SITUAŢIA AGRICULTURII ÎN JUDEŢUL CARAŞ ÎN PERIOADA INTERBELICÃ

cultură – societate – educaţie

Pavel-Rafael NegruLiceul Teoretic Eftimie Murgu, Bozovici (Caraș-Severin)18 iul. 2020

SITUAŢIA AGRICULTURII ÎN JUDEŢUL CARAŞ
ÎN PERIOADA INTERBELICÃ

Reforma agrară din anul 1921 a influenţat, şi pe teritoriul Banatului, ca şi în întreaga ţară, în mod direct şi pozitiv sistemul de culturi, dezvoltarea capitalistă a agriculturii şi creşterea nivelului de viaţă al ţărănimii. Din cauza suprafeţelor mici de pământ care se aflau în proprietatea ţăranilor, insuficiente pentru asigurarea independenţei lor economice, din cauza modului de expropriere şi împroprietărire, precum şi a lipsei de sprijin eficient din partea guvernului pentru noii proprietari, progresul în agricultură a fost foarte lent şi cu eficienţă scăzută. Deşi reforma agrară din 1921 a fost cea mai amplă din toate reformele aplicate în Europa după primul război mondial, ea nu a rezolvat decât parţial problema rurală în România interbelică .
La puţin timp după adoptarea legii luaseră fiinţă comisii judeţene de reformă agrară (pentru judeţul Caraş-Severin, ce cuprindea şi partea de sud-est a Banatului — la Caransebeş şi Oraviţa), iar în cadrul fiecărei plăşi comisii de ocol pentru expropriere şi împroprietărire (pe lângă judecătoriile de ocol) care întocmeau lucrările propriu-zise de expropriere şi împroprietărire. Ele prestau un mare volum de muncă: primeau declaraţiile proprietarilor, făceau descinderi în fiecare sat, pentru verificarea situaţiei, întocmeau tablourile de îndreptăţiţi din fiecare comună, confruntau părţile (delegaţii sătenilor şi reprezentanţii proprietarilor) şi luau hotărârile de expropriere. Aceste hotărâri erau confirmate de comisiile judeţene, după care rămâneau definitive, putându-se trece la lucrările de expropriere şi parcelare. Aceste lucrări, precum şi avizele ce trebuiau luate de la diferite organe agricole şi silvice, făceau ca mecanismul lucrărilor să fie greoi .
Domeniile Reşiţa deţineau cea mai întinsă suprafaţă: 203.666 iugăre, adică 10,6% din terenul judeţului, răspândite pe teritoriul de 83 din totalul de 354 al localităţilor. Faţă de întinderea de aproape 150.000 ha stăpânită de U.D.R. la începutul secolului al XX-lea, suprafaţa înregistrată în actele Consilieratului agricol judeţean este mai redusă. În perioada de după sfârşitul primului război mondial, "Reşiţa" a vândut ţăranilor, în unele sate, teren arabil sau păşuni .
Alături de U.D.R. mai erau posesori de domenii statul, cu 149.829 iugăre, şi biserica, proprietară a 24.050 iugăre. Dintre moşieri se diferenţiau, prin întinderea suprafeţelor, următorii: Antonie Mocrinic, cu 13.649 iugăre la Brunic şi Bulici, Livia Bethlen cu 9.323 iugăre la Fărăneşti, şi Ionel Mocsony, cu 6.172 iugăre la Căpâlnaş. Restul proprietăţilor moşiereşti erau mai mici de 5.000 iugăre, cele mai multe dintre ele având întinderi de câteva sute de iugăre.
Marea proprietate nu era uniform răspândită pe teritoriul judeţului. Cei 212 proprietari stăpâneau 327 moşii situate în 231 sate. Marea proprietate era concentrată mai ales în plasele Oraviţa, Făget, Sasca şi Bozovici. În plasa Orşova aceasta era reprezentată doar prin pământurile bisericii, statului şi, în special, ale Reşiţei. În regiunea agricolă Sasca, U.D.R.-ul poseda 43.514 iugăre din totalul de 44.233 iugăre ale marii proprietăţi. Pământurile Reşiţei erau concentrate în plasele Bocşa, Oraviţa şi Sasca, dar societatea poseda terenuri şi pe raza altor regiuni agricole. Proprietatea mare era mai slab reprezentată în plasele Balinţ, Lugoj, Sacu şi Caransebeş, unde predominau, de altfel, proprietăţile ţărăneşti stăpânite în indiviziune.
Pe de altă parte, mica proprietate ţărănească din judeţ, cu loturi de până la 10 iugăre pe gospodărie, avea o pondere relativ însemnată în structura proprietăţii funciare. Într-un număr de 123 de localităţi unde lipsea marea proprietate, terenul era în întregime stăpânit de această categorie de ţărani. Media de pământ ce revenea unei familii era de 3,2 ha. Ţărănimea stăpânea — în judeţ — cea mai mare parte din terenul arabil, dar de fapt numai jumătate din pământul deţinut de săteni era arabil, ceea ce reducea media la 1,6 ha. În plus, mica proprietate poseda pământul divizat în numeroase loturi, iar 50,5% din familiile acestei categorii stăpâneau proprietăţi cultivabile sub 1/2 ha .
Modul cum s-au aplicat dispoziţiile legii agrare asupra terenurilor U.D.R.-ului a permis societăţii să păstreze cea mai mare parte din proprietăţile funciare şi, ca rezultat direct al acestui act, a determinat nerezolvarea problemei în satele de pe domeniile Reşiţei .

