Pe urmele jurnalului românesc.

Jurnalul românesc este, la început, orientat mai mult spre exterior fiind în mare parte o consemnare a evenimentelor zilnice „Explorarea eului e mai puțin semnificativă și adesea se ascunde în spatele unor conflicte, relații, tensiuni diverse cu exteriorul.”1. Mulți dintre scriitorii români s-au arătat receptivi la această specie literară, însă sunt puțini cei care și-au asumat această responsabilitate pe o perioadă mai lungă de timp. Cei mai mulți au scris sub impulsul momentului, în perioade de criză, și au renunțat să mai scrie când criza a trecut.
Eugen Simion, referitor la evoluția jurnalului românesc, afirmă că românii „cunosc și trăiesc diferit această revelație, în funcție de multe necunoscute”2 precizând faptul că aceștia ar descoperi mai întâi pe alții, ar începe, timid cu memoriale, și jurnale de călătorie (îi dă exemplu pe Spătarul Milescu și Dinicu Golescu); se descoperă pe ei înșiși, afirmându-și identitatea printre străini (aici îi are în vedere pe C.A. Rosetti, Ion Codru – Drăgușan și pe Jacob Negruzzi). Afirmând faptul că aceștia nu au convingerea de la început că jurnalul are o valoare literară. Această valoare literară i-ar fi recunoscută jurnalului mai târziu începând cu generația lui Mircea Eliade.
Spătarul Milescu (secolul al XVII-lea) a fost un cărturar, traducător, călător, geograf și diplomat moldovean, activ atât în Moldova, cât și în Țaratul Rusiei s-a remarcat și cu lucrarea sa De la Tobolsk până în China (note de călătorie – în care își notează experiențele călătoriilor sale). Constantin Cantacuzino în lucrarea sa intitulată Istoria Țării Rumânești dintru început analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli, și susține cu multă fervență, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii), au avut astfel de tentative, redactând (voluntar sau nu) pagini de jurnal prin simplu fapt că și-a expus părerile personale în anumite situații impuse de conjunctura politică a vremurilor respective, evident nu intenționau să scrie pagini de literatură ci doar impresii personale.
În anul 1826 își face cunoscute însemnări de călătorie o altă personalitate, Dinicu Golescu, reunite sub titlul Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită la Buda. Este primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română. „Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă.”3
Zece ani mai târziu, în 1836, Timotei Ciparu, preot greco-catolic, erudit român transilvănean, preocupat de corectitudinea limbii literare, considerat părintele filologiei, înregistrează în caiete de călătorie experiențele de care are parte cu ocazia trecerii munților în Țara Românească observând frumusețea exprimării bucureștenilor, constatând, însă că și ei au greșeli de exprimare. Acesta își înregistrează zilnic impresiile și întâmplările fapt care-l aproprie cel mai mult de stilul diaristic.
Ion Codru – Drăgușan a fost un scriitor român, memorialist, călător, a scris într-o „românească latinizată”4 o carte care preia câteva din elementele jurnalului : Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani, publicate în „Foișoara” „Concordia” din Budapesta începând din luna martie 1863 până în ianuarie 1864. Lucrarea a fost publicată apoi în volum, cu titlul: Peregrinulu transelvanu sau Epistole scrise de tinere straine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive 1844. La S. Filtsch, Sibiu, 1865.
O altă personalitate politică de mare valoare, C. A. Rosetti (unul din conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române) notează în caiete secrete preocupările care-l frământă legate de existența personală, însemnări adunate sub titlul Jurnalul meu. Începe redactarea acestui jurnal cu hotărârea de a-și schimba viața, de a-i da un nou curs. Cu ocazia plecării la Paris în 1844 nota următoarele: „Aveam apoi nădejdea că lucrând 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin știință și virtute, voi ferici o zi măcar pe muma, voi ridica puțin patria mea și astfel mă voi sfârși și eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia."5
