CORNELIU COPOSU – UN ADEVĂRAT MODEL PENTRU ROMÂNIA

CORNELIU COPOSU – UN ADEVĂRAT MODEL PENTRU ROMÂNIA

Negru Pavel-Rafael

I. VIAŢA ŞI ACTIVITATEA LUI CORNELIU COPOSU:
,,Mulţi spun despre Corneliu Coposu că ar fi fost preşedintele moral al României. Aş merge mai departe, afirmând că Seniorul a rămas, chiar şi după trecerea sa în eternitate, preşedintele moral al ţării noastre. Memoria figurii sale luminoase, statura sa morală şi spiritul pe care l-a promovat sunt singurele care ne pot călăuzi în continuare pe calea cea dreaptă”. (Gheorghe CIUHANDU, primarul municipiului Timişoara, preşedintele Partidului Popular Creştin Democrat).
Vom prezenta, în continuare, câteva date biografice ale Seniorului:
• Născut în 20 mai 1914 la Bobota, jud. Sălaj, ca fiu al lui Valentin Coposu, protopop greco-catolic, deputat în Adunarea Naţională de la Alba-Iulia (1918), şi al Aureliei născ. Ancean, fiică de protopop greco-catolic; familia Coposu a numărat şapte generaţii de slujitori ai Bisericii Greco-Catolice, cei mai mulţi dintre ei luptători activi pentru drepturile românilor din Transilvania. Corneliu Coposu a avut patru surori: Steluţa Lucia Rodica – născută pe 26 septembrie 1932, licenţiată a Institutului Politehnic Bucureşti; Cornelia Veturia – născută pe 31 ianuarie 1911, licenţiată a Facultăţii de Chimie din Cluj, decedată în 20 mai 1988; Doina Viorica Marioara – născută pe 28 aprilie 1922, licenţiată a Facultăţii de Farmacie din Bucureşti, decedată în 28 martie 1990; Flavia Lucia Terezia (căsătorită Bălescu) – născută pe 6 decembrie 1924, licenţiată a Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Familiile Coposu şi Maniu se vizitau adesea, inclusiv la locuinţa părintească a lui Iuliu Maniu de la Bădăcin, astfel încât Corneliu Coposu s-a aflat în anturajul marelui lider ţărănist încă din primii ani de viaţă, mai ales că mătuşa lui, Elena Bărnuţiu, era verişoară primară cu Iuliu Maniu, a cărui bunică era soră cu Simion Bărnuţiu. De asemenea, Corneliu Coposu era rudă cu Zaharia şi Romulus Boilă. ,,Cred că am avut o copilărie fericită. Nu-mi aduc aminte decât momente de mare încântare. Stăteam la ţară şi aveam un spaţiu nelimitat de joacă” (Corneliu Coposu).
• Căsătorit în 1942 cu Arlette Marcovici, fiica generalului Marcovici şi a Jeannei Husser, interpretă de limbă franceză la Ministerul Afacerilor Străine; Arlette Coposu a fost implicată în procesul politic înscenat Legaţiei Franţei din Bucureşti şi a făcut 14 ani de temniţă grea; s-a sfârşit la un an după eliberarea ei din detenţie, în 1965.
• Studii: bacalaureat la Liceul Sf. Vasile din Blaj; licenţiat al Facultăţii de Drept, Universitatea din Cluj; doctor în Drept şi Ştiinţe al Universităţii din Cluj. La numai        16 ani, Corneliu Coposu intră la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat din Cluj; după absolvire (1934), se înscrie la doctorat, pe care îl va obţine peste 3 ani; în această perioadă devine şi campion de haltere la Clubul Sportiv Universitar.
• Activitate profesională şi politică înainte de arestare: avocat şi ziarist; preşedintele organizaţiei de tineret PNŢ-filiala Cluj (1935-1937); secretar politic al lui Iuliu Maniu (1937-1947); preşedinte al filialei PNŢ Sălaj (1945); secretar general adjunct al PNŢ (1946); deputat PNŢ de Sălaj (1946-1947).
În 1935, Corneliu Coposu este ales preşedinte al Uniunii Studenţilor Democraţi din Universitatea Cluj şi preşedinte al Tineretului Naţional Ţărănesc. Ca preşedinte al USD, reuşeşte să impună controlul democraţilor asupra Centrului ,,Petru Maior”, până atunci dominat de extrema dreaptă. Este colaborator la ziarul ,,România Nouă”, condus de Zaharia Boilă, ,,Mesajul” (Zalău), ,,Unirea” (Blaj) ş.a.
În 1937, la Cluj se desfăşoară ,,procesul Skoda”. Romulus Boilă a fost acuzat că a luat un comision de 2,7 milioane lei în urma contractului de armament cu această firmă, în timpul primei guvernări ţărăniste. Corneliu Coposu a fost acuzat pentru posesia unor documente; după declaraţiile sale ulterioare, acestea dovedeau că regele Carol al II-lea a solicitat, în mod expres, ca în proces să fie implicat şi Maniu, drept răzbunare pentr campania dusă de acesta împotriva ,,camarilei”. Corneliu Coposu a fost condamnat la trei luni şi o zi închisoare (până în 3 luni pedepsele erau cu suspendare!) pentru ,,lezmajestate”. Şi-a ispăşit pedeapsa în condiţii speciale: aşternut personal, îşi cumpăra mâncare de la restaurant, era servit de un chelner în frac, uşa celulei nu era încuiată, etc. Aici a cunoscut-o pe Ana Pauker (închisă ca ilegalistă a PCR), care avea şi ea de toate; totuşi, i-a dus portocale şi prăjituri şi au stat mult de vorbă. ,,Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemână argumente pe care ştia să le valideze cu multă pricepere” (Corneliu Coposu). În 1945 aveau să se revadă în cadrul unei recepţii de la Palat. Ana Pauker i-a spus: ,,Atunci eraţi condamnat pentru lezmajestate, acum vă văd în anturajul suveranului. Să înţeleg că v-aţi schimbat convingerile?” Corneliu Coposu a răspuns: ,,Nu, mi-am schimbat regele...”.
Din 1937 până în 1940, Corneliu Coposu este secretar personal al lui Iuliu Maniu, cu un salariu iniţial de 5.000 de lei. În 1944, câştigul său lunar avea să fie de 20.000 lei, iar în 1947 ultimul salariu de la Clubul PNŢ a fost de 7 milioane. Conform unui raport ulterior al Securităţii, ar fi fost însărcinat şi cu securitatea personală a liderului ţărănist, datorită forţei fizice pe care o are.