Deşi, ca urmare directă a reformei agrare din 1921, s-au produs transformări însemnate în structura proprietăţii funciare din Caraş şi Severin, treptat micile proprietăţi ţărăneşti s-au divizibilizat, parcelat şi chiar înstrăinat, s-a întărit proprietatea mijlocie, iar marea proprietate nu numai că nu a dispărut, dar a recâştigat — până în anii celui de al doilea război mondial — teren, manifestând intenţii certe de regrupare .
Printre problemele cruciale cu care s-a confruntat agricultura românească în perioada interbelică, dincolo de cea a înzestrării gospodăriilor ţărăneşti cu pământ, a fost — conform aprecierii reputatului economist Virgil Madgearu — cea a dotării tehnice, cu unelte şi maşini agricole. Menţinerea unor rămăşiţe semifeudale, predominarea micii proprietăţi, dezvoltarea insuficientă a industriei româneşti constructoare de maşini şi utilaje agricole, au fost câteva din cauzele ce au determinat dotarea tehnică necorespunzătoare a agriculturii româneşti, inclusiv a celei caraş-severinene .
În urma reformei agrare de după primul război mondial se va îmbunătăţi înzestrarea tehnică a agriculturii naţionale. În ciuda unei asemenea evoluţii situaţia din judeţele Caraş şi Severin era inferioară faţă de cea din Timiş-Torontal şi Arad, îndeosebi faţă de primul, apreciat ca având o agricultură dezvoltată la nivelul ţării. În 1936 în judeţul Timiş-Torontal erau 73.355 pluguri faţă de 52.522 câte erau în Caraş şi Severin, 11.874 maşini de treierat faţă de 1.638, 5.054 maşini de secerat faţă de 61 ş. a. m. d. Această stare a fost determinată de anumiţi factori specifici: suprafeţele arabile reduse în Caraş şi Severin, o burghezie rurală mai puternică numeric şi financiar în Timiş-Torontal şi posibilităţile superioare de valorificare a produselor agricole, adică o piaţă cu o putere de absorbţie mai mare. Preocupări pentru procurarea de maşini şi unelte agricole s-au înregistrat îndeosebi din partea celor înstăriţi, cu posibilităţi financiare corespunzătoare şi în general în satele din câmpie, micul agricultor — mai ales din zona montană — fiind lipsit de creditele necesare. Dar, chiar în aceste condiţii înregistrăm preocupări ale unor ţărani săraci de a perfecţiona uneltele tradiţionale, de a rentabiliza munca, prin mijloacele pe care le aveau la îndemână. Ţăranul Simion Balica din Răcăşdia a inventat o autosemănătoare foarte apreciată de specialişti şi solicitată de cumpărători, iar Pavel Murgu din Ilidia a confecţionat un plug special, căruia i-a adus modificări însemnate faţă de cel tradiţional.
Deci, decalajul în ceea ce priveşte înzestrarea tehnică s-a păstrat permanent între Caraş-Severin şi restul Banatului .
Cauzele pentru care ţărănimea nu şi-a putut procura inventar agricol în cantitate suficientă între cele două războaie mondiale au fost numeroase: scăderea resurselor financiare, creşterea impozitelor şi a datoriilor agricole, lipsa de sprijin din partea statului şi chiar menţinerea unor preţuri ridicate la unelte şi maşini, în condiţiile în care industria naţională producea destul de puţin. În aceste condiţii nu ne mai surprind rezultatele furnizate de Statistica maşinilor şi uneltelor agricole pe anul 1937, care ilustrează existenţa — în Caraş — a 17.868 pluguri din lemn şi doar 4.446 din fier, a 10.509 grape din lemn, respectiv a 4.349 din fier .
Ca urmare a împroprietăririi ţăranilor cu pământ în baza legii agrare din 1921, suprafeţele cultivate au crescut substanţial. În unele judeţe, printre care şi Caraş-Severin, existau destule zone în care calitatea solului lăsa de dorit. În Valea Almăjului, populată de circa 23.800 locuitori, solul era de categoria a III-a şi a IV-a, suprafaţa semănată în 1926, cu o oarecare productivitate, fiind de 15.683 iugăre (ceea ce însemna — pe cap de locuitor — ceva mai mult de 0,5 iugăre), iar valoarea producţiei era scăzută. De altfel, chiar la nivel naţional valoarea producţiei agricole a scăzut într-o anumită perioadă (criza economică — n. n.) de la 105 miliarde lei în 1928 la 41 miliarde în 1933.
Pe lângă calitatea, uneori necorespunzătoare, a solului, slaba înzestrare a gospodăriilor ţărăneşti cu inventar agricol a determinat producţii scăzute la unitatea de suprafaţă cultivată, mai ales, de mica proprietate.
Obţinerea unor producţii agricole superioare a fost împiedicată şi de unele cauze obiective, ca de pildă secetele care s-au produs în anumiţi ani. Într-un raport al Serviciului agricol al judeţului Caraş înaintat Inspectoratului agricol Timişoara se arăta că — în 1935 — s-a realizat o recoltă foarte slabă, doar 600 kilograme la hectar pe cele 32.279 hectare însămânţate, producţia de porumb fiind asemănătoare, iar cea de trifoi total compromisă. De altfel, nici în 1934 — când nu a fost secetă — producţia Caraşului nu a excelat prin rezultate deosebite. În acel an producţia medie la hectar a fost de 800 kg grâu, 800 kg orz, 1.000 kg ovăz, 600 kg secară, 1.400 kg porumb şi 1.600 kg plante furajere .
Ocupaţia de bază a caraş-severinenilor din mediul rural era creşterea vitelor. Sudul Banatului, unde se aflau judeţele Caraş şi Severin, are o configuraţie geografică adecvată pentru creşterea animalelor domestice de toate speciile. Terenurile deluroase de aici, împodobite cu păşuni şi plaiuri cu o floră bogată, brăzdate de multe râuri, întrunesc cele mai prielnice condiţii pentru a creşte animale robuste şi rezistente.