Iacob Negruzzi (1842-1932) personalitate marcantă, fiul lui Costache Negruzzi, fost membru fondator al Junimii, „secretarul perpetuu" al Societăţii şi redactorul revistei Convorbiri literare (pentru a cărei apariţie scotea adesea bani din buzunarul propriu) scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române, a scris între anii 1861-1864, un jurnal în limba germană, tradus și publicat abia după o sută douăzeci de ani, în anul 1980.
Titu Maiorescu este prima personalitate din cultura românească care ne oferă un jurnal cu însemnări zilnice făcute pe o perioadă mai lungă de timp (câteva decenii- începe însemnările la vârsta de 15 ani și, cu unele întreruperi, rămâne fidel acestuia până în ceasul morții), Însemnări zilnice –jurnalul lui Maiorescu compus din 42 de caiete este cel mai lung jurnal intim din literatura română având zece volume, urmat apoi de interbelici de mare valoare ca: Mircea Eliade (începe să scrie de la 13 ani), Camil Petrescu (la vârsta de 23 de ani își începe redactarea însemnărilor zilnice), Mihail Sebastian (este elev de liceu când redactează prima pagină de jurnal), Anton Holban (care la 9 ani începe să își noteze preocupări personale), și alții ca: Liviu Rebreanu ( abia la 42 de ani se deschide în fața foii de scris), Eugen Lovinescu (42 de ani), Mateiu Caragiale (42 de ani), Jeni Acterian (la 16 ani se întreabă dacă să aibă sau nu un jurnal), Octav Șuluțiu (din anii de liceu începe redactarea unui jurnal), Octavian Goga, Gala Galaction, Geo Bogza, Petru Cormanescu, etc. Aceștia, din dorința de a fi cât mai autentici fără a se lăsa influențați de operele altor scriitori, transcriau trăirile personale într-o formă cât mai aproape de realitate, fără prea multe intervenții stilistice.
Observăm totodată că nu este o regulă în ceea ce privește vârsta la care un scriitor își împărtășește confesiunile sale caietului secret, unii din adolescență simt nevoia să se destăinuie, alții mai târziu, la maturitate iar o altă categorie mult mai târziu – și îl am în vedere aici pe C. Fântâneru care la vârsta de 62 de ani își găsește un refugiu în acest tip de scriitură. Desigur că fiecare dintre ei au avut, cel mai probabil, o experiență negativă sau pozitivă care le-a dat imboldul de a scrie, de a mărturisi într-o formă sigură – fără riscul de a fi deconspirați – stările interioare pe care le încearcă. Deși marii critici ai literaturii universale au încercat să facă un clasament al celor care au redactat jurnale, în funcție de mediile sociale din care proveneau, în funcție de sex, sau de mediul familial, clasament care nu a avut nicio finalitate, deoarece părerile au fost împărțite și concluziile au lăsat urme de îndoială.
Mircea Eliade afirmă că „un jurnal intim are pentru mine o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni”, motivând acest sentiment prin argumente ca: „faptele din jurnal sunt cu desăvârșit autentice” și relevă „o experiență autentică, adică nealterată și neliteraturizată” iar romanul nu este altceva decât „o simplă carte făcută care nu surprinde în autenticitatea ei conștiința umană, așa cum un muzeu nu surprinde viața, oricâte animale ar cuprinde împăiate.”6
În opinia lui Eugen Ionescu jurnalul este preferabil romanului, tragediei, poemei și celorlalte genuri literare, pentru că e mai complet și mai adevărat, și oferă cititorului putința de a vedea viața fără sufleur – „e genul originar, literar, genul tip, adevăratul gen literar. Romanul, tragedia, poezia, toate celelalte specii n-ar fi decât pervertiri ale jurnalului pur.”7 dar admite posibilitatea că din cauza unor scriitori de jurnale mediocri acest tip de scriitură ar fi compromis.
Dumitru Micu în paginile cărții sale, În căutarea autenticității, își exprimă consternarea asupra faptului că „întâiul teoretician român al autenticității n-a pledat niciodată în favoarea jurnalului, n-a acordat acestei specii, necondiționat, caracter de autenticitate; dimpotrivă, a denunțat supralicitările în acest sens. Nu-i suficient, după Camil Petrescu, a scrie EU pentru a fi autentic.”8 precizând că sunt povestiri la persoana I care nu sunt autentice. După părerea sa jurnalele nu ar oferi niciodată informații de ordin autobiografic strict autentice și nici nu ar înregistra cu indiscutabilă exactitate fiecare stare de conștiință parcursă de autori în durata procesului de creație sau în alte împrejurări.