În 1939 lui Corneliu Coposu i se fixează domiciliu forţat în Bobota, pentru propagandă contra Frontului Renaşterii Naţionale şi a Străjeriei (acest episod, ca şi faptul că, după reprimarea rebeliunii legionare, ar fi fost arestat, în două rânduri, de către Siguranţă – întâmplări relatate în declaraţiile ulterioare către organele de anchetă şi în motivările cererilor de recurs – nu au putut fi confirmate din alte surse, inclusiv familia Coposu).
În 1940, în urma Dictatului de la Viena, Corneliu Coposu se mută la Bucureşti şi devine secretar politic al lui Iuliu Maniu. În această calitate l-a însoţit în toate negocierile şi tratativele purtate cu occidentalii şi cu liderii partidelor politice din coaliţia antihitleristă. I s-a încredinţat cifrul secret al corespondenţei diplomatice prin care opoziţia negocia ieşirea României din Axă şi revenirea la aliaţii tradiţionali. Avea misiunea de a întreţine relaţii confidenţiale cu reprezentanţii guvernului englez la Liverpool, cu delegaţii opoziţiei române care duceau tratative la Cairo (prinţul Ştirbei, Constantin Vişoianu), cu emisarii români de la Stockholm şi cu comandamentul militar aliat din Italia. Colaborează la săptămânalul ,,Ardealul”, publicaţia refugiaţilor transilvăneni. Scrie, de asemenea, în ,,Zorile”, ,,Dacia”, ,,Saniter”, ,,Curentul”, ,,Cuvântul Liber”, ,,Dreptatea” şi alte publicaţii. Semnează, ocazional, cu pseudonimul ,,dr. C. Sălăjeanu”.
La 2 septembrie 1940, Corneliu Coposu participă la întâlnirea secretă dintre Iuliu Maniu şi Ion Antonescu, prin care cel de-al doilea îşi ia angajamentul de onoare că va cere abdicarea lui Carol al II-lea şi nu va accepta nici un mandat din partea acestuia. Opinia lui Corneliu Coposu: ,,Antonescu era un mare patriot şi (...) împrejurarea că se bucura de o stimă deosebită din partea lui Hitler a ferit România de foarte multe necazuri”.
În 1941, împreună cu tatăl său, Valentin Coposu, cu Simion Bărnuţiu şi Constantin Măleanu, Corneliu Coposu ia în arendă, de la M.A.T., Fabrica de Spirt ,,Glück” din comuna Oarda de Jos – Alba Iulia. Arenda va expira în 1944 şi ulterior va deveni cap de acuzare, pe motiv că fostul proprietar al fabricii, evreu, fusese expropriat de guvernul Antonescu, într-o acţiune care urmărea să consolideze administraţia română a unor întreprinderi din Transilvania.
În iulie 1941, la Constanţa, însoţindu-l pe Iuliu Maniu, Corneliu Coposu o cunoaşte pe cea care avea să-i fie soţie, Arlette Marcovici, fiica generalului Marcovici, fost membru al cabinetului Maniu, în prima guvernare a acestuia, şi a lui Jeanne Hauser. Maniu mergea la odihnă la hotelul francez ţinut de bunica lui Arlette.
În 1942 Corneliu Coposu participă la realizarea culegerii ,,Cântece de pe frontul rusesc”. Deşi numele său nu apare pe copertă, acţiunea va deveni ulterior cap de acuzare, ca propagandă antisovietică.
La 5 iulie 1943 Corneliu Coposu îi trimite lui Valer Popp o scrisoare deschisă prin care îl acuză de trădare pentru că a sfătuit regele şi guvernul să accepte ,,arbitrajul” de la Viena, în 1940. Scrisoarea succede acţiunii judiciare prin care Popp îl acuza pe Iuliu Maniu de calomnie şi injurie.
În noiembrie 1943 Lucreţiu Pătrăşcanu se întâlneşte, în casa lui Corneliu Coposu, cu Iuliu Maniu, pentru a discuta un eventual armistiţiu cu aliaţii.
La 20 decembrie 1944 Corneliu Coposu îl vizitează, la închisoarea Malmaison, pe Petru Groza, deţinut împreună cu grupul lui Vişan şi cu spionii sovietici: ,,are regim bun, masă excelentă, tratament condescendent, vizite, conversaţie, chiar ieşiri clandestine în oraş şi şampanie” (Corneliu Coposu). Îi promite că Maniu va interveni pe lângă Antonescu pentru eliberarea lui.
În ziua de 12 ianuarie 1944, însoţit de Corneliu Coposu, Iuliu Maniu îi cere lui Antonescu să-l pună în libertate pe Petru Groza, considerând că ,,atitudinea lui Groza este benignă”. Mareşalul promite că va lua măsurile necesare.
Corneliu Coposu este prezent, de altfel, şi la convorbirile privind constituirea Blocului Naţional Democrat (20 iunie 1944), purtate la locuinţa lui Iuliu Maniu din str. Sfinţilor nr. 10.
După înfiinţarea BND, Corneliu Coposu, alături de Aurel Leucuţia şi Cezar Spineanu, este însărcinat să preia, să depoziteze şi să distribuie – la momentul potrivit – 2.000 de pistoale primite de la colonelul Cristea, în vederea eventualei răsturnări prin forţă a lui Antonescu. Armamentul este depozitat la Cezar Simionescu.
La 23 august 1944 Corneliu Coposu este numit director de cabinet la preşedinţia Consiliului de Miniştri – biroul lui Iuliu Maniu (va demisiona pe 11 noiembrie). Îşi petrece zilele de 23 şi 24 în Palatul Regal, alături de Iuliu Maniu (în amintirile lui Corneliu Coposu, funcţia era de secretar general al Consiliului de Miniştri, calitate în care se ocupa – prin colonelul Finoghenov – de aprovizionarea cu alimente a soldaţilor sovietici din România).
La 15 septembrie 1944 Corneliu Coposu participă la o şedinţă a Consiliului de Miniştri înaintea căreia Lucreţiu Pătrăşcanu, vizibil afectat, îi relatează că, la Moscova, Jdanov i-a dezvăluit că PCR va fi condus, practic, de Ana Pauker şi Vasile Luca: ,,Pătrăşcanu avea o doză de sentiment patriotic şi de onestitate faţă de ceilalţi (comunişti – n.n.), care, însă, nu îl achită de vinovăţie (...) El a participat la desfiinţarea partidelor politice, la detronarea regelui, la claustrarea tuturor şefilor opoziţiei şi la înfeudarea României sovieticilor” (Corneliu Coposu).