Statistica animalelor întocmită imediat după unirea din 1918 ilustrează că — la nivelul părţii de vest a României — cele mai multe vite cornute, oi şi capre se găseau în judeţul Caraş-Severin, care — în ceea ce priveşte numărul porcilor — se situa pe locul doi după Timiş-Torontal. În Caraş-Severin recensământul a înregistrat 174.798 vite cornute, 485.055 oi şi capre şi 120.358 porci, iar în Timiş-Torontal — 105.773 vite cornute, 148.868 oi şi capre, 70.913 cai şi 178.295 porci.
Treptat, exportul de vite va înregistra valori superioare, atingând punctul culminant în 1930, când — numai din judeţul Caraş — s-au trimis peste graniţă 5.943 bovine. Totalul numărului de vite exportate de crescătorii cărăşeni în acel an s-a cifrat la peste 7.000, în valoare de 110 milioane lei, fiind vizate — în special — pieţele din Italia, Austria şi Franţa. După o scădere vertiginoasă în 1931, numărul bovinelor exportate va creşte iarăşi: 212 capete în 1932, 1.820 în 1933 şi 2.719 capete în 1934. În decurs de zece ani Caraşul a exportat 26.000 capete, un număr la fel de mare de animale fiind sacrificate pentru nevoile interne. Faptul că numai în intervalul 1934-1936 s-au exportat 8.094 bovine ilustrează ponderea pe care o deţinea creşterea vitelor în judeţ, dar şi progresele înregistrate în activitatea de export. Aceasta nu surprinde, dacă avem în vedere că Banatul deţinea o pondere însemnată în ansamblul exportului românesc de vite .
Scăderea numărului de vite în Caraş-Severin, în perioada interbelică, a fost continuă fiind însoţită, firesc, de modificarea densităţii animalelor, raportată la suprafaţa terenului şi la numărul locuitorilor. Conform datelor avansate în 1940 de dr. Tiberiu Cristea, Caraş-Severinul — cu cei 5 cai la km2 — atingea media Franţei, şi cu cei 146 cai la 1.000 locuitori, întrecea media Belgiei.
Referitor la bovine, în Caraş-Severin densitatea era de 10,8 capete/km2. Comparativ cu judeţul Timiş-Torontal numărul bovinelor ce revenea la mia de locuitori era — în Caraş-Severin — mai mare, respectiv 315 faţă de 252, iar la ovine 1.221 faţă de numai 655. În schimb la porcine situaţia era net favorabilă Timiş-Torontalului, 826 faţă de doar 201 câte erau în Caraş-Severin .
În sudul Banatului, mai ales, în perioada interbelică s-a înregistrat o descreştere a numărului de vite. Cauzele care au determinat această situaţie sunt numeroase. În primul rând — insuficienţa păşunilor de calitate, restrângerea lor treptată şi dotarea tehnică necorespunzătoare pentru exploatarea fâneţelor. Pentru încurajarea zootehniei camerele de agricultură au făcut destul de puţin, sprijinul acordat nefiind substanţial. Necesitatea unor sume mari pentru achiziţionare, o anumită teamă în ceea ce priveşte supravieţuirea vitelor, având în vedere bolile specifice de care puteau fi atinse şi, de asemenea, faptul că aduceau venituri doar după câţiva ani de trudă, în timp ce ţăranii aveau nevoie acută de credite, sunt alte cauze care au contribuit la diminuarea şeptelului în Caraş şi Severin între cele două războaie mondiale. Cel de al doilea război mondial, cu întregul cortegiu de necazuri pe care l-a adus, a sporit dificultăţile crescătorilor de vite caraş-severineni, ale tuturor agricultorilor .