]]>

Pe urmele jurnalului românesc.

Publicat în 16. 11. 2021 de Laura-Ana Chiroban

Alina Maria Mardare

Profil

Colegi

Coleg pentru

Felicitări!

Alina Maria Mardare acum 1771 zile

]]> Pe urmele jurnalului românesc.

Jurnalul românesc este, la început, orientat mai mult spre exterior fiind în mare parte o consemnare a evenimentelor zilnice „Explorarea eului e mai puțin semnificativă și adesea se ascunde în spatele unor conflicte, relații, tensiuni diverse cu exteriorul.”1. Mulți dintre scriitorii români s-au arătat receptivi la această specie literară, însă sunt puțini cei care și-au asumat această responsabilitate pe o perioadă mai lungă de timp. Cei mai mulți au scris sub impulsul momentului, în perioade de criză, și au renunțat să mai scrie când criza a trecut.
Eugen Simion, referitor la evoluția jurnalului românesc, afirmă că românii „cunosc și trăiesc diferit această revelație, în funcție de multe necunoscute”2 precizând faptul că aceștia ar descoperi mai întâi pe alții, ar începe, timid cu memoriale, și jurnale de călătorie (îi dă exemplu pe Spătarul Milescu și Dinicu Golescu); se descoperă pe ei înșiși, afirmându-și identitatea printre străini (aici îi are în vedere pe C.A. Rosetti, Ion Codru – Drăgușan și pe Jacob Negruzzi). Afirmând faptul că aceștia nu au convingerea de la început că jurnalul are o valoare literară. Această valoare literară i-ar fi recunoscută jurnalului mai târziu începând cu generația lui Mircea Eliade.
Spătarul Milescu (secolul al XVII-lea) a fost un cărturar, traducător, călător, geograf și diplomat moldovean, activ atât în Moldova, cât și în Țaratul Rusiei s-a remarcat și cu lucrarea sa De la Tobolsk până în China (note de călătorie – în care își notează experiențele călătoriilor sale). Constantin Cantacuzino în lucrarea sa intitulată Istoria Țării Rumânești dintru început analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli, și susține cu multă fervență, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii), au avut astfel de tentative, redactând (voluntar sau nu) pagini de jurnal prin simplu fapt că și-a expus părerile personale în anumite situații impuse de conjunctura politică a vremurilor respective, evident nu intenționau să scrie pagini de literatură ci doar impresii personale.
În anul 1826 își face cunoscute însemnări de călătorie o altă personalitate, Dinicu Golescu, reunite sub titlul Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită la Buda. Este primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română. „Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă.”3
Zece ani mai târziu, în 1836, Timotei Ciparu, preot greco-catolic, erudit român transilvănean, preocupat de corectitudinea limbii literare, considerat părintele filologiei, înregistrează în caiete de călătorie experiențele de care are parte cu ocazia trecerii munților în Țara Românească observând frumusețea exprimării bucureștenilor, constatând, însă că și ei au greșeli de exprimare. Acesta își înregistrează zilnic impresiile și întâmplările fapt care-l aproprie cel mai mult de stilul diaristic.
Ion Codru – Drăgușan a fost un scriitor român, memorialist, călător, a scris într-o „românească latinizată”4 o carte care preia câteva din elementele jurnalului : Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani, publicate în „Foișoara” „Concordia” din Budapesta începând din luna martie 1863 până în ianuarie 1864. Lucrarea a fost publicată apoi în volum, cu titlul: Peregrinulu transelvanu sau Epistole scrise de tinere straine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive 1844. La S. Filtsch, Sibiu, 1865.
O altă personalitate politică de mare valoare, C. A. Rosetti (unul din conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române) notează în caiete secrete preocupările care-l frământă legate de existența personală, însemnări adunate sub titlul Jurnalul meu. Începe redactarea acestui jurnal cu hotărârea de a-și schimba viața, de a-i da un nou curs. Cu ocazia plecării la Paris în 1844 nota următoarele: „Aveam apoi nădejdea că lucrând 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin știință și virtute, voi ferici o zi măcar pe muma, voi ridica puțin patria mea și astfel mă voi sfârși și eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia."5
