REGALITATEA ROMÂNEASCĂ ŞI VALEA ALMĂJULUI

REGALITATEA ROMÂNEASCĂ ŞI VALEA ALMĂJULUI

Monarhicul şi naţionalul sunt integrate într-un lanţ logic, astfel că, pornind de la unul, trebuie să ajungi la celălalt. Este incontestabil că structura monarhică a favorizat, în cel mai înalt grad, sedimentarea şi organizarea naţionalităţilor – care sunt produse istorice. Deoarece naţiunea, fiind mai mult o conştiinţă comună şi o viaţă unitară, nu putea găsi un mediu mai bun pentru procesul de coerenţă ce trebuia s-o formeze decât în regimul politic unitar prin excelenţă, adică în monarhie .
Constituind un centru politic autoritar şi suplu, monarhia a putut asigura echilibrul fără opresiune şi libertatea fără anarhie. Această calitate instituţională extraordinară, precum şi capacitatea de a încorpora complexitatea creatoare a realităţilor politico-sociale explică faptul, frapant de altfel, că monarhia durează de la începuturile istoriei până astăzi .
Nevoia occidentală de ierarhie, de autoritate, continuitate şi libertăţi a găsit – în monarhie – mediul politic necesar. Monarhia s-a dovedit, în acelaşi timp, drept mediu favorabil pentru ecloziunea şi dezvoltarea culturii. Mai mult însă, monarhia a contribuit – în mod esenţial – la promovarea idealului occidental, atât prin permanta conservare a principiilor de autoritate, continuitate şi ierarhie, cât şi prin organizarea naţiunii, a statului modern, prin păstrarea şi stimularea mişcărilor de cultură, pornite din lumea greco-romană sau din revoluţia creştină .
Problematica moarhică este una dintre cele mai complicate. Materialul istoric pe    care-l oferă acest subiect este, de cele mai multe ori, istoria însăşi. Materialul ideologic şi sistematic este, de asemenea, întins, constând în comentariile pe care cele mai eminente spirite ale omenirii le-au făcut pe marginea fenomenului. Materialul polemic este enorm, fiindcă monarhia a fost – continuu – un subiect viu .
Succesiunea monarhică este, până acum, singura care apără statul de convulsii .
Datorită autorităţii ei puternice, monarhia a asigurat conservarea religiei, a familiei, a proprietăţii şi a libertăţilor.
Problema actualităţii este dublă: în primul rând, apărarea Occidentului de influenţele străine (asiatice, comunism, teroare, etc.); în al doilea rând, garantarea spaţiului liber necesar concurenţei valorilor şi luptei ideilor. În ambele direcţii, monarhia a demonstrat eficacitate. Produs al unei societăţi profund diferenţiate, ea este perfect opusă comunismului, după cum – din aceleaşi motive – este incompatibilă cu o dictatură preolungită.
Ideologia monarhică reprezintă, prin valoarea sa instituţională, o bogată complexitate, capabilă să unească – pe acelaşi teren – atât pe apologeţii libertăţii, cât şi pe cei ai autorităţii .
Contribuţia Orientului în dezvoltarea politică şi culturală a Occidentului constă, în special, în transmiterea direcţiilor lui mistice şi religioase. Divinizarea monarhului, imaginea lui ca mântuitor, misiunea universală care i-a fost atribuită, cultul, fastul – toate sunt reflexele caracterului oriental mistic, ale aşteptării religioase, ale mesianismului. Charisma instituţională, pe care Alexandru cel Mare a introdus-o în Europa, altoită pe cea personală, întunecă, prin misticismul ei, punctul de plecare concret, de unde emanaseră formele monarhiei greco-romane .
Primatul pe care Lorenz von Stein îl atribuie monarhiei se fondează pe argumente obiective:
1) fenomenul sociologic al monarhiei condiţionează independenţa puterii etatice, situarea statului deasupra societăţii şi, prin urmare, capacitatea lui obiectivă de a îndeplini funcţia de arbitru;
2) este un fapt istoric incontestabil că monarhia a îndeplinit funcţia statului cu o frapantă continuitate şi perseverenţă, că a apărut – permanent – ca apărătoare a clasei de jos.
De aici provine şi extraordinara eficienţă a monarhiei. Regalitatea ,,a arătat, în decursul celor mai surprinzătoare vicisitudini, o vitalitate superioară tuturor celorlalte instituţiuni ale statului luate împreună (...). A creat şi a făcut să dureze state; a supravieţuit tuturor schimbărilor de constituţie şi acolo unde a fost distrusă, a renăscut cu o forţă aproape elementară. A fost atacată şi hulită, a fost combătută cu toate armele spiritului, regi au fost executaţi şi chiar monarhia însăşi a contribuit la distrugerea sa mai mult decât toţi duşmanii ei şi, totuşi, totdeauna a apărut din nou” (von Stein).
Esenţa monarhiei constă – după Lorenz von Stein – în capacitatea ei de a face posibilă transformarea progresivă a societăţii, fără a lăsa loc comoţiilor şi conflictelor. Eseurile de legitimare ale secolului al XIX-lea erau în contradicţie cu acest caracter fundamental, fiindcă, ,,din moment ce legitimarea însăşi a devenit baza ideală a unei instituţiuni, puterea legitimă nu mai poate apărea ca purtătoarea unei idei politice noi” (von Stein). Acesta este, însă, rolul permanent al monarhiei: a integra, continuu, direcţiile sociale care tind la menţinerea echilibrului în lupta socială .
Menţinerea echilibrului social, prin sprijinul dat claselor producătoare, a constituit forţa istorică a monarhiei. ,,Monarhia emană din clasa dominantă şi rămâne vârful ordinei sociale; însă nu pentru a-i servi, ci pentru a o stăpâni ca reprezentantă a revendicărilor permanente ale comunităţii, ca apărătoare a părţii celei mai slabe în toate relaţiunile juridice dintre categoriile guvernante şi guvernate ale societăţii” – scrie Gneist .
Monarhul, care stă deasupra societăţii, oferă cele mai multe garanţii pentru realizarea interesului general. Schopenhauer a observat, printre primii, această caracteristică a monarhiei, dându-i o semnificaţie psihologică: ,,Pentru a crea un stat perfect, trebuie început prin a produce fiinţe a căror natură să le permită să-şi sacrifice complet binele lor personal binelui general. Până atunci se realizează, totuşi, ceva prin faptul că există o familie a cărei fericire este indisolubil legată de aceea a ţării; astfel că ea, cel puţin în lucrurile principale, nu poate – niciodată – promova pe una fără să promoveze şi pe cealaltă. Aici rezidă forţa şi privilegiul monarhiei ereditare” .
