CULTUL PERSONALITĂŢII –N. CEAUŞESCU

CULTUL PERSONALITĂŢII –N. CEAUŞESCU

                                                                                                          NEGRU Pavel-Rafael

Amprenta adâncă pe care Ceauşescu şi-a întipărit-o în istoria acestei ţări nu se datorează numai interferenţei dintre durata regimului său şi gradul în care el şi-a subsumat toate pârghiile puterii, ci şi unora dintre trăsăturile care îi conferă personajului o originalitate vecină cu bizareria, faţă de care societatea, aflată atâta vreme la cheremul lui, nu putea rămâne cu desăvârşire imună.
Originalitatea personajului se coroborează frecvent cu aceea a împrejurărilor, iar o tentativă de a le evoca pe ambele pare utilă. O asemenea evocare nu ar tebui să omită următoarele repere:
1. Printre conducătorii ţărilor staliniste din zonă, Ceauşescu a fost singurul care nu a dobândit funcţia supremă într-o situaţie de criză, ci în una de relativă relaxare a tensiunilor sociale, economice şi politice, deci într-o situaţie care indică o tendinţă prevalentă spre consolidarea, şi nu spre slăbirea regimului. Circumstanţele nu îi cereau să salveze regimul, ci doar să continue consolidarea lui.
2. El nu a dobândit această funcţie înlăturându-şi predecesorul şi impunându-se în urma unei dispute politice – ca Brejnev, Kádár, Jivkov, Gomulka şi chiar Novotný -, ci succedându-i în urma unui deces natural şi fiind numit în acest post de forul îndreptăţit să ia o asemenea hotărâre. El nu va ajunge, deci, la această funcţie ca un cuceritor, prin luptă, ci ca un moştenitor, prin votul statutar al Biroului Politic.
3. El este, de asemenea, singurul din acelaşi grup de conducători care, după 1953, nu îşi obţine numirea la recomandarea ori cu binecuvântarea Kremlinului, ci pe baza unei decizii independente, cu caracter naţional, concretizând distanţarea faţă de URSS proclamată cu mai puţin de un an înainte prin declaraţia PMR din aprilie 1964.
4. Ceauşescu nu îşi începe disputa cu predecesorul în timpul vieţii, ci după moartea acestuia, adoptând procedeul lui Hruşciov. Cu alte cuvinte, el nu a criticat puterea lui Gheorghiu-Dej în timpul exercitării ei – la care a avut o contribuţie de prim rang -, ci doar atunci când a ajuns să o exercite el însuşi.
5. Ceauşescu îşi instituie propriul cult nu pentru a-şi impune legitimitatea, ci după ce, în august 1968, o dobândise atrăgându-şi sprijinul manifest al societăţii pentru atitudinea de apărător intransigent al independenţei naţionale grav ameninţate. Dacă pentru un deţinător al acestui tip de putere utilitatea propriului cult constă în obţinerea, consolidarea sau simularea legitimităţii acestei puteri, pentru Ceauşescu instituirea cultului său nu are această utilitate, ori nu ae – iniţial – o utilitate politică, ci una psihologică – aceea a propriei satisfacţii.
6. După invadarea Cehoslovaciei, el este singurul conducător al unui stat inclus în Tratatul de la Varşovia care beneficiază de sprijinul multiplu şi, totodată, de simpatia Occidentului. Noul secretar general evita recucerirea României de către supraputerea răsăriteană cucerind supaputerea apuseană.
7. Nelipsită de note personale, cordialitatea Vestului atestă că protejarea independenţei naţionale a României presupunea protejarea liderului care se identifica cu ea.
8. Indiferent cât de mult ori cât de puţin ar fi îndreptăţit-o acea conjunctură, identitatea dintre persoana lui Ceauşescu şi independenţa ţării reprezintă, deopotriva, alegaţia fundamentală a cultului pe cale de a se naşte şi premisa fundamentală a politicii occidentale faţă de România. Astfel se configurează primul cult al unui lider stalinist la care participă activ lumea Occidentului.
9. În perioada lui de glorie, când se admitea că Ceauşescu personifică independenţa naţională a României, era mai degrabă trecut cu vederea faptul că el personifica şi regimul stalinist al acestei ţări. Dacă nu voiau să se opună independenţei naţionale şi politicii occidentale, anticomuniştilor din România nu le rămânea decât să-l sprijine pe noul lider comunist. Susţinând – în acele împrejurări – conivenţa dintre puterile apusene şi stalinismul naţional, mişcarea antistalinistă din România se plasa într-o situaţie absolut singulară, cu efecte profund nefaste pentru dezvoltarea ei viitoare.
10. Personificarea – de către acelaşi actor – a independenţei naţionale şi a regimului stalinist reprezintă două funcţii a căror compatibilitate nu poate depăşi durata unei conjuncturi. Într-o primă fază, întâia funcţie o eclipsează pe a doua – în faza următoare, raportul se schimbă. Devine tot mai limpede că subtextul acestei independenţe naţionale este un mimetism social retrograd: Ceauşescu înfruntă URSS opunându-i modelul social pe care aceasta, după ce îl impusese altora, încearcă să-l rectifice.
11. Dintr-un alt punct de vedere, pe continentul european, acesta va fi singurul caz în care obiectul cultului – liderul – se sprijină mai puţin pe legăturile politice cu o clică oarecum stabilă, întorcându-se la străvechiul primat al legăturilor de sânge, adică spre numeroasa lui familie – de unde şi propensiunea spre un regim dinastic.
12. Ceauşescu îşi instaurează cultul în contratimp cu epoca, adică la peste zece ani după ce, ca urmare a morţii lui Stalin, noii conducători stalinişti din estul continentului trecuseră de la vechile, zgomotoasele ritualuri la procedee sensibil mai discrete de pesonificare a puterii. El se bazează tot mai mult pe un instrument de guvernare a cărui perimare istorică fusese recunoscută chiar de către elita stalinismului european. Prin urmare, cultul lui frenetic nu este doar inutil, ci şi vetust.
13. Această alunecare înapoi are şi alte implicaţii agravante: ritualul istoriceşte perimat al cultului îşi integrează tehnologia revoluţionară a comunicării. Astfel, apare primul cult din istoria stalinismului al cărui principal instrument este televiziunea – tehnică pe care cultul lui Stalin nu apucase decât să o experimenteze.