Iacob Negruzzi (1842-1932) personalitate marcantă, fiul lui Costache Negruzzi, fost membru fondator al Junimii, „secretarul perpetuu" al Societăţii şi redactorul revistei Convorbiri literare (pentru a cărei apariţie scotea adesea bani din buzunarul propriu) scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române, a scris între anii 1861-1864, un jurnal în limba germană, tradus și publicat abia după o sută douăzeci de ani, în anul 1980.
Titu Maiorescu este prima personalitate din cultura românească care ne oferă un jurnal cu însemnări zilnice făcute pe o perioadă mai lungă de timp (câteva decenii- începe însemnările la vârsta de 15 ani și, cu unele întreruperi, rămâne fidel acestuia până în ceasul morții), Însemnări zilnice –jurnalul lui Maiorescu compus din 42 de caiete este cel mai lung jurnal intim din literatura română având zece volume, urmat apoi de interbelici de mare valoare ca: Mircea Eliade (începe să scrie de la 13 ani), Camil Petrescu (la vârsta de 23 de ani își începe redactarea însemnărilor zilnice), Mihail Sebastian (este elev de liceu când redactează prima pagină de jurnal), Anton Holban (care la 9 ani începe să își noteze preocupări personale), și alții ca: Liviu Rebreanu ( abia la 42 de ani se deschide în fața foii de scris), Eugen Lovinescu (42 de ani), Mateiu Caragiale (42 de ani), Jeni Acterian (la 16 ani se întreabă dacă să aibă sau nu un jurnal), Octav Șuluțiu (din anii de liceu începe redactarea unui jurnal), Octavian Goga, Gala Galaction, Geo Bogza, Petru Cormanescu, etc. Aceștia, din dorința de a fi cât mai autentici fără a se lăsa influențați de operele altor scriitori, transcriau trăirile personale într-o formă cât mai aproape de realitate, fără prea multe intervenții stilistice.
Observăm totodată că nu este o regulă în ceea ce privește vârsta la care un scriitor își împărtășește confesiunile sale caietului secret, unii din adolescență simt nevoia să se destăinuie, alții mai târziu, la maturitate iar o altă categorie mult mai târziu – și îl am în vedere aici pe C. Fântâneru care la vârsta de 62 de ani își găsește un refugiu în acest tip de scriitură. Desigur că fiecare dintre ei au avut, cel mai probabil, o experiență negativă sau pozitivă care le-a dat imboldul de a scrie, de a mărturisi într-o formă sigură – fără riscul de a fi deconspirați – stările interioare pe care le încearcă. Deși marii critici ai literaturii universale au încercat să facă un clasament al celor care au redactat jurnale, în funcție de mediile sociale din care proveneau, în funcție de sex, sau de mediul familial, clasament care nu a avut nicio finalitate, deoarece părerile au fost împărțite și concluziile au lăsat urme de îndoială.
Mircea Eliade afirmă că „un jurnal intim are pentru mine o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni”, motivând acest sentiment prin argumente ca: „faptele din jurnal sunt cu desăvârșit autentice” și relevă „o experiență autentică, adică nealterată și neliteraturizată” iar romanul nu este altceva decât „o simplă carte făcută care nu surprinde în autenticitatea ei conștiința umană, așa cum un muzeu nu surprinde viața, oricâte animale ar cuprinde împăiate.”6
În opinia lui Eugen Ionescu jurnalul este preferabil romanului, tragediei, poemei și celorlalte genuri literare, pentru că e mai complet și mai adevărat, și oferă cititorului putința de a vedea viața fără sufleur – „e genul originar, literar, genul tip, adevăratul gen literar. Romanul, tragedia, poezia, toate celelalte specii n-ar fi decât pervertiri ale jurnalului pur.”7 dar admite posibilitatea că din cauza unor scriitori de jurnale mediocri acest tip de scriitură ar fi compromis.
Dumitru Micu în paginile cărții sale, În căutarea autenticității, își exprimă consternarea asupra faptului că „întâiul teoretician român al autenticității n-a pledat niciodată în favoarea jurnalului, n-a acordat acestei specii, necondiționat, caracter de autenticitate; dimpotrivă, a denunțat supralicitările în acest sens. Nu-i suficient, după Camil Petrescu, a scrie EU pentru a fi autentic.”8 precizând că sunt povestiri la persoana I care nu sunt autentice. După părerea sa jurnalele nu ar oferi niciodată informații de ordin autobiografic strict autentice și nici nu ar înregistra cu indiscutabilă exactitate fiecare stare de conștiință parcursă de autori în durata procesului de creație sau în alte împrejurări.