La 22 septembrie 1944 Corneliu Coposu susţine, la sala Dalles, conferinţa cu tema ,,Ţara Sălajului”, care va fi publicată în broşură şi va fi citită la radio.
La 10 octombrie 1944 Coposu publică articolul polemic ,,Şi MADOSZ-ul vrea să intre în guvern?” – viitor cap de acuzare (considerat şovin de către comunişti, articolul nu făcea decât să observe că MADOSZ nu era un partid politic, doctrinar).
La 11 octombrie 1944 ziarul ,,Dreptatea” publică o cuvântare a lui Corneliu Coposu despre 23 august 1944, ţinută în cadrul întrunirii organizaţiilor muncitoreşti PNŢ din Capitală.
La 2 noiembrie 1944, în articolul ,,Ce-i trebuie României?”, Corneliu Coposu afirmă, ca  o sumbră premoniţie: ,,Îşi zic patrioţi şi se intitulează democraţi, dar ceea ce vor să facă cu patria şi cu democraţia românească e preferabil să nu aflăm niciodată...”.
În 1945 Corneliu Coposu făcea parte şi din ,,Organizaţia M”, creată pentru a-l susţine pe Iuliu Maniu şi pentru a încerca izolarea, în cadrul partidului, a lui Anton Alexandrescu, de orientare comunistă (care va forma o disidenţă aliată cu PCR).
În luna martie 1945 Petru Groza negociază cu PNŢ eventuala lor prezenţă în guvern. Prezent la discuţii, Corneliu Coposu îl va descrie astfel: ,,Era un om simpatic, aproape neserios (...) Era departe de-a avea idei comuniste, convingerile lui erau fluide, nu avea linie de conduită şi era capabil de orice compromis”.
La 5 martie 1945 Coposu demisionează din funcţia de director de cabinet la Ministerul Economiei Naţionale (condus de Aurel Leucuţia).
A doua zi, la 6 martie, Corneliu Coposu ajunge la Palat la câteva minute după plecarea lui Vâşinski şi i se arată, deasupra unei uşi, crăpătura provocată de ieşirea violentă a acestuia.
La 8 noiembrie 1945, cu ocazia demonstraţiei promonarhiste din Capitală, Corneliu Coposu se numără printre cei reţinuţi de poliţie, fără un temei legal.
La 21 martie 1946 Coposu publică articolul ,,Libertatea pe care o aşteptăm”, polemic la adresa lui Tătărescu, Călinescu ,,şi alţi amatori de regimuri tari, care au vândut drepturile naţiunii”, la adresa legionarilor, a lui Antonescu şi a FND (creat de către comunişti ca o replică la BND, pe care simţeau că nu-l mai pot domina).
La 19 aprilie 1946 Corneliu Coposu publică articolul ,,Datoria Guvernului este să fixeze fără amânare data alegerilor”.
La 12 mai 1946, în Referatul introductiv al Curţii Marţiale a Corpului II Armată se precizează: ,,În afară de cei 188, a căror cercetare a fost clasată din lipsă de probe, au mai fost reţinuţi sau numai cercetaţi şi învinuiţii de mai jos”. Urmează o listă cu 371 de nume, în care Corneliu Coposu figurează la nr. 224, cu specificarea ,,Nu i s-a stabilit o participare efectivă. A luat parte la manifestaţie, dar nu se stabileşte a se fi dedat la acte de violenţă”. Concluzia referatului: ,,este cazul a se clasa cercetarea şi pentru acest lot de învinuiţi”.
La 29 mai 1946 Coposu publică articolul polemic ,,Omul zilei: «democratul» fenedist”, viitor cap de acuzare împotriva sa. Într-un alt articol, ,,De vorbă cu un comunist”, apare următorul dialog între reporter şi interlocutor: - Toţi vă detestă. Nu veţi realiza nici cinci procente. – Recunosc că suntem detestaţi (...) Dar vom realiza majoritatea electorală.
La 19 noiembrie 1946 Corneliu Coposu candidează, al treilea pe lista PNŢ, în circumscripţia Sălaj, fără a fi ales.
În martie 1947 se înfiinţează Comitetul de asistenţă al PNŢ pentru membrii arestaţi. Se strâng fonduri, se trimit alimente, se asigură asistenţă juridică. Din comitet face parte şi Corneliu Coposu.
În luna mai 1947, împreună cu Maniu, Corneliu Coposu pleacă la Dobreşti, unde liderul PNŢ îl convinge pe Ion Mihalache că trebuie să se salveze, plecând din ţară. La întoarcerea în Bucureşti, aceeaşi muncă de lămurire va fi dusă cu Nicolae Penescu. Din nefericire, acţiunea de evacuare a liderilor ţărănişti – ale cărei detalii Corneliu Coposu nu le-a cunoscut – a fost rapid infiltrată de un agent al Siguranţei care s-a prezentat drept nepot al lui Grigore Gafencu. Atât comandorul de aviaţie Anton, cât şi comandorul de marină Mocanu l-au avertizat pe Penescu asupra riscurilor operaţiei. La un moment dat, în combinaţie se afla şi un pilot al lui Bodnăraş, Chifulescu. Când Maniu a încercat să ia legătura cu el, acesta a fost arestat. Corneliu Coposu, care se afla într-un turneu prin Cluj, Timişoara, Oraviţa, Craiova, Oradea şi Satu Mare, pentru pregătirea şedinţei Comitetului Central PNŢ, programată pentru 24 iulie, a susţinut mai târziu că, dacă ar fi fost în Bucureşti, l-ar fi convins pe Iuliu Maniu să renunţe la o acţiune atât de riscantă.
La 3 iulie 1947 Corneliu Coposu participă la ultima şedinţă a conducerii PNŢ, în casa lui Vasile Serdici.
La 11 iulie 1947 Corneliu Coposu participă la şedinţa Biroului şi Consiliului de administraţie ale ziarului ,,Dreptatea”, acasă la Romulus Boilă.
La 13 iulie 1947 Corneliu Coposu îl vizitează pe Iuliu Maniu la sanatoriul doctorului Jovin.