14. Centrat în jurul independenţei naţionale, cultul lui Ceauşescu devine, în subsidiar, cultul naţiunii. În consonanţă cu mitul exacerbat al personajului, fervoarea naţionalistă formează nucleul unei confuze ideologii alternative, de esenţă populistă, care se de-marxizează păstrând un jargon cu vagi reminiscenţe pseudo-marxiste. Incluzând invocarea aşa-numitului marxism-leninism în ritualul propriului cult, Stalin îşi recunoştea filiaţiunea cu ideologia care îl precedase, pe când cultul lui Ceauşescu îşi improvizează o ideologie ad-hoc – în fapt, devine ideologia acelui regim.
15. Pe lângă insuportabilul său cult, originalitatea negativă a lui Ceauşescu rezidă în încă trei tendinţe specifice societăţilor staliniste, pe care, deci, nu el le-a inventat, dar cărora le-a imprimat, în schimb, dimensiuni de-a dreptul aberante. Este vorba despre:
a. Industrializarea forţată susţinută printr-o acumulare forţată, alimentată nu de creşterea producţiei, ci de restrângerea necruţătoare a consumului, ajungând să facă din România ţara europeană cu populaţia cea mai săracă (exceptând Albania).
b. Refuzul oricărei alte reforme decât cea ideologică, generator al unui imobilism structural care nu putea decât să precipite ecăderea în plan social, economic şi politic.
c. Modificarea echilibrului interinstituţional prin trecerea centrului de greutate al puterii de la Partidul Comunist la Poliţia secretă, având – drept consecinţă – emergenţa unui stat poliţienesc şi a unui regim bazat pe represiunea de masă.
16. Toate aceste caracteristici au aparţinut, prin excelenţă, stalinismului timpuriu pre-hruşciovian. Spre deosebire de marii opozanţi comunişti ai Kremlinului – Tito în Iugoslavia ori Mao în China -, Ceauşescu nu a încercat, nicio clipă, să schiţeze o alternativă la modelul social stalinist, ci a amestecat, pur şi simplu,                               non-convenţionalismul politic faţă de URSS cu fidelitatea faţă de acest model în versiunea lui cea mai desuetă. Speculând această ambiguitate, el improvizează, astfel, singurul regim al stalinismului antisovietic, ale cărui temelii fuseseră puse de predecesorul său.
17. Purtate de o necontrolată dinamică a excesului, aceste caracteristici au început prin a mutila societatea şi au sfârşit prin a o exaspera. Un puternic catalizator al acestei exasperări a fost şi integrarea silită a populaţiei în ritualurile cultului. Oamenii erau constrânşi să exprime public convingeri opuse celor pe care le nutreau în forul lor interior. Consecinţele psihice ale acestei schizofrenii existenţiale subzistă multă vreme după ce cultul propriu-zis a dispărut împreună cu iniţiatorul său. Impalpabile prin natura lor, aceste reverberaţii psihice au o contribuţie prea puţin cercetată la prelungirea cultului lui Ceauşescu în România postceauşistă.
18. Spre sfârşitul anilor '80, Ceauşescu nu a fost singurul aliat formal al Moscovei care obstrucţiona reformele lui Gorbaciov. Toţi ceilalţi antireformişti ai perioadei: Husák, Honecker, Jivkov au sfârşit prin a ceda în faţa incontrolabilelor presiuni interne. Ceauşescu a rămas, astfel, singurul care, prea izolat de societatea căzută pradă disperării şi structural prea rigid pentru a-şi asuma eşecul, a împins mişcarea de protest spre formele, dimensiunile şi excesele unei revoluţii populare violente – caracter pe care prăbuşirea stalinismului nu l-a căpătat în nicio altă ţară est-europeană.
19. Ceauşescu a fost, concomitent, principalul artizan al condiţiilor care au dus la totala lui delegitimare şi al circumstanţelor imediate car au imprimat răsturnării lui caracterul unei stihii sociale. Dat fiind rolul lui personal în aceste două planuri, se poate spune că însăşi revoluţia contra cultului lui Ceauşescu s-a desfăşurat sub semnul cultului lui Ceauşescu.
20. Această constatare nu se mărgineşte să descrie scenariul revoluţiei din decembrie 1989, ci defineşte însăşi substanţa ei istorică: pentru majoritatea celor care au înfăptuit-o, Revoluţia română din 1989 a avut un caracter preponderent anticeauşist, şi nu preponderent anticomunist.
21. Decurgând din acţiunea spontană a maselor, caracterul preponderent anticeauşist a constituit, totodată, obiectivul strategic al grupului care se pregătea şi, în cele din urmă, a izbutit să preia puterea. Convergenţa dintre acestă pornire spontană a maselor şi această opţiune strategică a amintitului grup a reprezentat veritabila premisă a noii puteri: limitând scopurile revoluţiei, ea exprima un deziderat al populaţiei. Corespunzând, de asemenea, intereselor armatei, caracterul predominant anticeauşist al revoluţiei a devenit caracterul predominant anticeauşist al tranziţiei României spre poststalinism – o orientare care a fost imprimată procesului de-a lungul primilor săi ani. În acest sens, deci numai ca reper referenţial, cultul lui Ceauşescu se transmite de la regimul lui la revoluţia care i-a pus capăt şi de la revoluţie la procesul istoric al tranziţiei căreia ea i-a deschis un drum atât de plin de incertitudini.
22. Ceauşescu rămâne singur între omologii săi nu numai prin atâtea fapte ale vieţii sale, ci şi prin moartea sa. Niciunul dintre liderii stalinişti răsturnaţi în 1989 nu şi-a pierdut, odată cu puterea, şi viaţa – în întreaga istorie a stalinismului internaţional, niciunul dintre deţinătorii puterii supreme nu a fost trimis în faţa unui pluton de execuţie. Vocaţia lui Ceauşescu pentru exces se regăseşte, astfel, în destinul său politic şi uman care uneşte momentul său de glorie, august 1968, cu momentul sângerosului său sfârşit, decembrie 1989. Originalitatea lui este prezentă în fiecare dintre aceste două momente, dar mai cu seamă în articularea lor. El rămâne unicul lider stalinist care izbuteşte să cucerească o legitimitate politică autentică, precum şi unicul lider stalinist ucis în virtutea unui fals verdict judiciar care exprimă, însă, ura autentică a aceluiaşi popor .
***