În timpuri normale, monarhia a garantat, permanent, libera dezvoltare a ineluctabilului pluralism al societăţii omeneşti sau, mai precis, a apărat, cu toată forţa, principiul statului – libertatea -, fiind, în acelaşi timp, sprijinitoarea clasei de jos, adică îndeplinind rolul ei tradiţional de monarhie socială .
Monarhia a constituit terenul favorabil pentru organizarea naţiunilor sau, mai exact, a fost forţa motrice în acest proces. Dacă ar fi lipsit centrul monarhic şi cadrul pe care continuitatea şi unitatea monarhiei l-au impus masei amorfe a poporului, formarea naţiunii ar fi fost întârziată sau chiar improbabilă .
Monarhia a promovat, în cursul dezvoltării ei, anumite instituţii proprii geniului monarhic, care sunt recunoscute, după opinia autorizată a filosofilor, ca baze ale vieţii occidentale: cultura (în special clasicismul, care apare ca proiecţie a spiritului monarhic în artă), biserica, familia, proprietatea, libertatea .

***
Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea poporul român evoluase la faza de naţiune modernă şi dinamică. În sânul societăţii româneşti s-au petrecut mutaţii structurale în viaţa social-economică, în sistemul instituţional, în mentalitatea şi în ideile politice ale oamenilor din epoca respectivă. Dezvoltarea manufacturilor, meşteşugurilor, comerţului intern şi extern de vite şi cereale au dus la explozia demografică a centrelor urbane. Acum     s-au creat institute şi şcoli superioare, instituţii de cultură, s-au răspândit tipăriturile, ziarele şi cărţile, toate contribuind la crearea conştiinţei şi ideologiei naţionale moderne. Naţiunea modernă a înregistrat o solidarizare a tuturor membrilor ei, care a înglobat şi a depăşit confesionalul, gradul de cultură şi diferenţierea de avere sau de apartenenţă la o partidă sau alta a vremii. I-a unit pe toţi, de-a lungul secolului al XIX-lea şi până în anii 1916-1919, dorinţa eliberării şi făuririi unităţii naţionale a tuturor românilor.
Construirea şi extinderea căilor ferate, dezvoltarea agroindustrială şi a meseriilor, însoţite de progresele înregistrate – în plan cultural-spiritual – de Academia Română din Bucureşti, de Bisericile românilor, de Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, de ,,Astra” şi de alte societăţi culturale ale românilor asupriţi i-au făcut pe unii lideri naţionali să-şi exprime, încă în secolul al XIX-lea, convingerea că – la începutul secolului al XX-lea – poporul îşi va vedea realizat statul unitar. Într-o Europă străbătută de revoluţia industrială, de alegeri şi parlamentarism, liderii realişti au înţeles – clar – că, pe lângă ţărani, preoţii şi învăţătorii lor, societatea română trebuie să aibă toate categoriile sociale ce formau – atunci – naţiunile moderne ale Europei, adică intelectuali, muncitori, negustori, bancheri, liber-profesionişti, un sistem financiar-bancar corespunzător, împreună cu industria şi agricultura aferente, atât în Vechiul Regat, cât şi în Transilvania, Banat sau Bucovina. Eforturile de modernizare a societăţii româneşti s-au înfăptuit nu numai separat, în cadrul fiecărei provincii istorice, dar şi pe ansamblul arealului locuit de români, fapt ce ilustra – în faţa Europei democratice – evoluţia necesară spre statul naţional unitar .
După abdicarea lui Cuza unii oameni politici români, având în vedere situaţia internaţională a Principatelor Unite, au emis ideea aducerii pe tron a unui principe străin, dintr-o dinastie europeană. Principele străin avea semnificaţia asigurării unui sprijin extern pentru existenţa statelor româneşti, grav ameninţate de cele trei imperii vecine: ţarist, otoman şi habsburgic.
Opţiunea oamenilor politici români pentru un domnitor dintr-o dinastie străină – cu specificarea expresă şi repetată ca aceasta să nu aparţină Rusiei, Turciei sau Austriei – avea în vedere salvgardarea existenţei statului român, afirmarea lui ca entitate distinctă în rândul statelor europene şi, în perspectivă, obţinerea independenţei patriei .
În martie 1866, în momentul deplasării lui I. C. Brătianu la Düsseldorf al doilea fiu al principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Rhenaniei, în vârstă de 27 de ani (viitorul rege Carol I), era locotenent în Regimentul al II-lea de dragoni al gărzii prusiene.
Carol s-a născut la 8/20 aprilie 1839. Absolvise Şcoala de cadeţi din Münster (1856), Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin (1857), audiase cursuri de literatură franceză la Universitatea din Bonn (1863). A participat – ca voluntar – în războiul purtat de Prusia împotriva Danemarcei (1864) .
În cartea sa dedicată regelui Ferdinand, reputatul istoric Ioan Scurtu scria: ,,Carol I era un om distant, rece, mândru, protocolar. Permanent preocupat de asigurarea prestigiului dinastiei, el ducea o viaţă izolată, nu avea prieteni, nici favoriţi sau favorite. Soţia sa, Elisabeta, mărturisea că «şi în somn el poartă Coroana pe cap». Era meticulos şi exact în tot ce făcea, căutând să impună şi colaboratorilor săi acelaşi stil de activitate. A continuat să se considere, până la sfârşitul vieţii, principe german ...”.
Când descindea la Bucureşti cu trăsura, la 10 mai 1866, Carol vedea – de la ferestrele Palatului domnesc (unde fusese arestat Al. I. Cuza) - ,,o piaţă deşartă, murdară, unde se aşezaseră nişte ţigani şi porcii se tăvăleau prin noroi” .
Curând după venirea lui Carol în ţară, parlamentul a votat, în ziua de 29 iunie/11 iulie 1866, o nouă Constituţie, pe care domnitorul a depus următorul jurământ: ,,Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţinea drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.
Legea fundamentală din 1866 a constituit baza juridică a instaurării regimului monarhiei constituţionale. Ea avea – la bază – principiul democratic al separării puterilor în stat. Puterea legislativă se exercita – în colectiv – de domn şi de Reprezentanţa Naţională (alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat); nicio lege nu putea fi supusă sancţiunii domnului decât după ce s-a discutat şi votat liber de majoritatea ambelor Adunări; iniţiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative. Puterea executivă era încredinţată domnului, ,,care o exercita – în mod regulat – prin Constituţiune” (art. 35). Puterea judecătorească se executa de curţi şi tribunale; hotărârile şi sentinţele se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele domnului.