]]>

Pe urmele jurnalului românesc.

Publicat în 16. 11. 2021 de Laura-Ana Chiroban

Alina Maria Mardare

Profil

Colegi

Coleg pentru

Felicitări!

Alina Maria Mardare acum 1771 zile

]]> Autobiografie – Memorialistică – Jurnal – Jurnal intim.

Conform studiilor teoretice în domeniu (teoria literaturii) creațiile literare se împart (în funcție de forma externă – metrul sau structura specifică –, cât și de forma internă – atitudinea, tonul, scopul în general, subiectul și publicul cărora operele se adresează) în trei mari genuri literare: epic, liric și dramatic, fiecare împărțite în specii distincte. Ion Manolescu în Literatura memorialistică aduce în discuție faptul că în conformitate cu cerințele ultimelor decenii ar fi necesară revizuirea acestei clasificări, după părerea sa textele se împart în funcție de gradul de „ficționalitate” sau „literaturitate” în literatură de ficțiune (aici încadrează: poezia, proza scurtă, romanul, etc.) și literatura de întrebuințare (reclama, sloganul publicitar sau de propagandă,etc.) și specifică faptul că există o „ zonă incertă și laxă situată între cele două domenii, numită de cercetători literatură de frontieră”1, aceasta producând specii hibride, cum ar fi jurnalul, memoriile sau scrisorile literare.
Trebuie specificat faptul că există o diferență clară între jurnal și celelalte specii ale însemnărilor subiective: autobiografie și memorialistică. Prima noțiune se referă la istoria vieții cuiva scrisă de el însuși, povestirile se raportează la existența naratorului – în centrul scriiturii fiind eul narativ care se dezvăluie, totul se raportează la el „perspectiva de a scrie autobiografie este un gest, un proiect istoric, realizat de un eu ce se găsește ancorat în mediile culturale, sociale și religioase specifice”2 iar conform lui Olney citat de același autor „autobiografia este povestea unei culturi distincte, scrisă cu litere individuale și din interiorul ei.”3
Roland Barthes pus în situația de a-și face autobiografie își pune întrebarea cine este, răspunsul este unul ambiguu: „o aparență informă, dezmembrată, descompusă în cuvinte, chiar această suprafață și profunzime în același timp, granița dintre ele pe care vreau să o trec mereu, oglinda care vă răsfrânge o imagine, privirea care trebuie la rându-vă, să vă priviți, pentru a mă recompune, pentru a-mi reda privirea pierdut, așa cum sunt, în încremenire. S-ar putea spune: iată un autoportret.”4.
Lejeune Philippe afirmă că nu putem da o definiție autobiografiei fără a implica intervenția unor elemente care țin de diverse categorii printre care întâlnim forma limbajului aceasta fiind nici mai mult nici mai puțin decât o „poveste retrospectivă în proză”, un alt element esențial amintit este subiectul tratat care trebuie să reflecte „viața privată” sau „viața interioară”, dar nu trebuie ignorată nici situația autorului și poziția naratorului care presupune, implicit, contractul de identitate sau pactul autobiografic.5
Insistând asupra acestei noțiuni, autobiografia, Lejeune o definește ca fiind „o povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria existență atunci când pune accent pe viața individuală, îndeosebi pe istoria personalității sale”.6 După părerea acestuia una dintre regulile importante pentru a defini autobiografia este cea a identității numelui, aceasta trebuie stabilită între autor și personajul central. Din punctul său de vedere există două modalități de a stabili această identitate și anume: autoprezentarea autorului ca narator și personaj principal al povestirii sale sau relevarea numelui propriu. În cazul în care autorul nu-și dezvăluie numele cititorul înțelege că autorul este personajul central și naratorul povestirii. Titlul și angajamentul dezvăluiesc faptul că este vorba de autobiografie. Lejeune numind această relație „pact”. Mai concis într-o povestire autobiografică numele personajului este identic cu numele autorului.
Deci autobiografia nu este decât o încercare de recompunere a întregului din frânturi, un puzzle care odată recompus creează o imagine de ansamblu a unui întreg, o oglindă care nu redă decât ceea ce se oglindește. După părerea lui Lacan (proeminent psihanalist și psihiatru francez, cu contribuții remarcabile în psihanaliză, filosofie și teorie literară) stadiul oglinzii este o dramă, doar scrisul, scriitura ar putea reface unitatea unui corp dezmembrat, care nu se mai recunoaște – se vede văzându-se.
În cea de a doua situație – memorialistică – accentul se pune pe evenimentele care se succed, la care autorul a participat sau a fost martor, acestea având, mai mult, o funcție documentară. Potrivit Dicționarului de terminologie literară „forma memoriilor este mult mai liberă decât a autobiografiei; ea poate prezenta lacune sau insistențe mai mari asupra unei anumite perioade, evenimente. Fără a intra de drept în granițele literaturii beletristice (sunt foarte frecvente memoriile istorice, politice etc), cel mai adesea memoriile îi aparțin totuși din momentul în care autorul e un bun povestitor.”7 Eugen Simion citându-l pe Philippe Lejeune spune că autorul de memorii este nici mai mult, nici mai puțin decât un martor dublu al existenței sale și al epocii sale. „În memorii naratorul povestindu-se pe sine, povestește mai ales lumea prin care trece(...) memorialistul prezintă cu precădere evenimentele (mari sau mici) și tinde să dea o imagine a istoriei pe care a traversat-o, în timp ce autobiograficul se are în vedere în primul rând pe sine; istoria reprezintă de cele mai multe ori rama acestor acte ale interiorității.”8