Modalităţile în care a avut loc personalizarea puterii au depins atât de circumstanţele politice, cât şi de psihologia personajului. Opţiunile lui Ceauşescu s-au concentrat spre câteva direcţii prioritare, şi anume:
a. Proiectarea imaginii unui conducător de neînlocuit, relevată îndeosebi de tentativa abandonată a alegerii pe viaţă, care viza simultan fixarea lui în funcţie şi prevenirea oricărei încercări de a-l înlocui.
b. Infatigabila repetare a legitimării prin alegeri simulate, cu o participare din ce în ce mai largă.
c. Degradarea acţiunilor legale în comportamente rituale, odată cu puterea personală amplificându-se şi transferul legitimităţii ei din sfera reglementărilor juridice în cea a reprezentărilor simbolice.
d. Devitalizarea instituţiilor nu prin desfiinţarea, ci prin proliferarea, acapararea şi subordonarea lor totală. După principalul organizator al cultului lui Ceauşescu, Dumitru R. Popescu, ,,în ultimii ani acesta simţea nevoia să conducă nu numai ţara, ci fiecare comună, fiecare uzină şi fiecare secţie productivă în parte ... Omnipotenţa şi omniscienţa ceauşistă se cereau extinse pe toată suprafaţa societăţii”..
Iată şi câteva dintre funcţiile şi titlurile colecţionate de fiul Scorniceştilor:           22 martie 1965 – prim-secretar al CC al PMR, funcţie transformată – în noiembrie 1974 – în cea de secretar general al PCR; 9 decembrie 1967 – preşedinte al Consiliului de Stat, funcţie transformată – la 28 martie 1974 – în cea de Preşedinte al Republicii Socialiste România; noiembrie 1968 – preşedinte al nou-creatului Front al Unităţii şi Democraţiei Socialiste; 1967 – avansarea la gradul de general-locotenent şi numirea în funcţia de comandant al forţelor armate ale Republicii Socialiste România, funcţie schimbată – în martie 1969 – în cea de preşedinte al Consiliului Apărării şi comandant suprem al forţelor armate; mai 1973 – preşedinte al Consiliului Suprem al dezvoltării socio-economice; octombrie 1977 (în perioada mişcărilor din Valea Jiului) – preşedinte al Consiliului Naţional al oamenilor muncii; 1970 – preşedinte de onoare al Academiei de ştiinţe sociale şi politice; erou al Republicii Socialiste România în 1971 şi 1978; doctor honoris causa al universităţilor din Bucureşti şi din Bogotá – 1973, al universităţilor din Quito, Buenos Aires, Lima, Beirut şi Bahía – 1974, al universităţilor din Nisa, Quezón şi Yucatán – 1975, etc.
Nevoia lui insaţiabilă de funcţii şi de titluri gravita către o situaţie asemănătoare celei descrise de François Furet după moartea lui Stalin ca ,,paradoxul unui sistem care se pretinde înscris în legile dezvoltării sociale, dar în care totul depinde într-o asemenea măsură de un singur om, încât, odată cu dispariţia acestui om, sistemul însuşi pierde ceva ce îi era esenţial” .