Constituţia avea – la bază – principiul potrivit căruia suveranul ,,domneşte, dar nu guvernează” .
În litera ei, Constituţia din 1866 a fost printre cele mai avansate din Europa acelor ani, oferind o bază temeinică pentru dezvoltarea democratică a statului român. De asemenea, se cuvine subliniat că România era primul stat constituţional liberal din sud-estul Europei, oferind un exemplu demn de urmat de popoarele aflate în această arie geografică.
O semnificaţie deosebită avea faptul că legea fundamentală a fost promulgată fără aprobarea Puterilor Garante, nu menţiona dependenţa faţă de Imperiul Otoman, iar denumirea oficială de Principatele Unite a fost înlocuită cu cea de România, ceea ce vădeşte – limpede – aspiraţia spre independenţă a naţiunii române .
În momentul istoric 1871, după apariţia Imperiului German – Primul Reich, forma de guvernământ monarhic-constituţională corespundea necesităţilor obiective ale înaintării României pe calea progresului, pentru limitarea decalajului creat faţă de statele din centrul şi apusul Europei, ca urmare a secolelor de dominaţie otomană .
Un obiectiv fundamental al poporului român era dobândirea independenţei de stat a României. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol a acţionat în acest spirit. În contextul agravării crizei orientale şi a iminenţei unui nou război între Rusia şi Imperiul Otoman, diplomaţia românească a acţionat pentru obţinerea independenţei .
După încheierea războiului de independenţă, la 9/21 septembrie 1878 Consiliul de Miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul de ,,Alteţă-regală”. Prin aceasta se urmărea, pe de o parte, afirmarea României în arena internaţională – ca un stat independent şi suveran, care a rupt definitiv cu trecutul de vasalitate faţă de Poartă – iar, pe de altă parte, consolidarea poziţiei lui Carol şi ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în faţa celorlalte monarhii europene.
Pentru a asigura stabilitate şi continuitate dinastiei de Hohenzollern, Consiliul de Miniştri a insistat pentru reglementarea succesiunii la tron. Deoarece Carol I nu avea copii [la 3/15 noiembrie 1869, Carol I s-a căsătorit cu Elisabeta de Wied (născută la 17/29 decembrie 1843); în anul următor, la 27 august/8 septembrie 1870, Elisabeta a născut o fetiţă, căreia i s-a dat numele de Maria; îmbolnăvindu-se de scarlatină, Maria a murit la 28 martie/9 aprilie 1877; Elisabeta nu a mai născut alt copil], s-a trecut la aplicarea articolului 83 din Constituţie, care prevedea: ,,în lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora”. Atât fratele mai mare al lui Carol, principele Leopold de Hohenzollern, cât şi nepotul cel mai în vârstă au notificat că renunţă la calitatea de moştenitori ai tronului României, astfel că succesiunea a revenit lui Ferdinand (Ferdinand Victor Albert Meinrad, principe de Hohenzollern, s-a născut la 12/24 august 1865; era fiul principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antoneta, infanta Portugaliei), cel de-al doilea fiu al principelui Leopold. Prin ,,pactul de familie” din mai 1881, patronat de însuşi împăratul Germaniei, Wilhelm I, şeful familiei de Hohenzollern, Ferdinand de Hohenzollern, nepotul lui Carol I, a fost confirmat ca moştenitor al tronului României.
Problema proclamării României ca regat şi a lui Carol I ca rege a format obiectul unor discuţii. La 13 martie 1881, Titu Maiorescu i-a acuzat pe liberali că ,,în fundul sufletului lor sunt republicani”. Pentru a dovedi netemeinicia acestei afirmaţii, guvernul a depus a doua zi, 14 martie, proiectul de lege prin care parlamentul, în puterea dreptului de suveranitate a naţiunii, ,,Proclamă de rege al României pe Alteţa Sa Regală prinţul Carol I”. Propunerea fiind primită în unanimitate, s-a depus proiectul de lege care prevedea: ,,Articolul I. România ia titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia, pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de rege al României. Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”. Proiectul a fost adoptat, în unanimitate, de ambele Corpuri legiuitoare (au lipsit, ,,fără arătare de motive”,     42 deputaţi şi 27 senatori).
În iunie 1884 parlamentul a decis modificarea Constituţiei, stabilind regatul ca formă de guvernământ. Atribuţiile regelui au rămas cele stabilite pentru domnitor în 1866 .
Un vizitator român la Sigmaringen, prof. V. D. Păun, scria – în ,,România liberă” din 20 aprilie 1889 următoarele: ,,... Şi zidurile acestea nepieritoare, câte generaţii de bărbaţi iluştri în istoria medievală şi modernă n-au văzut născându-se pe scena lumii şi stingându-se pe rând, după ce şi-au lăsat numele scrise pe dânsele, înconjurate cu nimburi de raze! Când priveşti, în Sala Străbunilor, chipurile zugrăvite în picioare ale                       Hohenzollernilor-Sigmaringen, de la Tassilo până la Carol Anton, părintele Regelui nostru Carol I, şi când te gândeşti cât suflet a dat viaţa lor evenimentelor petrecute în cursul atâtor veacuri, cât le datoreşte cultura Germaniei, un sentiment de respect adânc te pătrunde, de admiraţie nespusă te cuprinde şi te socoteşti mândru, ca român, să vezi coroana marilor voievozi ai Ţării tale împodobită cu stema purtată de atâtea frunţi auguste.
Şi câte comori de artă – picturi, vase scumpe, armături de eroi, o bibliotecă vestită – toate adunate, bucată cu bucată, păstrate sute de ani, cu pioşenie, crescute cu sacrificii grele băneşti de fiecare Hohenzollern stăpânitor al micului principat, anexat încă din 1850, la Prusia, prin cedare de bunăvoie şi pentru mărirea patriei! Câte avuţii de tot soiul în bolţile acestui palat şi câte virtuţi domestice n-au adăpostit încăperile sale nenumărate! Căci Hohenzollernii nu şi-au risipit niciodată nici averile, nici titlurile de glorie, moştenite din spiţă în spiţă, precum au făcut atâtea alte case princiare din Europa” .
