ŞCOALA INCLUZIVĂ ŞI INSTRUIREA DIFERENŢIATĂ LA NIVELUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR

Publicat în 08. 07. 2025 de Otilia Gavriloiu
Categorie: abordări teoretice

ŞCOALA INCLUZIVĂ ŞI INSTRUIREA DIFERENŢIATĂ LA NIVELUL
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR
Educaţia incluzivă – cadru legislativ internaţional
Realitatea şi dinamica vieţii sociale, economice, culturale, precum şi noile provocări ale lumii contemporane au impus ample schimbări în proiectarea şi implementarea politicilor şi strategiilor educaţionale din majoritatea statelor lumii.
În ultima parte a secolului XX, printre priorităţile politicilor educaţionale promovate pe plan internaţional de unele ţări cu sisteme sociale democratice s-a aflat şi asigurarea accesului la educaţie pentru toţi copiii.
Educaţia pentru toţi a preocupat şi angajat comunitatea internaţională încă din anul 1948, o dată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. În Articolul 1 se stipula că ,,toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”. În Articolul 2 se afirma că ,,presupunând că elevii sunt egali, tratând elevii egal, suntem condamnaţi să comitem ilegalităţi. Trebuie deci să presupunem că sunt inegali, pentru a-i trata egal!” .
Spre sfârşitul anului 1980 s-a impus în centrul atenţiei comunităţii internaţionale, problemele majore ale educaţiei în lume şi decalajele în realizarea accesului la învăţământ, pentru grupuri importante ale populaţiei de vârstă şcolară.
Datele UNESCO , recoltate în perioada 1975-1989, înregistrau procente îngrijorătoare de copii cu eşec, respectiv abandon şcolar, între 8,6 şi 9,4 % din populaţia de vârstă şcolară pe plan mondial. Un studiu UNESCO, din perioada 1986/1987, a evidenţiat că în 32 din cele 51 de ţări cuprinse în investigaţie, din toate continentele, mai puţin de 1% din populaţia copiilor cu deficienţe de vârstă şcolară erau cuprinşi în programe de educaţie formală. Cu toate că un număr de copii erau ,,integraţi spontan” în şcolile obişnuite, marea majoritate a copiilor din această categorie, mai ales din zonele rurale, nu beneficiau de o educaţie adecvată.
În anul 1988, UNESCO a elaborat şi lansat o nouă teză, care, ulterior, a stat la baza directivelor de acţiune ale Conferinţei Mondiale a Educaţiei Speciale de la Salamanca din anul 1994: ,,Incluziunea şcolară şi reabilitarea pe baza resurselor comunitare reprezintă abordări complementare care se sprijină reciproc, în favoarea acordării de servicii pentru persoanele cu cerinţe speciale”.
Programul mondial de acţiune în favoarea persoanelor cu dizabilităţi pentru decada 1983-1992 a precizat printre altele că ,, legile cu privire la învăţământul obligatoriu trebuie să includă copiii cu toate tipurile şi gradele de dizabilitate, inclusiv copiii cu dizabilităţi severe”.
Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile copilului (CDC), adoptată şi deschisă spre semnare şi ratificare de către Adunarea Generală prin Rezoluţia 44/25 din 20 noiembrie 1989, este ratificată şi de România la 25 septembrie 1990. Această convenţie obligă statele semnatare să asigure dreptul la educaţie pentru toţi copiii. Astfel, în Articolul 28 se specifică: ,,Statele părţi recunosc dreptul copiilor la educaţie şi în vederea exercitării acestui drept, în mod progresiv şi în baza egalităţii de şanse, în special statele membre vor avea obligaţia de a asigura învăţământul primar şi gratuit pentru toţi copiii”.
În cadrul Conferinţei Mondiale a Educaţiei pentru toţi; satisfacerea nevoilor de bază ale învăţării” care a avut loc la Jomtien (Thailanda) în anul 1990 şi şi la care au participat miniştrii ai educaţiei, organizaţii neguvernamentale şi factori de decizie din 155 de ţări a fost
lansat şi adoptat conceptul de ,,educaţie pentru toţi”.