• Arestat în 14 iulie 1947 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru ,,înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale”; au urmat 17 ani şi jumătate de detenţie, din care aproape 9 de izolare totală, în ultimii 2 ani (1962-1964) fiind trimis cu domiciliu forţat, în regim de deţinut strict supravegheat, în satul Valea Călmăţui din Bărăgan. Traseul urmat de Corneliu Coposu începând cu 1947, atât cât pate fi reconstituit, a fost: Ministerul de Interne, Malmaison, Văcăreşti, Snagov, Piteşti (din fericire, înainte de macabrul ,,experiment”), MI, Craiova, Uranus, MI, Jilava, Malmaison, Midia, Ghencea, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, MI, Uranus, Jilava, Gherla, Sighet, Aiud, Râmnicu Sărat, MI, Rubla (domiciliu obligatoriu).
,,În fiecare puşcărie stăteam în funcţie de intenţia guvernului de a mă implica în diverse procese care se succedau într-un ritm alert. Ori de câte ori intra în cercetări şi numele meu, eram din nou adus la Ministerul de Interne şi anchetat. O foarte severă anchetă s-a făcut în legătură cu Pătrăşcanu. Când s-a hotărât eliminarea şi condamnarea lui la moarte, s-a organizat o înscenare verosimilă pentru care era nevoie de mărturii (...) După refuzul meu categoric de a mă preta la acest joc (...) am fost chinuit în mod oribil, cu tot felul de mijloace torţionare (...) Printr-un singur sistem de torţionare n-am trecut, cel despre care am auzit de la ceilalţi deţinuţi: tentativă de electrocutare”. (Corneliu Coposu)
• Eliberat din închisoare, refuză postul şi locuinţa pe care i le oferise Gheorghiu-Dej în schimbul unei declaraţii pro-comuniste şi proguvernamentale; ca urmare, nu poate obţine decât slujbe de muncitor necalificat pe diferite şantiere de construcţii; cu puţină vreme înainte de pensionare lucrează ca mic funcţionar.
• Ţinut sub supraveghere permanentă, anchetat şi percheziţionat la domiciliu de nenumărate ori între 1964 şi 1984; în 1987, reuşeşte să afilieze PNŢ, aflat în clandestinitate, la Internaţionala Creştin-Democrată.
• Activitate politică începând din 1989: în noaptea de 22/23 decembrie 1989 anunţă reîntoarcerea în viaţa publică a PNŢ, devenit, curând după aceea, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat; preşedinte al PNŢCD din decembrie 1989, reales de Congres în 27 septembrie 1991; preşedinte al Convenţiei Democratice în perioada 1991-1993; senator PNŢCD (Bucureşti) după alegerile din 27 septembrie 1992; în 6 octombrie 1995 i se remite, de către ambasadorul Franţei în România, în numele preşedintelui Republicii Franceze, Legiunea de Onoare cu grad de ofiţer – cea mai mare decoraţie a Republicii Franceze; membru al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale din Bucureşti; membru al Consiliului Uniunii Europene Creştin-Democrate.
• Încetează din viaţă în 11 noiembrie 1995, la Bucureşti. Decesul se înregistrează la ora 9 şi 22 de minute, prin ,,deteriorarea progresivă a funcţiilor vitale, determinată de boala de bază: neoplasm pulmonar drept, operat în 1994 (lobectomie medie şi inferioară) şi recidivat, metastaze multiple, insuficienţă cardio-respiratorie severă”. La catafalcul său aveau să vină, vreme de trei zile, zeci de mii de oameni, şirul acestora întinzându-se pe câteva sute de metri. Consiliul local al municipiului Bucureşti declară zi de doliu în Capitală.
• La 14 noiembrie 1995 ceremonia funerară a scos aproape tot Bucureştiul în stradă, dar înmormântarea – la cimitirul Bellu catolic – s-a desfăşurat cu discreţie, conform dorinţei familiei. O confuzie din timpul vieţii se perpetuează şi după moarte: pe cruce este înscris, eronat, 1916 drept an al naşterii, în loc de 1914 .
II. CREŞTIN-DEMOCRAŢIA EUROPEANĂ ŞI ROMÂNEASCĂ:
• Creştin-democraţia este o doctrină politică ce a evoluat, în mod preponderent, după cel de-al doilea război mondial. Apărută ca o reacţie la atacurile împotriva bisericii şi a catolicismului, creştin-democraţia semnifică expresia politică a creştinismului catolic.
Creştin-democraţia a reprezentat o mediere între liberalism (individualism) şi socialism (colectivism), aducând în politică şi elemente noi, precum morala creştină şi subsidiaritatea.
Considerată în multe ţări europene drept o formă de neoconservatorism,                 creştin-democraţia se intersectează cu conservatorismul în puncte fundamentale ale ideologiei, precum respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţa şi familia .
• Legăturile dintre creştin-democraţia europeană şi cea românească sunt prezentate, în mod admirabil, într-un interviu cu Corneliu Coposu (preşedintele PNŢCD), realizat în anul 1992, intitulat ,,Alternativa de guvernare creştin-democrată”, din care vom reda ample fragmente:
Reporter: ,,Domnule preşedinte, v-aş ruga, în primul rând, să comentaţi semnificaţia recentei primiri a PNŢCD în Uniunea Europeană Creştin-Democrată, după mai vechea afiliere la Internaţionala Creştin-Democrată”.
Corneliu Coposu: ,,Promovarea Partidului Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat în UECD (Uniunea Europeană Creştin-Democrată) are o deosebită însemnătate. Partidul nostru este integrat astfel în lumea civilizaţiei europene, prin includerea lui în uniunea care va domina lumea sfârşitului de mileniu. Partidul nostru s-a afiliat la Internaţionala Creştin-Democrată încă din epoca în care funcţiona în clandestinitate (1987), iar în 1991 a fost primit ca membru cu statut de observator în UECD”.
Reporter: ,,V-aş ruga să vă referiţi mai pe larg la principiile creştin-democraţiei, pe care PNŢCD le înglobează în programul de guvernare”.
Corneliu Coposu: ,,... Obiectivele de căpetenie înscrise în ideologia creştin-democrată a partidului nostru sunt: mobilizarea eforturilor naţiunii pentru unificarea ţării şi reclădirea instituţiilor democratice, anihilate de dictatura comunistă; promovarea idealurilor de libertate, solidaritate, umanism şi reconstrucţia spirituală şi materială a ţării.