La 19 aprilie/1 mai 1889 principele Ferdinand, moştenitorul Coroanei, a sosit în România. Curând după venire, tânărul principe a creat serioase probleme familiei domnitoare, deoarece voia să se căsătorească cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta. Acest act nu era îngăduit de Statutul Casei Regale, care prevedea obligaţia membrilor acesteia de a se căsători cu persoane aparţinând unor familii domnitoare din alte state. Prevederea fusese inclusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii şi de a evita disputele interne pe această temă. Regina Elisabeta a încurajat idila dintre cei doi, dar în faţa opoziţiei Consiliului de Miniştri şi a oamenilor politici în general, Carol I i-a cerut lui Ferdinand să aleagă între Elena Văcărescu şi tron. S-a creat o adevărată dramă: în 1891 regina Elisabeta a plecat în străinătate – mai întâi la Veneţia, apoi la domeniul părintesc de la Wied – anunţându-şi intenţia de a divorţa de Carol I; la rândul său, Ferdinand s-a retras la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea, în timp ce Elena Văcărescu a luat şi ea calea exilului, renunţând pentru totdeauna de a reveni în România. Până la urmă, raţiunea de stat a învins sentimentele: la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, principele Ferdinand s-a căsătorit cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Pentru tânăra familie a fost rezervat palatul Cotroceni din Bucureşti şi s-a construit palatul Pelişor la Sinaia.
Principesa Maria, frumoasă şi cochetă, plăcându-i viaţa de societate, constituia o prezenţă insolită la Curte, unde regele Carol I impusese o viaţă sobră, rigidă, studiată, distantă. Este adevărat că a născut 6 copii (Carol – 1893, Elisabeta – 1894, Marioara – 1900, Nicolae – 1907, Ileana – 1909, Mircea – 1913), dintre care 3 băieţi – cel mai mare, Carol, devenind moştenitorul tronului – dar felul ei de a fi, relaţiile extraconjugale de notorietate publică, i-au atras repetate reproşuri din partea regelui Carol şi a reginei Elisabeta. Principesa Maria avea relaţii ,,speciale” mai ales cu Barbu Ştirbey - ,,prinţul alb” cu o ţinută tipic englezească, care-i amintea soţiei moştenitorului Coroanei de ţara ei de origine .
Promovând o politică de echilibru între marile puteri, România a evitat să se angajeze, efectiv, de partea unuia sau altuia din blocurile politico-militare constituite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, străduindu-se să menţină relaţii amicale cu toate statele. O expresie a acestei politici o constituie faptul că – în aprilie 1909 – Carol I a primit bastonul de feldmareşal al armatei germane, iar în decembrie 1912 de mareşal al armatei ruse .
La 27 septembrie/10 octombrie 1914 Carol I înceta din viaţă la castelul Peleş, iar la 2/15 octombrie 1914 era înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, refăcută în timpul domniei sale.
,,Ţi-a fost credincios până la moarte”, telegrafia regina Elisabeta (a murit la                18 februarie 1916) împăratului german Wilhelm al II-lea, în acele zile grele pentru ea.
Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, afirma: ,,Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam, ca nişte lovituri de biciu. Eu primisem însărcinarea ca să încerc totul pentru a obţine cooperarea României şi a trebuit să merg atât de departe, încât să-i amintesc că cuvântul dat nu îngăduie nicio şovăire, că un tratat este un tratat şi că onoarea îi porunceşte să tragă sabia ... Pot spune, fără nicio exagerare, că l-am văzut prăpădindu-se zi cu zi, supt aceste continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat, desigur, zilele”.
Cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese a României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural. Sistemul de guvernare, stabilit prin Constituţia din 1866, şi-a dovedit viabilitatea, iar regimul politic a evoluat pe o linie democratică. În acelaşi timp, el lăsa familiei regale o situaţie materială deosebită.
În acea toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare pentru faptul că dispăruse principala stavilă în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei în războiul pentru unitatea naţională .
***
La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământul în calitate de rege al României; într-un scurt discurs, el a dat asigurări că va fi ,,un bun român”, ceea ce – în împrejurările de atunci – însemna că nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român.
Noul rege ,,era pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă”. Principele moştenitor Ferdinand fusese ţinut de regele Carol I la distanţă de treburile politice, singurul domeniu în care el a putut activa fiind armata – unde a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent până la cel de general de corp de armată. Se ştia că avea o bună cultură generală, vorbea curent 5 limbi străine, era pasionat de botanică.
Ferdinand avea un defect fundamental pentru un şef de stat: timiditatea. O timiditate organică, accentuată de campania dusă împotriva sa de presa antimonarhică şi republicană care l-a ,,gratulat” cu expresii dintre cele mai pitoreşti: ,,urechiatul”, ,,moş Teacă”, ,,chibiţul” .
Anii primului război mondial şi rezultatul la care s-a ajuns – Marea Unire – i-au întărit regelui Ferdinand convingerea că Ion I. C. Brătianu era ,,zodia bună” a României şi a dinastiei, astfel că a renunţat la prerogativa sa constituţională de arbitru în disputa dintre partidele politice şi a devenit un susţinător fervent al preşedintelui P.N.L.
Căsătoria principelui Carol cu principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei s-a oficiat la 10 martie 1921, iar la 23 octombrie acelaşi an s-a născut Mihai – viitorul rege al României.
Nemulţumiţi de faptul că regele Ferdinand chemase, la 19 ianuarie 1922, pe Ionel Brătianu la putere, deşi Partidul Naţional-Liberal avea doar 7 deputaţi din cei 368, toţi liderii partidelor politice din opoziţie au refuzat, în mod ostentativ, să meargă la Palat cu prilejul botezului principelui Mihai, deoarece Coroana ajunsese ,,vasală Brătienilor” .
Problema încoronării regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia a fost discutată încă din 1920, în timpul guvernului Averescu, dar regele a cerut amânarea ei sub pretextul că ,,costumele regale, al său şi al reginei, comandate în străinătate, nu erau gata”.
Chestiunea a fost reluată de cabinetul liberal care, la 24 august 1922 – într-o şedinţă desfăşurată la Sinaia – a decis organizarea în toamnă a festivităţilor încoronării.
Pentru a evita disputele şi a asigura actului ,,solemnitatea” şi ,,unanimitatea” necesare, regele a avut discuţii cu şefii partidelor din opoziţie. Succesul discuţiilor a fost numai parţial: Al. Averescu a acceptat – fără rezerve – să participe la festivităţi, iar N. Iorga a consimţit şi el, ,,din devotament faţă de Coroană şi din iubire faţă de buna rânduială”. Conducătorii Partidului Naţional şi ai Partidului Ţărănesc au refuzat să participe, sub motiv că încoronarea a fost coborâtă ,,la rolul unei simple demonstraţii de partid”, fapt ce a mâhnit pe regele Ferdinand, care n-a putut uita niciodată afrontul liderilor celor două partide.