***

Nici măcar discursurile rostite de Nicolae Ceauşescu în primii ani după ce preluase puterea nu prefigurau dezvoltarea cultului personalităţii, care a căpătat accente teribile în anii '80 ai secolului XX şi şi-a adus o contribuţie deloc de neglijat la explozia populară din decembrie 1989.
De pildă, în discursul din 7 mai 1966, Ceauşescu susţinea: ,,Marxism-leninismul ne învaţă că activitatea diferiţilor militanţi, personalităţi revoluţionare şi politice, poate fi prezentată – în mod just – numai în strânsă legătură cu clasa socială căreia îi aparţin. Numai astfel vom evita atât exagerarea meritelor unor militanţi, cât şi negarea contribuţiei lor la lupta pentru dezvoltarea socială. Nici un conducător, oricât de proeminent, nu poate fi prezentat drept singur făuritor al evenimentelor istorice, fără ca aceasta să ducă la zeificarea lui, la negarea maselor, al poporului. Aprecierea activităţii militanţilor revoluţionari trebuie făcută ţinându-se seama de contribuţia şi de rolul pe care l-au îndeplinit în fiecare perioadă a vieţii lor, în fiecare etapă a mişcării muncitoreşti. Prezentarea locului pe care l-au ocupat aceştia în lupta revoluţionară din trecut trebuie făcută în funcţie de realitate şi nu de situaţia pe care o ocupă ei azi în partid. Ar fi greşit să se exagereze meritele din trecut ale unor conducători numai pentru a pune istoria <de acord> cu prezentul ; aceasta ar duce la denaturarea adevărului istoric”.
În aprilie 1968, Nicolae Ceauşescu spunea: ,,Noi nu avem nevoie de idoli. Noi nu avem nevoie să facem din oameni port-drapel. Marxism-leninismul respinge şi a respins astfel de concepţii, ca străine de ideologia clasei muncitoare. Port-drapelul nostru este marxism-leninismul, concepţia despre lume şi viaţă a proletariatului” 

***

Fără nicio îndoială, o componentă importantă a ceauşismului a fost şi aşa numitul ,,Cenaclu Flacăra” (al ,,tineretului revoluţionar UTC" – sic!), creat şi condus de Adrian Păunescu (,,Adrian Păunescu a făcut cât jumătate din Securitate şi a otrăvit generaţii întregi de tineri” – declaraţie a lui Gabriel Liiceanu din toamna anului 2003, în Magazinul românesc, nr. 2 (30)/05-11.12.03). Este evident că Cenaclul ,,Flacăra” a funcţionat, pe de o parte, ca o maşinărie bine pusă la punct pentru îndoctrinarea şi manipularea maselor de tineri, dar, pe de altă parte, a avut şi rolul unei mici ,,supape de siguranţă”, prin care se mai defulau unele accente protestatare, defulare strict sub controlul Securităţii şi al clanului Ceauşescu. Cei 12 ani de funcţionare (1973-1985) al acestui cenaclu de îndoctrinare comunistă au lăsat, în general, puţine regrete. Printre cei care îl regretă şi astăzi sunt, însă, trei vedete ale muzicii folk din România (Victor Socaciu, Vasile Şeicaru şi Ştefan Hruşcă), descoperiţi şi lansaţi de acest cenaclu, care au acordat şi interviuri în exclusivitate pe această temă lui Liviu Vălenaş, în Germania Federală, în primăvara anului 2003 .