Sarcina politică a Democraţiei Creştine este aceea de a apăra valorile istorice şi de a dezvolta perspective şi strategii hotărâtoare în dezvoltarea societăţii, în libertate şi armonie, de a promova simţul echităţii şi al solidarităţii, precum şi al toleranţei faţă de convingerile personale, ca model de convieţuire socială.
Învăţătura creştină, prin concepţia sa despre om şi menirea lui, constituie fundamentul etic şi baza morală a politicii responsabile pentru soluţionarea problemelor individuale şi sociale, de interes comun.
Democraţia Creştină recunoaşte şi respectă demnitatea omului. Viaţa persoanei, începând cu a copilului conceput, este intangibilă. Fiecare persoană este socotită unică şi de sine stătătoare, emncipată integral de dreptul terţilor sau al colectivităţii de a dispune de libera ei afirmare. Omul este răspunzător faţă de propria lui conştiinţă, deci faţă de Dumnezeu şi are dreptul şi obligaţia majoră de a acţiona în libertate şi în mod responsabil pentru modelarea propriei lui vieţi şi a lumii înconjurătoare.
Individul se dezvoltă şi trăieşte liber în cadrul societăţii. Izolarea lui sau comprimarea manifestărilor lui în colectivităţi amorfe sunt nocive. Relaţiile dintre oameni trebuie să se desfăşoare în conformitate cu dogma iubirii aproapelui.
Democraţia Creştină recunoaşte egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor. Bărbatul şi femeia, colectivităţile etnice, religioase, sociale, profesionale trebuie să se bucure de drepturi egale, în efortul comun de propăşire spirituală şi materială a societăţii. Diferenţele de opinii trebuie dezbătute deschis, civilizat, în respect reciproc, pornindu-se de la principiul că adevărul absolut nu este monopolul nimănui.
Tentativele de exercitare a presiunilor de orice fel pentru impunerea unor concepţii este de neconceput, în viziunea noastră, asupra unei societăţi democratice. Ideologizarea politică este condamnabilă. Valorile fundamentale ale doctrinei naţional-ţărăniste  creştin-democrate, pe care partidul nostru vrea să le transpună în viaţa socială a României sunt: democraţia adevărată, morala creştină, patriotismul luminat şi dreptatea socială. Aplicarea acestor valori nu se poate concepe decât într-o viaţă liberă, în care cetăţenii se pot solidariza în jurul principiilor de dreptate. Libertatea omului are caracter social şi este condiţionată şi îngrădită de libertatea semenilor săi. Fiecare om este obligat să recunoască dreptul la libertate al celorlalţi oameni.
Concepţia Democraţiei Creştine asigură fiecărui om condiţiile necesare indispensabile pentru libera afirmare a propriei sale personalităţi. Interdependenţa solidară dintre oameni face posibilă dezvoltarea adevăratei libertăţi. Libertatea poate fi realizată numai prin modelarea vieţii fiecărui individ, în conformitate cu principiul subsidiarităţii. Acest principiu se opune centralismului statal, precum şi colectivismului. Subsidiarismul presupune dreptul la decizie şi acţiune liberă. Sarcina partidului nostru este să asigure libertăţi şi condiţii materiale şi spirituale optime pentru toţi cetăţenii, să îi apere de toate relaţiile de dependenţă abuzivă, de sărăcie, de opresiune. În acest sens, garantarea proprietăţii private asigură spaţiul de realizare a libertăţii individuale. Partidul nostru militează pentru renunţarea, din partea statului, la toate sarcinile care ar putea fi îndeplinite de persoane particulare, de familii sau de grupuri private constituite în asociaţii benevole. Principiul subsidiarităţii îşi demonstrează valabilitatea şi în cazul relaţiilor dintre comunităţi şi asociaţii libere, în raport cu instituţiile de stat.
Libertatea este direct legată de responsabilitatea proprie a individului pentru deciziile luate şi acţiunile îndeplinite. Libertatea nu poate fi concepută fără obligaţia de           auto-apărare a valorilor sale, prin efortul cetăţenilor în interiorul comunităţii şi în afara ei. Între individ şi societate există un raport permanent de interdependenţă, care exprimă însăşi natura socială a omului... Democraţia Creştină promovează exercitarea dreptului la iniţiativă şi decizie a tuturor componentelor societăţii. Solidaritatea de grup este mijlocul de reprezentare eficientă a intereselor comune.
Fundamentul dreptăţii este egalitatea, în libertate şi demnitate, a tuturor cetăţenilor şi accesul lor la legi cu valabilitate generală. Dreptul dă posibilitatea de realizare a libertăţii. Adevărata dreptate constă în asigurarea de şanse egale pentru toţi...
Democraţia Creştină propune luarea unor măsuri compensatoare în favoarea categoriilor defavorizate, care includ oameni lipsiţi de capacitatea de a se autoajuta sau oameni copleşiţi de insuccese şi de imposibilitatea de a depăşi obstacole majore, ivite în lupta pentru existenţă. În această categorie trebuie să intre bătrânii, copiii, bolnavii, handicapaţii fizic sau locomotor. Democraţia Creştină, în străduinţa de a apropia societatea omenească de un prag ideal de dezvoltare, ţine seama de imperfecţiunile omeneşti şi tinde la depăşirea lor, garantând fiecărui om dreptul la şansă.
Democraţia Creştină protejează căsătoria şi familia ca pe forme stabile de convieţuire umană şi fundamente ale societăţii. Nicio altă formă de organizare socială nu le poate înlocui. Comunitatea persoanelor legate prin căsătorie pe viaţă presupune recunoaşterea reciprocă a valorii personale a partenerului şi împărţirea echitabilă a sarcinilor şi răspunderii pentru copii. Democraţia Creştină consideră că munca depusă în cadrul familiei este o contribuţie activă la contactul dintre generaţii. Fiecare generaţie are datoria de a se preocupa de supravieţuirea viitoare a societăţii prin copii şi la asigurarea unei vieţi decente pentru bătrâni.
Democraţia Creştină are preocupări majore privitoare la tineret. Ea promovează integrarea în conducerea societăţii a tinerilor, sprijinind pregătirea lor prin asigurarea dreptului la învăţătură şi la formare profesională. În acelaşi timp, sprijină instruirea tineretului în conceptele morale şi religioase...