În ziua de 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfăşurat în catedrala de la Alba Iulia, recent construită, numită şi ,,catedrala încoronării”, regele Ferdinand şi-a pus pe cap vechea coroană de oţel căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. A urmat ,,ospăţul încoronării”, în sala Unirii (pentru oficialităţi) şi pe platoul din faţa cetăţii (pentru cca. 30.000 de participanţi). A doua zi s-a desfăşurat în Bucureşti, la Arcul de Triumf, un spectacol evocând lupta poporului român pentru unitate statală. La ceremonie au participat oficialităţi din Franţa, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Japonia, Belgia şi Portugalia, fapt ce semnifică o largă recunoaştere internaţională a existenţei statului naţional unitar român .
La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a luat hotărâri importante: acceptarea renunţării lui Carol; proclamarea lui Mihai ca moştenitor al tronului; instituirea unei Regenţe (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan), pentru eventualitatea că Mihai ar ajunge rege înainte de vârsta majoratului     (18 ani); modificarea Statutului Casei Regale. Aceste legi s-au constituit în ,,actul de la         4 ianuarie 1926”.
Acest act marca o serioasă dereglare a mecanismului parlamentar-constituţional, punea într-o situaţie delicată însăşi instituţia monarhică. El a provocat vii frământări în viaţa politică, a determinat importante regrupări de forţe, care s-au răsfrânt asupra evoluţiei regimului politic din România. Aşa cum remarca C. Argetoianu, criza dinastică ,,a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”.
Desigur, actul de la 4 ianuarie 1926 însemna o consolidare a poziţiilor Partidului Naţional-Liberal, întrucât de la Curte fusese eliminat omul care se opunea – în mod categoric – tendinţei şefului liberal de a-şi subordona monarhia. Comentând acest act şi apreciind că, prin deciziile luate, influenţa dominatoare a lui Brătianu la Curte crescuse considerabil, N. Iorga nota: ,,Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”.
La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit, împreună cu Elena Lupescu, la Paris.
În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, regele Ferdinand a încetat din viaţă, iar la 23 iulie a fost înmormântat ,,cu o pompă vană şi rece” – în biserica mănăstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol I .
Regele Ferdinand I spunea, la un moment dat, următoarele: ,,De la început, mi-am impus această regulă de conştiinţă: să fac abstracţie de mine însumi, să nu ţin socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România, să nu cuget decât la ea; să nu exist decât pentru ea. Nu se domneşte asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui rege” .
Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluţii în istoria poporului român: perioada neutralităţii, participarea României la războiul pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, înfrângerile militare din toamna anului 1916, marile izbânzi de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara lui 1917, pacea înrobitoare de la Bucureşti (mai 1918). Deasupra tuturor acestor fapte şi evenimente se află făurirea statului naţional unitar român în 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului cu patria-mamă. A urmat munca pentru consolidarea statului naţional unitar, lupta pentru dezvoltarea democratică a ţării.
Dincolo de avatarurile unei vieţi politice, adesea agitate, se impune realitatea că România a cunoscut o evoluţie pozitivă, a parcurs o etapă importantă pe drumul civilizaţiei şi progresului .
Prin intrarea în funcţiune a Regenţei începea o etapă nouă în istoria monarhiei din România, care era pusă într-o situaţie precară. Din acel moment pentru toată lumea era limpede că instituţia monarhică devenise un decor şi că întreaga putere se afla, de fapt, în mâinile lui Ionel Brătianu, preşedintele Partidului Naţional-Liberal. Patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan – care-şi datorau înalta demnitate de regenţi lui I. I. C. Brătianu – erau covârşiţi de personalitatea acestuia. Principele Nicolae – care nu avea nicio vocaţie pentru politică şi accepta sarcina de regent ca o povară de care s-ar fi debarasat cu bucurie – recunoştea, şi el, autoritatea deplină a lui Ionel Brătianu. Într-un anumit sens, acesta este momentul când dominaţia preşedintelui Partidului Naţional-Liberal a ajuns la zenit .

***
   Întrunit la 8 iunie 1930, parlamentul a decis anularea legilor adoptate la 4 ianuarie 1926, astfel încât succesiunea revenea lui Carol, care a fost proclamat rege. Principele Mihai a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia.
După depunerea jurământului, regele Carol al II-lea a rostit un discurs în care, deşi a insistat asupra ideii că nu venea cu gânduri de răzbunare şi că a şters din inimă ,,şi cea din urmă umbră de mâhnire”, a ţinut să afirme că pribegia i-a fost silită, că n-a renunţat de bună voie la drepturile şi la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de moştenitor al tronului, ci silit ,,de aceia care au încercat, prin acţiunea lor nechibzuită, să rupă legătura indisolubilă dintre mine şi tot ce simte româneşte”. Lăsând să se înţeleagă că regele Ferdinand fusese silit să accepte îndepărtarea fiului său de la tron, Carol a susţinut că sufletul acestuia ,,se bucură a-şi vedea împlinit ultimul său gând şi cea mai fierbinte a sa dorinţă”. Noul rege şi-a declarat hotărârea de a strânge ,,într-un mănunchi pe toţi cei care au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea patriei” şi a adresat un apel la toţi românii, ,,fără deosebire de opinie politică”, să se strângă în jurul tronului .
În ziua de 12 august 1930 Elena Lupescu sosea în România, însoţită de ministrul M. Manoilescu. În staţia de frontieră Episcopia Bihorului se găseau Eugen Bianu (directorul Siguranţei) şi Ilie Rău (inspector de Siguranţă la Oradea). Manoilescu a cerut celor doi să nu cerceteze compartimentele 9 şi 10, căci acolo se găsea soţia sa.
Până la sfârşitul anului 1930 Elena Lupescu a stat ascunsă la Sinaia, după care s-a mutat în vila din Aleea Vulpache din Bucureşti, care a devenit centrul intrigilor politice din România.
Odată cu venirea Elenei Lupescu în ţară, s-a constituit camarila regală, alcătuită din mari industriaşi şi bancheri (Max Auschnitt, Nicolae Malaxa, Nicolae Tabacovici, Aristide Blank), oameni politici (Mihail Manoilescu, Nae Ionescu), prieteni personali ai lui Carol şi ai Elenei Lupescu (Puiu Dumitrescu, Gabriel Marinescu, Felix Wieder), etc. Această grupare urmărea să-şi impună voinţa peste normele constituţionale şi peste capul partidelor politice .
