilor cu handicap, UNICEF şi RENINCO, Bucureşti, 2008.