Spre deosebire de autobiografie și memorialistică, jurnalul nu este scris pentru a fi dat publicității, el nu urmărește să fie citit, nici măcar transmis mai departe, este doar confidentul celui care-l redactează, fiind „prietenul” care ascultă tăcut frământările și preocupările diaristului, nu urmărește să fie ridicat la rangul de operă literară. Este o permanentă revizuire a propriei imagini. Dar dacă este redactat de un scriitor autentic atunci șansele ca el să ajungă o adevărată operă literară cresc mai mult în cazul în care viața celui care notează ritmic are o poveste interesantă, palpitantă cu evenimente care stârnesc interesul lecturii.
Făcând o diferență netă între autobiografie și jurnal Holban definește aceste două specii astfel: „ Jurnalul: știind ce ești, poți afla cine vei fi. Autobiografia: știind cine ești, afli ce ai fost. Jurnalul: o poetică a expansiunii în densitatea vieții. Autobiografia: o poetică a limitării în densitatea operei. Dacă autobiografia este, într-un anume fel, simbolul idealului atins; jurnalul este raportul mobil al eului cu ținta spre care tinde. (...) Jurnalul este spațiul unde proliferează multiplicitatea realului; autobiografia în care, fie și aparent doar, cunoașterea de sine este certitudine.(...) jurnalul este o sumă a momentelor în care eul trăiește, gândește, făptuiește; autobiografia fixează momentul la care ființa se gândește ca la un fapt despre care se știe cu certitudine că a fost.”9
Autorul jurnalului intim devine personaj, ilustrând, astfel, limita superioară a aventurii omniscienței iar creația sa devine un joc al reprezentării „o lume nouă se formează, se centrează în jurul ficțiunii eului, unde instinctul devine distinct – formă, unde a trăi se manifestă prin a gândi și unde a avea înseamnă a fi”10. Deoarece jurnalul intim este „degajat de forme, supus mișcărilor vieții și capabil de toate libertățile de vreme ce gânduri, vise, ficțiuni, comentarii despre sine, evenimente importante, banale, toate îi convin, în ordinea ori dezordinea dorită, ascultă de o clauză în aparență ușoară, dar redutabilă: trebuie să respecte calendarul... . Intimismul este constrâns de calendar. ”11 este de părere Jean Rousset în studiul Le lecteur intime precizând faptul că tocmai această însemnare zilnică oferă autenticitate jurnalului deoarece numai așa se poate surprinde viața sau gândirea subiectului în perspectiva zilei „și numai a acestei zile”, rezultând, astfel, fragmentarea, o altă caracteristică esențială a genului. Scriitorului nu îi este permis să se comporte ca un autor, el nu mai este stăpânul și organizatorul povestirii deoarece nu are de unde ști ce va urma, fiind pus în fața faptului împlinit fără posibilitatea de a schimba ceva, de a interveni în cursul desfășurării evenimentelor.
Acest tip de scriitură are și o funcție terapeutică, probabil folosit din nevoia unor clarificări interioare „motiv pentru care autorul însemnează cu maximă luciditate. Notele zilnice pot duce la depășirea unor inhibiții sau complexe. Altă dată ele reprezintă, pur și simplu, un leac împotriva singurătății. Nu întâmplător diaristul i se adresează paginii de dinaintea lui ca unui confident, ca unui interlocutor.” 12 Dan Cristea în cartea sa Autorul și ficțiunile eului spune despre autorii de jurnal că fiecare dintre ei se văd diferit „ un scriitor de jurnal se vede ca «strigoi», un altul se imaginează comportându-se ca un «detectiv» care încearcă să se afle pe sine însuși, un al treilea se consideră, în jurnal, ca un «grefier» la arhiva zilelor”13. Criza eului o întâlnim constant dar manifestată diferit, amprenta și-o pune personalitatea celui care renunță la inhibiții și-și „pune sufletul pe tavă” în fața foii de scris desigur cu o oarecare subiectivitate, înregistrând faptele în momentul producerii lor.
Referitor la jurnalul intim părerile sunt împărțite el este denumit atât „adevăratul gen literar” de către Eugen Ionescu, acesta motivând afirmația făcută prin faptul că„ este genul originar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema este, sunt pervertiri ale jurnalului pur”14 . Alți scriitori sunt de părere că jurnalul intim este o improvizație, un caiet cu însemnări fără importanță, cărora n-ar trebui să li se dea atâta importanță (G. Călinescu spune despre jurnal că nu este decât „un lucru anost și aproape fără sens” afirmând că marii scriitori – Balzac, Flaubert, Proust, Eminescu, Arghezi, Sadoveanu – n-au lăsat jurnale intime și nici măcar nu au fost interesați de acest tip de scriitură), jurnalul ar aparține unui eu superficial (diametral opus eului profund – acela care produce opera, creează lumi). Au fost totuși scriitori de renume mondial – Tolstoi, Stendhal – care au simțit nevoia să-și noteze în caiete secrete impresii, frământări, preocupări, astfel, jurnalul intim a început să fie cultivat în secolul al XX-lea ca gen literar de sine stătător.
Reprezentanți de marcă ai genului, pe lucrările cărora se bizuie majoritatea studiilor asupra diarismului sunt: André (Paul Guillame) Gide – laureat al premiului Nobel pentru literatură, Julien Hartridge Green – scriitor francez de origine americană care a primit numeroase premii pentru activitatea sa literară, Cesare Pavese – a fost un scriitor, poet, critic literar și traducător italian fiind considerat unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX., Ernst Jünger – considerat ca unul dintre cei mai importanți gânditori și scriitori germani ai secolului XX, Mircea Eliade – a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago.