Anul 1990 a adus, aşadar, primele semne că provocarea excluderii de la educaţie, ca formă de excludere socială şi culturală, a fost luată în serios de liderii mondiali. ,,Educaţia pentru toţi” este o manifestare a progreselor în democratizarea lumii contemporane, ilustrate şi prin lozinci mai generale, de tipul ,,societate pentru toţi” sau ,,societate deschisă”.
Lărgirea sferei de cuprindere a acestui concept de bază trebuie să aibă în vedere includerea tuturor copiilor care, din motive variate, nu reuşesc să beneficieze corespunzător de educaţie şcolară. În plus, pe lângă copiii cu deficienţe care nu pot frecventa şcoala locală, există în lume multe milioane de copii care întâmpină dificultăţi la învăţătură, temporar sau permanent, copii care nu reuşec să-şi completeze nici măcar studiile de ciclu primar ori copii care din diferite motive nu pot frecventa deloc şcoala.
Rezoluţia Consiliului Miniştrilor Educaţiei, din 31 mai 1990, cu privire la integrarea copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi în sistemele obişnuite de învăţământ a inclus câteva prevederi importante pentru proiectarea politicilor educaţionale din ţările semnatare:
• facilitarea integrării în învăţământul general a copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi, prin abordarea prioritară a unor aspecte legate de formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice în problematica nevoilor/cerinţelor speciale;
• participarea familiilor şi instituţiilor sociale şi comunitare, repartizarea resurselor şi alocarea de noi resurse în programele de integrare şcolară a copiilor cu dizabilităţi;
• asistenţă şi sprijin cât mai complete; existenţa serviciilor de evaluare adecvate; introducerea unor inovaţii în programele de învăţământ; adaptarea/actualizarea reglementărilor existente în învăţământ pentru eliminarea obstacolelor administrative şi procesuale din calea integrării;
• dezvoltarea rolului jucat de instituţiile şcolare şi de cadrele didactice specializate (cooperarea dintre şcolile speciale şi cele obişnuite, parteneriatul şi lucrul în echipă între cadrele didactice din şcolile obişnuite şi specialiştii în educaţia copiilor cu dizabilităţi);
În anul 1992, Consiliul Europei a elaborat o serie de recomandări, reluate ulterior, cu privire la educaţia copiilor şi a persoanelor cu dizabilităţi. Astfel :
• toţi copiii cu dizabilităţi, indiferent de natura acestora, au dreptul la o educaţie adecvată, într-un mediu corespunzător, potrivit cerinţelor şi dorinţelor proprii sau ale familiei;
• frecventarea şcolilor generale de un număr cât mai mare de copii cu dizabilităţi trebuie realizată prin satisfacerea unor cerinţe/condiţii minimale (asigurarea unor servicii de sprijin, consiliere şi reabilitare, echipamente şi tehnici adaptate, necesare egalizării şanselor);
• în procesul de reformare/transformare, şcolile speciale trebuie să satisfacă, printre alte condiţii, şi pe cea a organizării lor sub formă de centre de resurse pentru şcolile generale şi a dezvoltării unor programe de colaborare şi parteneriat cu acestea;
Dreptul la educaţie pentru persoanele cu dizabilităţi este prevăzut în Regulile Standard privind Egalizarea de Şanse pentru Persoanele cu Handicap, document adoptat de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 20 decembrie 1993 (Rezoluţia 48/96). Regula 6 din Capitolul ,,Educaţie” stipulează faptul că: ,,Statele trebuie să recunoască principiile şanselor egale la o educaţie primară, secundară şi terţiară pentru copiii, tinerii şi adulţii cu handicap, în contexte integrate”.