Democraţia Creştină garantează şi apără proprietatea privată, pe care o consideră parte integrantă a libertăţii personale şi structura de bază a economiei de piaţă. Fundamentul spiritual al economiei de piaţă cu caracter social este principiul libertăţii responsabile, născut din concepţia creştină despre om şi societate. Economia socială de piaţă se întemeiază pe rentabilitate şi dreptate socială, pe concurenţă, pe solidaritate, pe răspundere proprie şi siguranţă socială...
Obiectivele unei politici sociale, axate pe proprietatea cetăţeanului, în viziunea      creştin-democrată sunt: apărarea omului de sărăcie, compensarea nevoilor familiale, asigurarea împotriva unor fenomene neprevăzute, cu caracter destabilizator şi garantarea îmbunătăţirii necontenite a condiţiilor generale de viaţă.
Principiile călăuzitoare ale concepţiei creştin-democrate a PNŢCD urmăresc apărarea păcii, întregirea naţională, prin unirea cu Patria a teritoriilor româneşti ocupate în mod abuziv şi realizarea unităţii europene, bazată pe respectarea drepturilor omului, colectivităţilor etnice şi naţiunilor” .
III. ACTIVITATEA ŞI POZIŢIA PREŞEDINTELUI C. COPOSU PRIVIND INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
• Convingerile puternice ale Seniorului privind nevoia imperativă de integrare a României în Uniunea Europeană au fost exprimate în numeroase interviuri, conferinţe, colocvii, întâlniri cu oameni politici, apariţii TV, declaraţii, etc., cu precădere în ziarele ,,Dreptatea”, ,,România Liberă” şi ,,Adevărul” din perioada 1990-1995, precum şi în câteva lucrări despre viaţa şi activitatea sa politică, dintre care cele mai importante rămân,fără îndoială, cele semnate de Tudor Călin Zarojanu (,,Viaţa lui Corneliu Coposu”) şi Domniţa Ştefănescu (,,Cinci ani din istoria României”).
Corneliu Coposu a analizat, cu luciditate şi simţ critic, condiţiile de aderare pe care trebuia să le îndeplinească România pentru integrarea în structurile europene şi           euro-atlantice, contextul internaţional în care se putea realiza acest deziderat şi, nu în ultimul rând, importanţa factorului politic în această ecuaţie.
Redăm, în continuare, declaraţia lui Corneliu Coposu făcută în ziarul ,,Dreptatea” (organul oficial de presă al PNŢCD), XXIII, nr. 504 din 26 noiembrie 1991 (p. 3): ,,România – şi acesta este şi cazul altor ţări – a cunoscut o democraţie care îşi trage rădăcinile, evoluând şi perfecţionându-se, de la Revoluţia de la 1848. În 1866 România avea o Constituţie modernă, în 1881 ea a devenit regat constituţional şi în 1923 a fost proclamată o nouă Constituţie, apreciată – la epoca respectivă – ca una dintre cele mai moderne şi judicioase din Europa. Fără compromisul de la Yalta, România şi-ar fi avut locul ei bine definit în concertul naţiunilor”.
Însă, în interviul din ziarul ,,Flacăra” (nr. 49, miercuri, 4 decembrie 1991), realizat de Petre Barbu, Corneliu Coposu subliniază rolul determinant al factorului politic în acceptarea aderării României la Uniunea Europeană şi semnificaţia integrării unor partide politice româneşti în ,,marea familie a partidelor europene” cu aceeaşi doctrină sau o doctrină destul de asemănătoare:
- Reporter: ,,Vă rog să-mi vorbiţi despre importanţa reuniunii la care aţi participat, de curând, în Italia”.
- Corneliu Coposu: ,,Am fost în Italia, invitat de către Internaţionala Creştin-Democrată, la un congres internaţional privind libertatea şi demnitatea omului, după doctrina creştin-democrată. Congresul, transformat în forum, a fost determinat de aniversarea a 100 de ani de la Enciclica Papală «Rerum Navorom», primul manifest politic care a căutat să soluţioneze problemele sociale, determinate de schimbările structurale economice ale lumii moderne. La acest congres au participat invitaţi din toate continentele. Au fost prezenţi 9 prim-miniştri, 5 şefi de state, 16 preşedinţi de corpuri legiuitoare, un public impresionant, factori de decizie din lumea occidentală, care au dezbătut probleme legate de libertatea omului, de protecţia categoriilor mai puţin înzestrate: invalizi, handicapaţi, copii, de apărarea condiţiilor de muncă”.
- Reporter: ,,Cu ce personalităţi politice aţi dialogat?”
- Corneliu Coposu: ,,Am stat de vorbă cu toţi fruntaşii participanţi, începând cu primul ministru al Italiei, al Belgiei, cu preşedintele Confederaţiei Elveţiene, cu o serie de prim-miniştri din America Latină, din Asia. A fost un prilej binevenit pentru înnodarea legăturilor de colaborare cu partidele creştin-democrate de pretutindeni. Am prezentat un referat care a fost apreciat de către cei prezenţi, au urmat discuţii la care ne-am adus şi noi colaborarea. Am avut ocazia să culeg opiniile reprezentanţilor autorizaţi, cu putere de decizie din lumea occidentală, privind situaţia din România. Din nefericire, concluziile acestor dialoguri nu sunt optimiste pentru România. Occidentul ne consideră o ţară în care instabilitatea continuă, în care reprezentanţii puterii politice sunt lipsiţi de credibilitate şi care trebuie să mai aştepte pentru a intra în atenţia lumii civilizate. Am înregistrat şi o prognoză destul de defavorabilă pentru noi. După ce Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia vor fi acceptate în 1992 în Comunitatea Europeană, vor urma Bulgaria şi Albania. Rândul nostru la intrare în CE va veni abia în 1994. Am încercat să pledez, în faţa interlocutorilor mei, necesitatea stringentă de a fi ajutată România, ca să treacă peste acest impas economic apropiat de catastrofă. Trebuie să spun că nu am reuşit, pentru că reproşurile adresate României erau de natură de a dezarma orice argumente. Printre învinuirile concrete au fost ultima mineriadă şi măsurile legate de încercarea de convertibilizare limitată a leului. Mi s-a spus că atâta vreme cât un guvern se pretează la naţionalizarea unor depozite de valută, nu ne putem aştepta ca ţara noastră să fie credibilă. Am accentuat că Occidentul se grăbeşte, atunci când confundă poporul român cu guvernul provizoriu care conduce astăzi destinele României şi că trebuie făcută această distincţie. Cel care are nevoie de ajutor este poporul român. Replica ce a venit automat a fost că criza noastră a fost accentuată nu numai de guvernul comunist, ci şi de greşelile făcute în ultimii doi ani. Reproşuri se fac în continuare României pentru că nu ia măsuri serioase de democratizare şi de privatizare, că nu asigură proprietatea şi nu oferă investitorilor străini suficiente garanţii. Am făcut tot posibilul să spulber aceste învinuiri, dar trebuie să recunosc că nu am reuşit să schimb opinia interlocutorilor mei ...”.