***

Cumplita reputaţie cu care Nicolae Ceauşescu a intrat în istorie contrastează puternic cu speranţele ce au însoţit venirea sa la putere în 1965, speranţe ce păreau a deveni realitate în primii săi ani de conducere. Era destul de tânăr (avea 47 de ani), liber de povara aşa-numitului stalinism, dar având o certă experienţă politică şi aparent radiind un aer reformist.
În 1965 procesul de ,,distanţare” de Uniunea Sovietică – aşa-zisa deviere românească – era în plină desfăşurare, iar Ceauşescu se afirma deja ca una dintre forţele sale motrice. De fapt, el devenise cunoscut în Vest prin discuţiile aprinse cu liderul sovietic Nikita Hruşciov în timpul vizitei acestuia din urmă din 1962 în România. Hurşciov încerca să îşi convingă gazdele de beneficiile unei ,,diviziuni          internaţional-socialiste a muncii” care ar fi împiedicat dezvoltarea industriei grele în România (la vremea respectivă, ideile lui Hruşciov erau văzute ca o subminare a idealurilor socialiste şi o ofensă la adresa ambiţiei naţionale).
Ceauşescu nu numai că a început să extindă şi să accentueze direcţia naţionalistă deja niţiată; el dădea şi semnale de relaxare în interiorul ţării. L-a demis pe Alexandru Drăghici, ministrul de Interne, un om asociat cu excesele staliniste anterioare, şi a dat afară mulţi dintre acoliţii săi, care aveau aceeaşi mentalitate. De asemenea, a renunţat la presiunile conformiste exercitate asupra intelectualilor şi a permis o oarecare libertate culturală. Încă şi mai semnificativ, el părea să reducă presiunile asupra minorităţii maghiare. Unii minoritari unguri, care au asistat la drastica erodare a Regiunii Autonome Maghiare şi la demolarea Universităţii maghiare din Cluj în timpul lui Gheorghiu-Dej, aşteptau acum zile mai bune în epoca Ceauşescu; ei au fost, probabil, primii care aveau să îşi vadă speranţele spulberate.
Occidentul l-a luat repede în braţe pe Ceauşescu, admirând faptul că acesta încălcase Pactul de la Varşovia prin iniţierea, în 1967, a relaţiilor diplomatice cu Germania Federală. Cel mai mult admira la Ceauşescu (şi îl răsplătea pentru aceasta) condamnarea invaziei sovietice a Cehoslovaciei în 1968. Unii observtori occidentali exultau, pur şi simplu. Unul dintre aceştia a asemănat noua conducere cu aceea a lui Kennedy. Un altul a prezis că România va atinge, până în 1972, acelaşi grad de libertate culturală ca Elveţia ori R.F.G.
E uşor acum să fim cinici cu privire la aceste iluzii. Dar la sfârşitul anilor '60, România lui Ceauşescu părea să se îndrepte spre o nouă eră, mai bună. Părea să se mişte înspre un echilibru între ,,naţional” şi ,,civil” în viaţa publică. Şi acela care întruchipa şi alimenta această promisiune era chiar Ceauşescu.
Ce anume nu a funcţionat aşa cum trebuia? A fost, oare, Occidentul cel care s-a înşelat, demonstrând încă o dată incapacitatea de a judeca realist evoluţia lumii comuniste, pe care o percepea la modul naiv?
După toate probabilităţile, a existat o schimbare politică fundamentală a politicii la începutul anilor '70. Orice încercare de a găsi echilibrul între ,,naţional” şi ,,civil” a fost abandonată. Începând din acel moment, România a prezentat lumii faţa de neacceptat a naţionalismului comunist. Pe măsură ce, în interior, tirania lui Ceauşescu se înăsprea, în afară repulsia generală faţă de el s-a accentuat. Ca o ironie, singura ţară care a profitat de această deteriorare rapidă a fost Uniunea Sovietică. Pentru Occident, Ceauşescu s-a transformat dintr-o binecuvântare într-o pacoste. Pentru români, speranţa a devenit disperare. Aşadar, probabil că nu ar trebui să afirmăm că Occidentul a judecat greşit, ci, mai degrabă, că Ceauşescu l-a linguşit, sfârşind prin a-l înşela.
Ceauşescu a rupt unitatea Pactului de la Varşovia, a sfidat Uniunea Sovietică cu abilitate şi curaj şi a făcut din România o mică excepţie în structura relaţiilor dintre Est şi Vest în timpul Războiului Rece. Dar şi-a distrus toate realizările pe plan internaţional prin fanatismul de care a dat dovadă în interiorul ţării. În cele din urmă, şi-a îndemnat propriul popor la revoltă, cel care a şi devenit, de altfel, călăul său. El constituie, astfel, un obiect de studiu din punctul de vedere al naţionalismului, diplomaţiei, tiraniei şi psihologiei. Viaţa şi moartea sa constituie materia unei drame .