La 17 februarie 1932 s-a ajuns la un acord între Carol al II-lea şi regina Elena, potrivit căruia aceasta se obliga să nu stea mai mult de 4 luni pe an în România, ea putând lua pe Mihai încă două luni pe an cu ea în străinătate. Acordul prevedea asigurarea unui trai corespunzător situaţiei de mamă a principelui moştenitor, regele trebuind să-i verse anual o rentă de 7.200.000 de lei (din lista civilă achitată de statul român). Elena se angaja să înceteze orice acţiune de defăimare a regelui, atât prin organele de presă din străinătate, cât şi în sînul familiilor domnitoare înrudite sau împrietenite cu dânsa; ea se angaja să-şi stabilească domiciliul în Florenţa, unde urma să-şi cumpere o casă; pentru cumpărarea acelei case şi pentru spesele de instalare, regele se obliga să verse, odată pentru totdeauna, suma de 30.000.000 lei; principesa ceda regelui vila ei de la Mamaia şi ferma de la Crevedia. Carol i-a cerut ministrului C. Argetoianu ,,să găsească o soluţie”, adică să plătească statul angajamentele financiare asumate de suveran. În consecinţă, au fost luate 27 de milioane lei de la fondul timbrului de aviaţie, cu care guvernul a cumpărat vila de la Mamaia şi 3 milioane lei din fondul de încurajare a agriculturii pentru ferma de la Crevedia; până la urmă, ferma a fost vândută generalului Condeescu, astfel că guvernul a suportat ,,numai” 28 din cele           30 milioane lei .
Regina Maria avea motive să fie tristă în legătură cu situaţia copiilor ei: Carol, căsătorit în 1921, era divorţat din 1928 şi trăia cu Elena Lupescu; Elisabeta, căsătorită în 1921, divorţase în 1934; Marioara, măritată în 1922, a rămas văduvă în 1934; Nicolae se căsătorise cu o femeie oarecare şi era exclus din rândul familiei regale (1937); Ileana, căsătorită cu Otto de Habsburg, nu avea dreptul să locuiască în România .
Deşi relaţiile dintre Carol al II-lea şi regina Maria au fost, adesea, încordate, cu prilejul morţii acesteia (iulie 1938) au fost organizate funeralii naţionale. A fost înmormântată în biserica mănăstirii Curtea de Argeş, alături de Carol I, Elisabeta şi Ferdinand. Pe baza unei dispoziţii testamentare, inima i-a fost scoasă, pusă într-o mică raclă de aur, împodobită cu stemele provinciilor României Mari şi depusă la capela ortodoxă din grădina casei ei de la Balcic. Referindu-se la ultimii ani de viaţă ai reginei Maria, H. Prost scria: ,,Alungată din Regenţă, îndepărtată de Carol al II-lea, ea s-a văzut redusă la o viaţă inutilă între grădinile sale de la Balcic şi Bran, colecţiile sale de porţelanuri de Copenhaga şi de cădelniţe” .
Prin lovitura de stat de la 10 februarie 1938, Carol al II-lea a instaurat regimul monarhiei autoritare. A fost decretată starea de asediu şi cenzura, s-a elaborat o nouă Constituţie, promulgată la 27 februarie 1938, partidele politice au fost dizolvate la 30 martie 1938. România nu era un caz singular, ci ,,se alinia”, în fond, contextului european, în care regimurile democratice au căzut rând pe rând, puterea fiind preluată de forţele dictatoriale .
Regimul lui Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate şi incoerenţă. În intervalul 10 februarie 1938-6 septembrie 1940 s-au perindat, la cârma ţării,    9 guverne .
Dincolo de aparenţe şi de festivismul afişat de regimul lui Carol al II-lea după            10 februarie 1938, societatea românească era tot mai divizată, iar contradicţiile politice se ascuţeau.
În acelaşi timp, viaţa internaţională s-a deteriorat rapid, omenirea îndreptându-se către o nouă conflagraţie mondială. Anexarea Austriei de către Germania, în martie 1938, acordul de la München – din septembrie acelaşi an – prin care Franţa, Marea Britanie şi Italia au impus Cehoslovaciei să cedeze Germaniei o parte din teritoriul său, ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Reichului în martie 1939, pactul Ribbentrop-Molotov din        23 august 1939 au jalonat drumul spre declanşarea celui de-al doilea război mondial la            1 septembrie 1939 .
La 22 iunie 1940, Carol al II-lea a hotărât transformarea Frontului Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii, declarat ,,partid unic şi totalitar”, aflat sub conducerea supremă a regelui. Astfel, regimul de la 10 februarie 1938 a degenerat în totalitarism, regele Carol al II-lea devenind primul dictator din istoria României .
În aceste condiţii, România a devenit un stat izolat, căzând pradă poftelor revizioniste ale vecinilor. În urma notelor ultimative din 26-27 iunie 1940, guvernul român a trebuit să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, care au fost ocupate de Uniunea Sovietică, iar prin dictatul de la Viena impus de Germania şi Italia, la 30 august 1940, partea de        nord-vest a României a fost cedată Ungariei. Pierderea integrităţii teritoriale a ţării a ridicat valul nemulţumirilor populare la un asemenea nivel, încât a măturat din calea sa însuşi regimul monarhiei autoritare.
Cu aceasta se încheia, de fapt, rolul politic al lui Carol, cel care a provocat criza dinastică din anii 1925-1930, a urcat pe tron la 8 iunie 1930, a desfăşurat ample manevre politice care au contribuit la compromiterea sistemului democratic, ajungând – la 10 februarie 1938 – să-şi impună voinţa în faţa partidelor politice. Carol al II-lea a ridicat instituţia monarhică pe cele mai înalte culmi, devenind principalul factor de decizie în stat, dar – prin nesocotirea normelor democratice – a dus la falimentul regimului său. Prin Decretul regal din 5 septembrie 1940 Carol al II-lea a fost silit să renunţe la principalele prerogative – nu numai la cele înscrise în Constituţia din 1938, dar şi la cele stabilite în 1866 şi 1923 – monarhul rămânând doar cu unele funcţii onorifice, mai mult de decor, iar a doua zi a trebuit să abdice în favoarea celui pe care-l detronase la 8 iunie 1930. Se dovedea, odată în plus, eşecul acţiunii politice iniţiate de Iuliu Maniu în vara anului 1930; iată ce declara, în acest sens, Maniu în acele momente tensionate: ,,Planul meu era ca A.S.R. prinţul Carol să intre în Regenţă; în timpul foarte scurt al funcţiei sale de regent, să se anuleze divorţul de principesa Elena şi să se aranjeze definitiv chestiunea d-nei. Lupescu. Toate acestea terminate în câteva săptămâni, să fie proclamat rege prin concursul şi consensul Regenţei” .