Foarte interesantă, în planul ideilor generale şi a concepţiei sale despre integrarea în UE, s-a dovedit alocuţiunea rostită de Corneliu Coposu la Conferinţa Organizaţiei Muncitoreşti a PNŢCD în ziua de 6 aprilie 1991 (consemnată de Ion Frâncu), din care redăm câteva fragmente: ,,... În materie de politică externă vreau să vă afirm un adevăr, pe care e bine să-l reţineţi. În vreme ce guvernul caută, cu eforturi disperate, să înnoade relaţii cu ţările occidentale, caută să se strecoare pe uşa din dos în Comunitatea Europeană, în Parlamentul European şi la băncile care asigură avantaje pe plan financiar şi sprijin pentru ţările slab dezvoltate, în acest timp partidul nostru a reuşit să intre în Europa. Noi am intrat în Europa înaintea guvernului. Am stabilit relaţii cu toate partidele opoziţioniste din Franţa, cu partidul de guvernământ din Italia, cu partidele              creştin-democrate din Germania, Suedia, Belgia, Elveţia, Italia, Austria. Avem relaţii cu patru partide din Africa neagră care fac parte din Internaţionala Creştin-Democrată şi cu partidele creştin-democrate din America de Sud. Prin urmare, în domeniul politicii externe am făcut tot posibilul ca să ne afirmăm ca o formaţie serioasă care, adoptând concepţiile viitorului născute din dreptatea socială şi din morala creştină, să stabilim legături cu toate forţele politice ale prezentului şi, mai ales, ale viitorului. Acum pregătim congresul nostru care, după posibilităţi, vrem să-l ţinem la sfârşitul primăverii sau începutul toamnei. La acest Congres şi-au anunţat participarea 40 de partide străine, din care jumătate sunt partide de guvernământ. Sperăm să le putem face o primire la nivelul aşteptărilor lor şi a dorinţei noastre de afirmare. Prestigiul nostru se afirmă categoric în străinătate, unde presa subliniază atitudinea partidului nostru, care se distinge prin corectitudine şi fermitate. Suntem prezenţi în toate marile capitale ale lumii şi ne bucurăm de un respect şi de un prestigiu deosebit, datorită faptului că nu     ne-am abătut de la linia noastră programatică, că am fost fermi pe poziţia luptei anticomuniste şi am susţinut de la început, cu vigoare, cele două priorităţi ale politicii româneşti, şi anume privatizarea în cadrul economiei de piaţă şi restituirea tuturor pagubelor pe care le-a comis dictatura comunistă ... În privinţa principiilor noastre de politică externă, bineînţeles că afirmăm, fără nici un fel de reticenţă, drepturile noastre imprescriptibile asupra frontierelor pe care le-a impus răspândirea poporului român. Afirmăm drepturile noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord, care a fost – în mod abuziv – ocupată în urma tratatului Ribbentrop-Molotov. Afirmăm că ne păstrăm dreptul de a menţine legături strânse cu fraţii de peste Prut şi nimeni nu ne poate opri. Şi aşteptăm ca evoluţia normală a situaţiei politice să permită practicarea dreptului de autodeterminare pentru toate populaţiile ... În ce priveşte raporturile noastre cu celelalte state avem interesul şi milităm pentru raporturi bune cu Uniunea Sovietică, marele nostru vecin de la Răsărit. Vrem să stabilim raporturi bune de pe poziţia demnităţii noastre naţionale. Vrem să stabilim raporturi bune cu Ungaria ... Vrem să instaurăm relaţii de prietenie şi colaborare cu toate ţările vecine, am stabilit şi avem deja legături foarte bune, nu numai internaţionale, cu toate partidele care ne sunt apropiate ca doctrină şi program ...”.
La fel de elocvent pentru politica pro-europeană dusă de partidul pe care-l reprezenta este discursul rostit de Corneliu Coposu la întâlnirea cu membri ai PNŢCD din ziua de 6 martie 1991: ,, ... În privinţa relaţiilor noastre externe, am fost primii care am militat pentru reintegrarea noastră în Europa, de care am fost despărţiţi prin cei 43 de ani de dictatură comunistă care au promovat izolarea determinată de «cortina de fier» ... Avem legături stabilite cu partidele creştin-democrate din Europa. Avem legături strânse cu partidele de guvernământ occidentale. Avem legături cu partidele creştin-democrate din America de Sud, din Asia şi chiar din Africa (în Africa neagră funcţionează astăzi şapte partide creştin-democrate). În ce priveşte relaţiile noastre cu guvernele străine, trebuie să vă spun că ne bucurăm de aprecierea guvernelor occidentale democratice din principalele state mari în care ne-am străduit şi am reuşit să ameliorăm imaginea ţării noastre, prăbuşită de erorile grave ale puterii politice. Suntem în corespondenţă cu partidele creştin-democrate şi populiste din Italia, Germania, Belgia, Elveţia, Franţa, Grecia, Ungaria şi, în ultimul timp, cu cinci partide din Europa răsăriteană – Partidul Creştin Democrat Polonez, partidele creştin-democrate ceh şi slovac, Partidul Creştin-Democrat Ucrainian şi Partidul Creştin-Democrat din Bielorusia, pe care le-am invitat să participe la viitorul nostru congres ... Noi urmărim să restabilim relaţii amiabile cu Ungaria, a cărei oficialitate a renunţat public la ideile revizioniste. Am reuşit, prin vizita pe care am   făcut-o la invitaţia Forumului Democratic Maghiar – care constituie guvernul actual din Ungaria, să stabilim bune relaţii cu vecinii noştri. Am primit asigurarea solemnă, din partea principalelor partide politice din Ungaria, că înţeleg să respecte frontierele ţării noastre, să recunoască dreptul nostru asupra Transilvaniei fără niciun fel de contestaţie, să recunoască dreptul nostru de a ne ocupa noi înşine de relaţiile cu minoritatea maghiară din Transilvania. Cred că am făcut un pas înainte pentru amortizarea unor nedorite tensiuni. Pătrunderea noastră în Europa de mâine este legată de respectarea drepturilor omului, de stingerea tuturor conflictelor interne, de desfiinţarea oricăror competiţii între grupurile etnice din ţara noastră şi de acordarea libertăţilor pentru toţi cetăţenii ţării ...”.