Sim. Sam. Moldovan considera că exportul de cereale şi vite pe care-l practicau ţăranii cărăşeni era demn de remarcat, dar câştigul nu era pe măsura efortului investit, deoarece acestora le lipsea priceperea pentru alte ocupaţii secundare ce trebuiau să completeze agricultura:
1) "Cultura albinelor ar fi o ocupaţie foarte rentabilă pentru membrii mai bătrâni ai familiei, care nu sunt potriviţi pentru munca câmpului, dar este puţin cunoscută.
2) Cultura viermelui de mătase este la fel de puţin cunoscută, deşi s-au sădit destui duzi.
3) Exploatarea bogăţiilor piscicole ale Bârzavei, Caraşului sau Nerei este ineficientă; în apele acestor râuri trăiesc o mulţime de păstrăvi şi alte specii de peşti; cea mai abundentă în peşti este Dunărea, care curge — de-a lungul judeţului Caraş — pe o porţiune de 120 km.
4) Câmpiile roditoare, brăzdate de râuri numeroase, nu sunt îndeajuns întrebuinţate pentru cultivarea raţională a legumelor; terenurile de munte, nepotrivite pentru semănarea cerealelor, nu sunt plantate cu arbori fructiferi; lipsesc instrucţiunile necesare din partea specialiştilor" .
În perioada interbelică nu s-a dat o soluţie definitivă, viabilă problemei agrare. Reforma agrară din 1921 nu a satisfăcut cu pământ pe toţi ţăranii, nu a asigurat creditele necesare pentru achitarea terenurilor primite la împroprietărire şi, îndeosebi, pentru procurarea inventarului agricol. A urmat, firesc, un proces de fărâmiţare a proprietăţii ţărăneşti, adeseori împroprietăriţii pierzându-şi chiar loturile personale. Căutându-se soluţii, se vorbea despre necesitatea comasării proprietăţilor şi a dezvoltării industriale, considerându-se că, numai astfel, munca la ţară îşi va afla târgul ei natural de desfacere. Predominantă a rămas — în Caraş-Severin — mica gospodărie ţărănească, cu o productivitate scăzută, dar, treptat, s-a întărit proprietatea mijlocie, menţinându-se, de asemenea, marea proprietate formată din păşuni şi terenuri arabile şi chiar păduri.
Împroprietărirea a avut — în ciuda unor limite (insuficienţa pământului atribuit, fărâmiţarea proprietăţii, politica de credit ineficientă) — şi efecte pozitive asupra vieţii economice şi sociale a satului, asupra ţăranilor din Banat, care au reuşit — într-un număr sporit faţă de perioada anterioară — să-şi acopere integral necesităţile din munca ogorului propriu. S-au depus, de asemenea, eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, s-au înălţat case spaţioase, cu mai multe încăperi, s-a acordat atenţie sporită asistenţei medicale, a crescut consumul la alimentele de bază, strădaniile pentru îmbunătăţirea instrucţiei au fost remarcabile ş. a.
Ţăranii din Banat nu puteau fi mulţumiţi pe deplin de rezultatele la care s-a ajuns după circa două decenii de căutări, mai ales că nu li s-a asigurat — prin împroprietărire — independenţa economică pe care o doriseră cu atâta ardoare .
Cu toate ca reforma agrara din Romania din anul 1921 a fost una dintre cele mai ample din reformele aplicate in Europa dupa prima conflagratie mondiala , ea nu a rezolvat decar partial problema taranilor romani din perioada interbelica .

Prof Istorie: Negru Pavel Rafael
Liceul Teoretic Eftimie Murgu Bozovici

1 comentariu10 accesări