***

Sărbătorirea celei de-a 60-a aniversări a lui Ceauşescu (1978)

Festivităţile au luat chipul unei sărbători populare de proporţii la care şi-au adus omagiul muncitori, ţărani şi intelectuali, statul, partidul şi organizaţiile publice.
Două direcţii principale s-au manifestat în cadrul acestor acţiuni festive: omagiul adus militantului care a luptat pentru comunism de la o vârstă fragedă, ca organizator al U.T.C., şi acela adus ideologului politic şi economic, autor a paisprezece volume de cuvântări – dintre care unele au fost traduse în numeroase limbi străine. Vorbind în numele membrilor de partid care au fost activi în perioada ilegalităţii antebelice, Constantin Pârvulescu l-a numit pe Ceauşescu ,,cel mai autentic conducător popular din îndelungata istorie a poporului român”, în vreme ce, într-o emisiune dedicată secretarului general, Radio Bucureşti a declarat emfatic: ,,Noi, oamenii timpului prezent, suntem mândri de a fi contemporani cu cel mai de seamă bărbat de stat din istoria noastră modernă”.
Mesajul trimis de C.C. al P.C.R. şi guvern către Ceauşescu sintetizează omagiul adus militantului politic:
,,Dorim să exprimăm cea mai profundă şi înaltă cinstire, admiraţie şi preţuire pentru strălucita activitate pe care o desfăşuraţi în fruntea partidului şi statului, pentru contribuţia inestimabilă ce o aduceţi la făurirea destinului nou socialist al României, la cauza progresului şi civilizaţiei epocii noastre, epoca cea mai fertilă, mai bogată în realizări şi succese măreţe din întreaga existenţă milenară a poporului român”.
Elogierea politicianului Ceauşescu a culminat cu ceremonia la care i s-a decernat ordinul ,,Victoria Socialismului” pentru ,,merite excepţionale în activitatea revoluţionară consacrată eliberării sociale şi naţionale a poporului român” şi la care a primit, pentru a doua oară, ,,titlul de onoare supremă” de Erou al R.S.R. (Scânteia, 26 ianuarie 1978).
În ceea ce-l priveşte pe ideologul comunist Ceauşescu, principalele instituţii de învăţământ şi cultură din ţară – Universitatea din Bucureşti, Academia ,,Ştefan Gheorghiu”, Institutul Central pentru Cercetare Economică, Institutul Politehnic, Institutul Agronomic ,,Nicolae Bălcescu” – au organizat sesiuni speciale în onoarea sa, la care subiectul principal de discuţie a fost contribuţia lui Ceauşescu la progresul ştiinţei şi învăţământului în ultimul deceniu. Pe 24 ianuarie, meritele ştiinţifice ale lui Ceauşescu au fost oficial recunoscute – Academia ,,Ştefan Gheorghiu” l-a făcut doctor în ştiinţe politice, iar Academia de Studii Economice l-a făcut doctor în economie, drept recunoaştere a eforturilor sale pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român. Potrivit ministrului Educaţiei şi Învăţământului, Suzana Gâdea, lucrările lui Ceauşescu ,,întruchipează marxism-leninismul creator în România” şi ,,oferă partidului, naţiunii noastre socialiste, o gândire de mare amploare, originalitate şi profunzime privind conţinutul şi căile progresului multilateral al patriei, întărirea independenţei sale, o concepţie clară asupra epocii contemporane şi asupra căilor de edificare a unei lumi mai drepte şi mai bune”.
Mai mult, au fost accentuate – în mod c orespunzător – meritele lui Ceauşescu ca figură internaţională şi om de stat, ca lider al ţărilor socialiste şi al mişcării internaţionale comuniste şi muncitoreşti. Mesajul sovietic, cel chinez şi cel iugoslav prezintă un  interes special printre multele mesaje sosite din întreaga lume. C.C. al P.C.U.S. şi Prezidiul Sovietului Suprem au subliniat contribuţia lui Ceauşescu la dezvoltarea prieteniei şi cooperării tradiţionale între popoarele sovietic şi român, contribuţie pentru care Prezidiul l-a răsplătit cu Ordinul ,,Lenin”, acordat doar liderilor comunişti care au avut un rol de seamă în mişcarea comunistă internaţională.
Mesajul chinez, semnat de preşedintele Hua Kuofeng, în numele C.C. şi al Consiliului de Stat, a înşirat numeroasele merite ale lui Ceauşescu:
,,Aţi condus poporul român susţinând, plin de curaj, independenţa naţională şi suveranitatea de stat, luptând hotărât împotriva imperialismului şi hegemonismului. Poporul chinez manifestă cea mai profundă admiraţie pentru eroismul României în înfruntarea forţelor potrivnice”.
Mesajul aniversar al lui Tito elogia rolul jucat de Ceauşescu în stabilirea cooperării internaţionale pe bazele ,,libertăţii, independenţei şi egalităţii”, iar iugoslavii   i-au acordat lui Ceauşescu Ordinul ,,Eroul Muncii Socialiste” .