Definitoriu pentru poziţia sa tranşantă în favoarea Uniunii Europene este, în egală măsură, interviul realizat, de către Roxana Iordache, cu Seniorul în ziua de 31 octombrie 1991, intitulat – în mod sugestiv - ,,Consecvenţă, responsabilitate, unitate”, din care consemnăm un larg fragment:
- Reporter: ,,Care sunt relaţiile PNŢCD cu Occidentul?”
- Corneliu Coposu: ,,La Congres am invitat 119 partide creştin-democrate şi o serie de personalităţi ale Europei democratice. Partidul nostru face parte din Internaţionala Creştin-Democrată, la care s-a afiliat în 1987, şi din 1991, face parte şi din Uniunea Europeană Creştin-Democrată. Datorită acestei apartenenţe, delegaţii noştri au participat la toate congresele internaţionale ale forurilor respective, susţinându-şi punctul de vedere şi arătând specificul situaţiei politice din România. Chiar acum avem în perspectivă o participare la Bratislava şi Roma ...” .
• Se poate face o paralelă interesantă între destinele a doi politicieni creştin-democraţi, Corneliu Coposu şi Konrad Adenauer.
Konrad Hermann Joseph Adenauer (născut la 5 ianuarie 1876, Köln; decedat în    19 aprilie 1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef, lângă Bonn) a fost un politician       creştin-democrat german, de profesie jurist. Din 1917 şi până în 1933 a exercitat funcţia de primar general al Kölnului. Adversar al naţional-socialismului, a fost înlăturat din funcţia de primar general şi s-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat, sub acuzaţia de complot împotriva regimului nazist, fiind trimis într-un lagăr de concentrare. Soţia sa a fost, de asemenea, arestată, murind în detenţia Poliţiei Secrete (Gestapo).
În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad Adenauer a condus munca de reconstrucţie a creştin-democraţiei germane, mişcare interzisă în timpul celui de-al Treilea Reich. El este, în primul rând, artizanul miracolului economic al Germaniei de Vest de după cel de-al doilea război mondial. Ceea ce e remarcabil la acest om este faptul că a fost numit în funcţia de cancelar la frumoasa vârstă de 73 de ani. A părăsit poziţia la 87 de ani. Înainte de a fi prim-ministru a fost primar al oraşului Köln şi preşedinte al Consiliului de Stat Prusac.
În anul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcţia de cancelar al Republicii Federale Germania, primul de după cel de-al doilea război mondial. Adversar al comunismului (nu credea într-o coexistenţă paşnică între democraţie şi comunism), Adenauer este omul care a avut un impact enorm asupra reconstrucţiei Germaniei de Vest, lăsată în ruine de război. În timpul mandatului său, Germania a fost recunoscută drept stat suveran şi admisă în NATO în 1955. Tot în 1955 a obţinut repatrierea germanilor deportaţi la muncă forţată în Siberia.
A reuşit apropierea ţării sale de Franţa, punând – alături de Charles de Gaulle – bazele alianţei franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind unul din ,,părinţii Europei”, alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru  de externe al Franţei), Alcide de Gasperi (ministru de externe al Italiei) şi Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor vest-europene, plan pus în practică de politicienii enumeraţi anterior). Astfel, în perioada 1957-1958, Adenauer a devenit membru fondator al Comunităţii Economice Europene (CEE), actuala Uniune Europeană.
A fost criticat pentru faptul că nu a încercat unirea Germaniei de Vest cu Germania de Est. El s-a apărat spunând că aceasta era, mai degrabă, obligaţia puterilor care îşi împărţiseră statul după război, decât a Germaniei Federale.
Şi-a dat demisia din funcţia de cancelar federal la data de 15 octombrie 1963, făcând loc lui Ludwig Erhard, un politician creştin-democrat mai tânăr, în fotoliul de cancelar.
A continuat să fie activ politic.
Este autorul a 4 volume de memorii, intitulate ,,Erinnerungen” .
Fiecare ţară are nevoie de lideri politici puternici, care să-şi impună punctele de vedere privind evoluţia societăţii, în măsura în care acestea sunt îndreptăţite, fără a apela la metode autoritare.
Destinele politicienilor creştin-democraţi Corneliu Coposu şi Konrad Adenauer se aseamănă foarte mult, deşi distanţa de ordin geografic dintre cei doi este apreciabilă. Ambii s-au opus, cu vehemenţă, regimurilor autoritare de orice tip, au suferit o serie de privaţiuni pentru convingerile lor politice, au contribuit decisiv la normalizarea vieţii politice din ţările lor, au constituit repere morale şi modele politice pentru tineretul român şi german.
Longevitatea lor politică s-a împletit, în chip fericit, cu luciditatea gândirii şi spiritul critic cu care au tratat problemele fundamentale a două societăţi în tranziţie, contribuind la integrarea lor europeană şi euro-atlantică.
• Fără îndoială, Corneliu Coposu rămâne un model demn de urmat pentru tânăra generaţie.
Aplecarea spre studiu, menţinerea unei atitudini demne în faţa încercărilor vieţii, respectarea principiilor în viaţa politică (atitudine ce i-a adus şi respectul rivalilor săi de pe scena politică românească postdecembristă), promovarea dialogului pentru rezolvarea problemelor stringente cu care se confrunta ţara în perioada de tranziţie, speranţa în reunificarea tuturor teritoriilor din zonă locuite de o populaţie majoritar românească, în viitorul apropiat, cu condiţia respectării tratatelor în vigoare şi având un larg accept internaţional, înţelegerea problematicii complexe a drepturilor minorităţilor naţionale şi religioase din România sunt doar câteva din trăsăturile personalităţii Seniorului care ne îndreptăţesc să credem că va reprezenta, întotdeauna, un reper moral pentru tineretul ţării noastre, aidoma primului preşedinte naţional-ţărănist, Iuliu Maniu.