]]>

Autobiografie – Memorialistică – Jurnal – Jurnal intim.

Publicat în 16. 11. 2021 de Laura-Ana Chiroban

Autobiografie – Memorialistică – Jurnal – Jurnal intim.

Conform studiilor teoretice în domeniu (teoria literaturii) creațiile literare se împart (în funcție de forma externă – metrul sau structura specifică –, cât și de forma internă – atitudinea, tonul, scopul în general, subiectul și publicul cărora operele se adresează) în trei mari genuri literare: epic, liric și dramatic, fiecare împărțite în specii distincte. Ion Manolescu în Literatura memorialistică aduce în discuție faptul că în conformitate cu cerințele ultimelor decenii ar fi necesară revizuirea acestei clasificări, după părerea sa textele se împart în funcție de gradul de „ficționalitate” sau „literaturitate” în literatură de ficțiune (aici încadrează: poezia, proza scurtă, romanul, etc.) și literatura de întrebuințare (reclama, sloganul publicitar sau de propagandă,etc.) și specifică faptul că există o „ zonă incertă și laxă situată între cele două domenii, numită de cercetători literatură de frontieră”1, aceasta producând specii hibride, cum ar fi jurnalul, memoriile sau scrisorile literare.
Trebuie specificat faptul că există o diferență clară între jurnal și celelalte specii ale însemnărilor subiective: autobiografie și memorialistică. Prima noțiune se referă la istoria vieții cuiva scrisă de el însuși, povestirile se raportează la existența naratorului – în centrul scriiturii fiind eul narativ care se dezvăluie, totul se raportează la el „perspectiva de a scrie autobiografie este un gest, un proiect istoric, realizat de un eu ce se găsește ancorat în mediile culturale, sociale și religioase specifice”2 iar conform lui Olney citat de același autor „autobiografia este povestea unei culturi distincte, scrisă cu litere individuale și din interiorul ei.”3
Roland Barthes pus în situația de a-și face autobiografie își pune întrebarea cine este, răspunsul este unul ambiguu: „o aparență informă, dezmembrată, descompusă în cuvinte, chiar această suprafață și profunzime în același timp, granița dintre ele pe care vreau să o trec mereu, oglinda care vă răsfrânge o imagine, privirea care trebuie la rându-vă, să vă priviți, pentru a mă recompune, pentru a-mi reda privirea pierdut, așa cum sunt, în încremenire. S-ar putea spune: iată un autoportret.”4.
Lejeune Philippe afirmă că nu putem da o definiție autobiografiei fără a implica intervenția unor elemente care țin de diverse categorii printre care întâlnim forma limbajului aceasta fiind nici mai mult nici mai puțin decât o „poveste retrospectivă în proză”, un alt element esențial amintit este subiectul tratat care trebuie să reflecte „viața privată” sau „viața interioară”, dar nu trebuie ignorată nici situația autorului și poziția naratorului care presupune, implicit, contractul de identitate sau pactul autobiografic.5
Insistând asupra acestei noțiuni, autobiografia, Lejeune o definește ca fiind „o povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria existență atunci când pune accent pe viața individuală, îndeosebi pe istoria personalității sale”.6 După părerea acestuia una dintre regulile importante pentru a defini autobiografia este cea a identității numelui, aceasta trebuie stabilită între autor și personajul central. Din punctul său de vedere există două modalități de a stabili această identitate și anume: autoprezentarea autorului ca narator și personaj principal al povestirii sale sau relevarea numelui propriu. În cazul în care autorul nu-și dezvăluie numele cititorul înțelege că autorul este personajul central și naratorul povestirii. Titlul și angajamentul dezvăluiesc faptul că este vorba de autobiografie. Lejeune numind această relație „pact”. Mai concis într-o povestire autobiografică numele personajului este identic cu numele autorului.
Deci autobiografia nu este decât o încercare de recompunere a întregului din frânturi, un puzzle care odată recompus creează o imagine de ansamblu a unui întreg, o oglindă care nu redă decât ceea ce se oglindește. După părerea lui Lacan (proeminent psihanalist și psihiatru francez, cu contribuții remarcabile în psihanaliză, filosofie și teorie literară) stadiul oglinzii este o dramă, doar scrisul, scriitura ar putea reface unitatea unui corp dezmembrat, care nu se mai recunoaște – se vede văzându-se.
În cea de a doua situație – memorialistică – accentul se pune pe evenimentele care se succed, la care autorul a participat sau a fost martor, acestea având, mai mult, o funcție documentară. Potrivit Dicționarului de terminologie literară „forma memoriilor este mult mai liberă decât a autobiografiei; ea poate prezenta lacune sau insistențe mai mari asupra unei anumite perioade, evenimente. Fără a intra de drept în granițele literaturii beletristice (sunt foarte frecvente memoriile istorice, politice etc), cel mai adesea memoriile îi aparțin totuși din momentul în care autorul e un bun povestitor.”7 Eugen Simion citându-l pe Philippe Lejeune spune că autorul de memorii este nici mai mult, nici mai puțin decât un martor dublu al existenței sale și al epocii sale. „În memorii naratorul povestindu-se pe sine, povestește mai ales lumea prin care trece(...) memorialistul prezintă cu precădere evenimentele (mari sau mici) și tinde să dea o imagine a istoriei pe care a traversat-o, în timp ce autobiograficul se are în vedere în primul rând pe sine; istoria reprezintă de cele mai multe ori rama acestor acte ale interiorității.”8