Într-o atmosferă de extremă surescitare, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol a semnat actul prin care anunţa că a hotărât să treacă fiului său ,,grelele sarcini ale domniei”. Prin această formulă, Carol lăsa deschisă calea revenirii sale pe tron atunci când împrejurările se vor fi schimbat. De la 6 septembrie 1940 Carol al II-lea a devenit un simplu particular.
Carol a plecat din ţară în dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940 (ora 3), cu un tren special, alcătuit din 12 vagoane, fiind însoţit de Elena Lupescu şi de Ernest Urdăreanu; după o scurtă şedere în Elveţia, s-a stabilit în Portugalia, în schimbul angajamentului că nu va desfăşura niciun fel de activitate politică. La 7 iulie 1947 s-a căsătorit cu Elena Lupescu. În ziua de 3 aprilie 1953 a murit, în urma unui atac de cord, fiind înmormântat în cimitirul regal al mănăstirii San Vicente din Lisabona, alături de regii Portugaliei, întrucât mama tatălui său (Ferdinand) era principesă portugheză. Deoarece Carol nu şi-a scris testamentul, a urmat un lung proces între Elena Lupescu şi Mircea Grigore Lambrino (Zizi Lambrino a murit la 26 martie 1953); în februarie 1957 Tribunalul Suprem al Portugaliei l-a declarat pe Mircea Grigore Lambrino – fiu legitim al lui Carol, obţinând – astfel – drept de moştenitor. Elena Lupescu a murit la 7 iulie 1977 .
În cei 10 ani de domnie a lui Carol al II-lea, România a parcurs mai multe etape de evoluţie. Din punct de vedere economic, criza din 1929-1933, apoi puternicul avânt din anii 1934-1938 şi, în sfârşit, începutul recesiunii (1939-1940); în ansamblu a fost o perioadă de progrese notabile, cu deosebire în ceea ce priveşte industria. Viaţa politică a fost foarte agitată, au avut loc mari confruntări între forţele democratice şi cele dictatoriale; partidele politice au cunoscut un proces de erodare, ceea ce a înlesnit lui Carol al II-lea să treacă la dizolvarea lor formală, în martie 1938, pe fondul unei evidente ascensiuni a Gărzii de Fier. În plan cultural s-au înregistrat progrese remarcabile, atât în privinţa ridicării nivelului de cultură al maselor, cât şi în afirmarea unei pleiade de savanţi de talie mondială. Politica externă a României s-a caracterizat prin dinamism, prin efortul depus – la nivel continental – pentru salvgardarea păcii; până la urmă, decisivă a fost poziţia marilor puteri, care a condus spre cea de-a doua conflagraţie mondială, ţara noastră fiind victima politicii de forţă şi dictat.
Între 10 februarie 1938 şi 5 septembrie 1940 monarhia din România s-a aflat în apogeul ei, reuşind să acapareze principalele pârghii ale statului, să impună propria-i voinţă celorlalţi factori politici. Nesocotirea normelor constituţionale devenite tradiţionale, în care monarhia îşi avea locul bine stabilit, instituţionalizarea unui regim care să graviteze în jurul tronului s-au dovedit, până la urmă, falimentare .

***
În dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 noul rege, Mihai I, a depus jurământul   într-o formulă nouă, dictată de Conducătorul statului: ,,Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Ion Antonescu avea să declare că prin schimbarea formulei de jurământ ,,am vrut să subliniez că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea regelui”. La ceremonie a luat cuvântul Conducătorul statului, care a rostit doar aceste cuvinte: ,,Dumnezeu să ajute naţiei, Majestăţii Voastre şi mie”.
Tradiţia şi normele constituţionale (din 1866, 1923 şi 1938) cereau ca jurământul să fie depus în faţa parlamentului, dar acesta fusese dizolvat, fapt ce-l va determina pe fostul rege Carol al II-lea să susţină că urcarea lui Mihai pe tron nu era legală.
Imediat după ceremonia depunerii jurământului, regele Mihai I a semnat următorul decret: ,,Art. I. Investim pe d-l. general Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român. Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale: a) El este capul oştirii; b) El are dreptul de a bate monedă; c) El conferă decoraţiunile străine; d) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari;    e) El numeşte pe primul ministru, însărcinat cu depline puteri; f) El are dreptul de amnistie şi graţiere. Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri”. Comparativ cu decretul de la 5 septembrie, semnat de Carol al II-lea, nu mai figura dreptul de a încheia tratate, dar apărea cel de a numi pe primul ministru înzestrat cu depline puteri. Practic, la 6 septembrie 1940 s-a produs o modificare esenţială a formei de guvernământ, România având – pentru prima dată – un Conducător al statului care-şi însuşea cea mai mare parte a prerogativelor regale.
După preluarea puterii, I. Antonescu a declanşat atacuri foarte dure împotriva lui Carol al II-lea care, în mod evident, aveau menirea de a slăbi – cât mai mult – poziţiile monarhiei. Fostul rege era declarat delapidator, escroc, ,,pervers epileptic”, ,,degenerat”, singurul vinovat de situaţia dramatică în care ajunsese România .
Într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu declara: ,,Palatul nu se va mai amesteca în nicio problemă a statului şi acel ministru sau funcţionar al statului ce va fi prins de mine (că întreţine legături cu regele) va fi destituit imediat şi sancţionat ... Până când regele va deveni cu vârsta şi mintea ca să-şi dea seama de problemele statului, vă rog să luaţi notă de acest lucru, nimeni nu va putea să-i supună problemele de stat şi oricine şi pe orice treaptă s-ar găsi în stat, va fi destituit de mine. Nimeni nu va trece prin faţa palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol. El este un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea statului”. Pentru a sublinia şi mai pregnant ideea că Mihai nu avea calitatea de a participa la conducerea statului, generalul a adresat, în ziua de 6 septembrie 1940, mamei regelui, aflată la Dresda, în Germania, următoarea telegramă: ,,Generalul Antonescu vă roagă respectuos să luaţi primul tren şi să veniţi cu un minut mai devreme lângă prea tânărul rege al ţării, spre a-i completa educaţia pe care patria noastră şi a lui i-o doreşte fierbinte” .
În noaptea de 22/23 ianuarie 1941 fruntaşii Mişcării Legionare au încercat să obţină un ,,arbitraj” din partea regelui Mihai, trimiţând – în acest scop – doi emisari la Sinaia. Regele a pornit – în dimineaţa zilei de 23 ianuarie – spre Bucureşti, ,,dar s-a înapoiat de la Câmpina din sfatul d-lui. General Antonescu”. Conducătorul statului nu îngpdia regelui să se amestece în această dispută.