***

Alte manifestări ale cultului lui Ceauşescu

Încă de la al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, la sfârşitul anului 1974, Ceauşescu a fost supranumit conducător a cărui statură este comparabilă cu aceea a unor figuri istorice măreţe precum Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Pericle, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi Lincoln .
În cadrul festivităţilor populare organizate la scară naţională în onoarea celor 60 de ani de la naşterea lui Ceauşescu şi care au durat aproape trei săptămâni, artiştilor români şi, în special, scriitorilor li s-a atribuit un rol important. Poeţii au compus versuri hiperbolice închinate preşedintelui ţării şi secretarului general al partidului, care au monopolizat – practic – paginile ziarelor şi ale revistelor literare şi culturale şi au fost recitate la radio şi televiziune, precum şi la numeroase şedinţe cu şcolari, muncitori, ţărani, soldaţi, etc. Actorii şi compozitorii au fost şi ei convocaţi, desigur, să recite aceste poeme, dintre care unele au devenit cântece, iar mulţi artişti au contribuit cu picturi, busturi în marmură, tapiserii, medalii şi portrete în ceramică ale preşedintelui şi, uneori, şi ale soţiei sale, Elena; printre aceştia se numărau: Constantin Piliuţă, Sabin Bălaşa, Ion Jalea, Ion Irimescu, Cornel Brudaşcu, Gheorghe Rădulescu, Wanda Mihuleac şi mulţi artişti amatori .
Scriind în Flacăra un lung poem în onoarea lui Ceauşescu, Adrian Păunescu îl elogiază pe conducătorul de partid deoarece ,,lumea el vrea să nu se-mpartă / În zone influente strivite de tirani / Să-şi aibă orice ţară cea mai cinstită hartă”. Ceauşescu este preamărit ca un nou Bălcescu (poetul Damian Ureche) ce a redat României întreaga istorie, altădată uzurpată de alţii (poetul Miron Scorobete). Mulţi dintre cei care au contribuit la campanie au insistat aupra faptului că Nicolae Ceauşescu s-a născut ,,într-un moment simbolic”, în 1918, anul unirii celor trei ţări române, iar istoricul Dan Zamfirescu a aşezat chiar importanţa lui Ceauşescu atât pentru România, cât şi pentru istoria universală, pe faptul că data lui de naştere cădea între Revoluţia Rusă din Octombrie 1917 şi evenimentele din decembrie 1918 în România .
Poemul lui Corneliu Vadim Tudor, Nicolae Ceauşescu, abundă în laud excesive, făcând aluzii aproape explicite la presiunile sovietice şi la cazul Pârvulescu, personaj care, după cum sugerează el, îl obligase să iasă din tăcere şi să-l elogieze pe liderul de partid cu voce tare:
,,Aş fi dorit, fireşte, să laud în tăcere,
făptura ta turnată în bronz roman şi dac,
dar epoca e aspră şi cugetul îmi cere,
să ies din contemplare, să ard şi să nu tac...

Noi am plătit prea multe: petrol, şi grâu, şi peşte,
şi munţi masivi de aur, şi codri sfinţi de brazi...
ne-au sângerat barbarii, ne-au bântuit fantome
iar lacoma lor ciumă o resimţim şi azi

Aducem istoriei străbune imn şi ambră
că te-a purtat în pântec, întreg, până la noi,
ivirea ta sub soare e laica minune
ce-o aşteptau românii din veac, flămânzi şi goi” .