Spre deosebire de autobiografie și memorialistică, jurnalul nu este scris pentru a fi dat publicității, el nu urmărește să fie citit, nici măcar transmis mai departe, este doar confidentul celui care-l redactează, fiind „prietenul” care ascultă tăcut frământările și preocupările diaristului, nu urmărește să fie ridicat la rangul de operă literară. Este o permanentă revizuire a propriei imagini. Dar dacă este redactat de un scriitor autentic atunci șansele ca el să ajungă o adevărată operă literară cresc mai mult în cazul în care viața celui care notează ritmic are o poveste interesantă, palpitantă cu evenimente care stârnesc interesul lecturii.
Făcând o diferență netă între autobiografie și jurnal Holban definește aceste două specii astfel: „ Jurnalul: știind ce ești, poți afla cine vei fi. Autobiografia: știind cine ești, afli ce ai fost. Jurnalul: o poetică a expansiunii în densitatea vieții. Autobiografia: o poetică a limitării în densitatea operei. Dacă autobiografia este, într-un anume fel, simbolul idealului atins; jurnalul este raportul mobil al eului cu ținta spre care tinde. (...) Jurnalul este spațiul unde proliferează multiplicitatea realului; autobiografia în care, fie și aparent doar, cunoașterea de sine este certitudine.(...) jurnalul este o sumă a momentelor în care eul trăiește, gândește, făptuiește; autobiografia fixează momentul la care ființa se gândește ca la un fapt despre care se știe cu certitudine că a fost.”9
Autorul jurnalului intim devine personaj, ilustrând, astfel, limita superioară a aventurii omniscienței iar creația sa devine un joc al reprezentării „o lume nouă se formează, se centrează în jurul ficțiunii eului, unde instinctul devine distinct – formă, unde a trăi se manifestă prin a gândi și unde a avea înseamnă a fi”10. Deoarece jurnalul intim este „degajat de forme, supus mișcărilor vieții și capabil de toate libertățile de vreme ce gânduri, vise, ficțiuni, comentarii despre sine, evenimente importante, banale, toate îi convin, în ordinea ori dezordinea dorită, ascultă de o clauză în aparență ușoară, dar redutabilă: trebuie să respecte calendarul... . Intimismul este constrâns de calendar. ”11 este de părere Jean Rousset în studiul Le lecteur intime precizând faptul că tocmai această însemnare zilnică oferă autenticitate jurnalului deoarece numai așa se poate surprinde viața sau gândirea subiectului în perspectiva zilei „și numai a acestei zile”, rezultând, astfel, fragmentarea, o altă caracteristică esențială a genului. Scriitorului nu îi este permis să se comporte ca un autor, el nu mai este stăpânul și organizatorul povestirii deoarece nu are de unde ști ce va urma, fiind pus în fața faptului împlinit fără posibilitatea de a schimba ceva, de a interveni în cursul desfășurării evenimentelor.
Acest tip de scriitură are și o funcție terapeutică, probabil folosit din nevoia unor clarificări interioare „motiv pentru care autorul însemnează cu maximă luciditate. Notele zilnice pot duce la depășirea unor inhibiții sau complexe. Altă dată ele reprezintă, pur și simplu, un leac împotriva singurătății. Nu întâmplător diaristul i se adresează paginii de dinaintea lui ca unui confident, ca unui interlocutor.” 12 Dan Cristea în cartea sa Autorul și ficțiunile eului spune despre autorii de jurnal că fiecare dintre ei se văd diferit „ un scriitor de jurnal se vede ca «strigoi», un altul se imaginează comportându-se ca un «detectiv» care încearcă să se afle pe sine însuși, un al treilea se consideră, în jurnal, ca un «grefier» la arhiva zilelor”13. Criza eului o întâlnim constant dar manifestată diferit, amprenta și-o pune personalitatea celui care renunță la inhibiții și-și „pune sufletul pe tavă” în fața foii de scris desigur cu o oarecare subiectivitate, înregistrând faptele în momentul producerii lor.
Referitor la jurnalul intim părerile sunt împărțite el este denumit atât „adevăratul gen literar” de către Eugen Ionescu, acesta motivând afirmația făcută prin faptul că„ este genul originar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema este, sunt pervertiri ale jurnalului pur”14 . Alți scriitori sunt de părere că jurnalul intim este o improvizație, un caiet cu însemnări fără importanță, cărora n-ar trebui să li se dea atâta importanță (G. Călinescu spune despre jurnal că nu este decât „un lucru anost și aproape fără sens” afirmând că marii scriitori – Balzac, Flaubert, Proust, Eminescu, Arghezi, Sadoveanu – n-au lăsat jurnale intime și nici măcar nu au fost interesați de acest tip de scriitură), jurnalul ar aparține unui eu superficial (diametral opus eului profund – acela care produce opera, creează lumi). Au fost totuși scriitori de renume mondial – Tolstoi, Stendhal – care au simțit nevoia să-și noteze în caiete secrete impresii, frământări, preocupări, astfel, jurnalul intim a început să fie cultivat în secolul al XX-lea ca gen literar de sine stătător.
Reprezentanți de marcă ai genului, pe lucrările cărora se bizuie majoritatea studiilor asupra diarismului sunt: André (Paul Guillame) Gide – laureat al premiului Nobel pentru literatură, Julien Hartridge Green – scriitor francez de origine americană care a primit numeroase premii pentru activitatea sa literară, Cesare Pavese – a fost un scriitor, poet, critic literar și traducător italian fiind considerat unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX., Ernst Jünger – considerat ca unul dintre cei mai importanți gânditori și scriitori germani ai secolului XX, Mircea Eliade – a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago.

]]>

Autobiografie – Memorialistică – Jurnal – Jurnal intim.

Publicat în 16. 11. 2021 de Laura-Ana Chiroban

]]>