Conform acestui document, incluziunea şi integrarea copiilor cu cerinţe speciale în programe educaţionale trebuie să constituie o parte integrantă a sistemului naţional de planificare a învăţământului, a dezvoltării curriculumului şi a organizării şcolare. Pentru adaptarea programelor educaţionale din învăţământul obişnuit la cerinţele elevilor cu dizabilităţi, statele se obligă :
• să-şi structureze o politică clară în acest sens şi să-şi asume anumite
responsabilităţi la nivel şcolar şi comunitar ;
• să permită flexibilitatea, îmbogăţirea şi adaptarea curriculumului şcolar ;
• să asigure materiale didactice de calitate şi o pregătire continuă a personalului didactic şi a serviciilor/profesorilor de sprijin ;
La conferinţa mondială cu tema ,,Educaţia persoanelor cu nevoi speciale: acces şi calitate”, desfăşurată sub egida UNESCO la Salamanca, Spania, 7-10 iunie 1994, delegaţii a 88 de guverne şi 25 de organizaţii internaţionale au adoptat o declaraţie comună care conţine, printre altele, următoarele puncte:
• fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie şi fiecărui copil trebuie să i se ofere şansa de a ajunge şi de a se putea menţine la un nivel acceptabil de învăţare ;
• fiecare copil posedă caracteristici, interese, aptitudini şi necesităţi de învăţare proprii ;
• proiectarea sistemelor educaţionale şi implementarea programelor educaţionale trebuie să ţină seama de marea diversitate a caracteristicilor şi trebuinţelor copiilor incluşi în procesul educaţional;
• persoanele cu cerinţe speciale trebuie să aibă acces în şcolile obişnuite (şcolile de masă), care trebuie să-şi adapteze procesul didactic în conformitate cu o pedagogie centrată pe copil, capabilă de a veni în întâmpinarea nevoilor de cunoaştere ale fiecărui copil în parte;
• şcolile de masă cu o orientare incluzivă sunt cele mai benefice mijloace de combatere a atitudinilor discriminatorii, construind o societate bazată pe spiritul de toleranţă şi acceptare, oferind astfel tuturor şanse egale la educaţie ;
• mai mult, ele asigură o educaţie utilă pentru majoritatea copiilor, înţelegându-le şi acceptându-le diversitatea, adaptându-se ritmului de învăţare al fiecărui copil, îmbunătăţind eficienţa şi gradul de utilitate socială ale întregului sistem educaţional ;
Un an mai târziu, Summitul Mondial asupra Dezvoltării Sociale (Copenhaga, 1995) a adoptat o declaraţie care exprimă hotărârea statelor participante de a urmări realizarea accesului universal şi echitabil la o educaţie de calitate. În consens cu alte documente internaţionale, Declaraţia de la Copenhaga stipulează că guvernele trebuie să asigure la toate nivelurile şanse egale la educaţie pentru copiii şi tinerii cu dizabilităţi, în contexte integrate, luând în considerare diferenţele şi situaţiile individuale.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2000) specifică în Articolul 14 (Dreptul la educaţie) : ,,Orice persoană are dreptul la educaţie, precum şi la accesul la formare profesională şi formare continuă”.
În acelaşi document, în Articolul 21 (Nediscriminarea) este menţionat faptul că: ,,Se interzice orice discriminare bazată în special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală”.
În Articolul 26 (Integrarea persoanelor cu handicap) se specifică: ,,Statele membre ale Uniunii Europene recunosc şi respectă dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială şi profesională, precum şi participarea la viaţa comunităţii”.
Potrivit Declaraţiei Mondiale privind Educaţia pentru Toţi (Dakar, 2000), educaţia incluzivă constituie una dintre strategiile – cheie în abordarea problematicii marginalizării şi excluderii din procesul educaţiei.
Miniştrii educaţiei şi alţi responsabili pentru învăţământul superior au semnat, în 2004, un memorandum de înţelegere în care se angajează să coopereze în cadrul ,,Programului detaliat de lucru al Uniunii Europene pentru atingerea obiectivelor educaţiei şi a sistemului de formare din Europa”. Ministerele semnatare au declarat că ,,lărgirea accesului la o educaţie de calitate şi asigurarea de oportunităţi egale de învăţare, …, în special pentru comunităţile de rromi şi pentru alţi membri ai unor grupuri dezavantajate, inclusiv membrii cu un venit scăzut, persoane cu dizabilităţi, cetăţeni ai comunităţilor izolate geografic, rurale etc. trebuie să reprezinte o formă prioritară pentru dezvoltarea educaţiei”.
Ca o concluzie, comunitatea internaţională este preocupată de asigurarea accesului la educaţie pentru toţi copiii, acordând o atenţie deosebită copiilor cu dizabilităţi. Cu toate acestea, mai ales persoanele cu dizabilităţi intelectuale au de înfruntat prejudecăţi majore şi se confruntă cu obstacole semnificative în exercitarea drepturilor fundamentale. Limitarea accesului la educaţie pentru copiii cu dizabilităţi duce la excluderea socială, stigmatizarea şi limitarea independenţei.