Mijloacele de propagandă în masă şi, mai ales, presa elogia, zilnic, activitatea lui Ion Antonescu. Despre rege se vorbea puţin şi în termeni neutri. Este semnificativ faptul că, până la jumătatea anului 1943 – presa oficială a publicat 1.293 de articole elogioase la adresa lui Ion Antonescu şi numai 261 despre regele Mihai. Suveranului i s-a stabilit, pentru perioade lungi, reşedinţă la Sinaia, nefiind pus la curent cu treburile statului. La palat a fost creată o adevărată reţea de informatori, iar personalul Casei Regale era obligat să raporteze Conducătorului statului asupra oricărei ,,acţiuni suspecte”; de asemenea, convorbirile telefonice erau interceptate şi imprimate .
În seara zilei de 23 august 1944, la ora 20 (după arestarea mareşalului Antonescu – n.n.), a fost emis decretul regal prin care C. Sănătescu era numit preşedintele Consiliului de Miniştri, apoi decretul privind componenţa noului guvern, din care făceau parte câte un reprezentant al Blocului Naţional Democratic, reprezentantul P.C.d.R. – Lucreţiu Pătrăşcanu – deţinând şi interimatul Ministerului de Justiţie. Majoritatea miniştrilor erau militari şi tehnicieni. De la ora 20,30 armata română a început blocarea principalelor instituţii de stat, a asediat obiectivele germane din oraş şi a barat căile de acces ale trupelor germane spre Bucureşti.
La puţin timp după plecarea lui von Killinger a sosit Emil Bodnăraş cu echipa care avea să-i preia pe cei arestaţi şi să-i transporte, în cursul nopţii, într-o casă conspirativă a Partidului Comunist. Regele a fost de acord cu predarea Antoneştilor, cerând doar ca ei să nu fie împuşcaţi.
Un participant la evenimente, Gh. C. Teodorescu, comandantul Companiei I de gardă a palatului, avea să declare peste mai mulţi ani: ,,Atunci eram convins că am făcut un act patriotic. Nu ştiam ce s-a discutat în cadrul audienţei lui Antonescu. Astăzi, după toate cele întâmplate, îmi dau seama că arestarea mareşalului a fost o mare greşeală şi am regretat toată viaţa mea faptul că, cu aprobarea mea, a fost predat comuniştilor pentru a fi judecat, condamnat la moarte şi împuşcat” .
Decretul regal din 31 august, publicat la 2 septembrie 1944, elaborat pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 30 august, prevedea: ,,Art. I. Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce, ulterior, au fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923. Art. II. Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi IV puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923. Art. III. Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională. Până la organizarea Reprezentanţei Naţionale, puterea legislativă se exercită de către rege la propunerea Consiliului de Miniştri”.
Decretul – prin care s-au repus în vigoare 37 de articole din cele 138 ale Constituţiei din 1923 – a creat baza juridică a măsurilor adoptate de noul guvern şi, totodată, izvorul de drept pentru măsurile ulterioare. În fapt, actul din 31 august 1944 a avut un caracter mai cuprinzător decât cele menţionate în decretul-lege, fiind aplicate şi alte prevederi ale Constituţiei din 1923. De la 23 august 1944, forma de guvernământ a cunoscut o nouă modificare: România a redevenit o monarhie constituţională, suveranul exercitându-şi prerogativele stabilite prin constituţiile din 1866 şi 1923 .
În ziua de 30 decembrie 1947, la ora 15, cu actul de abdicare al regelui Mihai semnat, dr. P. Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej au plecat la Consiliul de Miniştri, care s-a deschis la ora 15,30. Primul ministru a declarat: ,,Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri, cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit. Ca să citez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie (...). Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important, că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş, pentru felul cum poporul nostru a ţinut să se poarte cu acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras, lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci fostul rege va fi respectat ca orice cetăţean al ţării”.
Fostul rege Carol al II-lea nota: ,,Vestea a căzut ca o măciucă pe capul nostru, am rămas literalmente trăznit (...) Cine dracu l-a pus pe Mihăiţă să se întoarcă (din Anglia), ca, după o săptămână, să plece în condiţiile cele mai urâte şi dând către popor o proclamaţie ruşinoasă. Nu numai că abdică pentru el şi urmaşii săi, dar spune în proclamaţie că lasă poporului grija de a-şi alege felul cum doreşte să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a ţării. Mă sufocă ideea că fiul meu, ca suveran, să poată să-şi pună iscălitura sub un document astfel redactat (...) Chiar dacă abdicarea şi proclamaţia i-au fost smulse prin ameninţare, s-a pus în situaţia cea mai oribilă posibilă” .
În aceeaşi zi (30 decembrie 1947 – n.n.), la ora 19,10 s-a deschis, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor. Primul a urcat la tribună dr. P. Groza, care a dat citire actului de abdicare a regelui Mihai I şi proclamaţiei guvernului. M. Sadoveanu a declarat, în numele deputaţilor, că parlamentul ,,ia act de abdicarea regelui Mihai, cât şi de proclamaţia guvernului către ţară”.
Deputatul Gh. Nechiti a prezentat următorul proiect de lege din iniţiativă parlamentară: ,,Art. 1. Adunarea Deputaţilor ia act de abdicarea regelui Mihai I, pentru el şi pentru urmaşii săi. Art. 2. Constituţia din anul 1866, cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1 septembrie 1944 şi următoarele se abrogă. Art. 3. România este Republică Populară. Denumirea statului român este: Republica Populară Română. Art. 4. Puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi până la constituirea unei Adunări legislative constituante, care se va face la data ce se va fixa de Adunarea Deputaţilor. Art. 5. Adunarea Constituantă va hotărî asupra noii Constituţii a R.P. Române. Art. 6. Până la intrarea în vigoare a noii Constituţiuni, puterea executivă va fi exercitată de un Prezidium compus din 5 membri, aleşi cu majoritate de Adunarea Deputaţilor dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române”. Proiectul a fost adoptat prin vot secret (cu bile) în unanimitate.
În continuare, deputatul Gh. Apostol a prezentat, din iniţiativă parlamentară, proiectul de lege prin care se numeau membri ai Prezidiumului Republicii Populare Române: C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Şt. Voitec, Gh. Stere şi I. Niculi. Proiectul a fost adoptat în unanimitate (295 bile albe), după care cei aleşi au depus jurământul. Şedinţa s-a încheiat la ora 19,55 .