Campania de presă pentru elogierea lui Ceauşescu a atins, fără îndoială, apogeul într-un articol din România liberă (6 iulie 1982), care are în vedere aşa-zisa confirmare, de către evenimentele ulterioare, a principiilor şi analizelor întregii politici externe a lui Ceauşescu. Un fragment relevant din acest articol merită citat în întregime:
,,Este mai mult decât evident că multe pierderi şi traumatisme suferite de omenire în perioada care a trecut de atunci [de la raportul lui Ceauşescu la Congresul din 1965] ar fi putut fi evitate dacă în soluţionarea problemelor litigioase, a conflictelor, a problemelor aşezării relaţiilor interstatale, a relaţiilor economice, s-ar fi pornit de la astfel de concluzii. N-ar fi existat nici războiul din Vietnam, nici războaiele din Orientul Mijlociu, nici criza petrolului, nici acumularea atâtor arme de distrugere, nici posibilitatea încălcării în picioare a visurilor şi speranţelor atâtor popoare, năzuind la o existenţă de sine stătătoare, nici criza monetară, nici adâncirea cumplită a decalajelor economice” .
Ion Brad (poet şi ambasador al României în Grecia): ,,Personalităţile mari, adevărate, ca să nu mai vorbim de cele de excepţie, nu pot fi inventate. Niciunde şi de nimeni. Ele se nasc, se formează şi se afirmă. Ceauşescu este primul dintre români” .
Ilie Purcariu (scriitor): ,,Ales făclier între făclierii conştiinţei naţionale ... figura sa detaşându-se, în galeria marilor figuri ale românilor, unică şi impresionantă ca şi un pisc ... omul care ilustrează cu geniu cele mai nobile însuşiri ale neamului – dragostea fierbinte de ţară, legătura nestrămutată cu ţara, uriaşa capacitate a sintezelor, forţa demiurgică a muncii, dăruirea generoasă, clarviziunea, polivalenţa” .
George Ţărnea: ,, ... arhitect al păcii...” .
Cristian Popişteanu (doctor în istorie): ,,... a făcut din lupta pentru pace a tuturor oamenilor muncii din această ţară o cauză revoluţionară [...] de când se află în fruntea partidului şi statului nostru” .
Dan Zamfirescu (istoric literar): ,,Preşedintele Nicolae Ceauşescu este şi va rămâne în istoria şi viaţa poporului român ceea ce [George] Washington a rămas în aceea a poporului american: simbolul unei naţii şi al idealului istoric al unui popor” .
Şeful de departament de la ziarul Le Figaro, Michel-Pierre Hamelet are doar cuvinte elogioase la adresa lui Ceauşescu: ,,Acest patriot înflăcărat este, deci, şi un om politic de mare fineţe. Curajos, el este în acelaşi timp de o rară supleţe realistă, marcată de profunzimea trăsăturilor sale de patriot revoluţionar. Este un conducător din marea tradiţie a voievozilor şi domnitorilor români care au strălucit în istoria luptei pentru fiinţa naţională, pentru existenţa independentă a acestui popor. Am explicat adeseori în Franţa că este firesc ca o naţiune ca a dumneavoastră să transfere asupra unei asemenea personalităţi idealul ei de libertate, de suveranitate naţională, de progres revoluţionar, făcând din ea întruchiparea năzuinţelor ei istorice legitime” .
Festivitatea de inaugurare a Canalului Dunăre-Marea Neagră (1984) a fost concepută ca încă un mijloc de a spori cultul personalităţii lui Ceauşescu. Presa românească s-a străduit să elogieze construcţia ca pe o ,,grandioasă realizare a epocii Ceauşescu” şi a indicat faptul că întreg proiectul a fost conceput sub ,,directa călăuzire” a secretarului general al P.C.R. Construirea canalului a fost comparată, în termeni biblici, cu facerea universului, iar Ceauşescu a fost asemuit lui Prometeu. În cuvântarea ţinută la inaugurare, Ceauşescu a lăudat aptitudinile creatoare şi tehnice ale poporului român, care a sprijinit construirea canalului; el a accentuat importanţa socialismului şi a independenţei drept condiţii pentru această realizare şi semnificaţia canalului pentru Europa. Ceauşescu s-a referit doar în treacăt la eforturile de construire a canalului între 1949 şi 1953, acţiune care, a spus el, a fost abandonată deoarece ţara nu dispunea de forţa tehnică şi materială necesară. Ceremonia de inaugurare a fost gândită ca un eveniment pur naţional, fără participarea delegaţiilor sau a oaspeţilor din străinătate.
Se poate ca alegerea datei de 26 mai drept zi a inaugurării Canalului Dunăre-Marea Neagră să fi fost decisă de încărcătura simbolică naţională şi comunistă a acestei date. După cum a remarcat Viaţa Studenţească, pe 26 mai 1944 s-a format în România o ,,coaliţie naţional-democrată” între Partidul Comunist, diferite organizaţii de front procomuniste, Partidul Social-Democrat şi partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Democrat necomuniste, o coaliţie care a constituit temeiul pentru lovitura de stat de la   23 august .

***

Ca personificare a acestui regim, Ceauşescu personifică iluziile propovăduite de acest cult şi este, astfel, obiectul lui firesc. De aceea, trecerea populaţiei de la respingerea cultului în 21 decembrie 1989, la manifestaţia de contra-cult din 22 decembrie reprezintă, pentru el, o lovitură irecuperabilă. Circumstanţele scot la iveală carenţa organică a cultului: el nu se poate desfăşura fără participarea activă a maselor şi nu poate fi restaurat prin mijloacele represiunii.
În optica lui, între socialismul românesc, al cărui creator se considera, şi propria sa persoană exista o relaţie de consubstanţialitate. De aceea, el nu se poate gândi nici să se sacrifice pe sine pentru a salva socialismul românesc, nici să continue guvernarea acestui socialism în absenţa cultului. Potrivit cu logica acestei viziuni – care, de astă dată, coincide cu logica faptelor – el se află într-o situaţie fără ieşire. Iar dintr-o situaţie fără ieşire, în virtutea unei necruţătoare tautologii, nu se poate ieşi – în cel mai bun caz se poate doar fugi.
El nu încetează, deci, să fugă, deşi fuga din faţa unei situaţii fără ieşire nu soluţionează situaţia fără ieşire. Singura ieşire va fi la umbra zidului sub care Ceauşescu se va prăbuşi ca urmare a prăbuşirii cultului său