Până la Aristotel, nu s-a făcut distincţie între filosofie şi ştiinţă, abordarea realităţii obiective fiind unitară la vremea respectivă. Pe măsura acumulării datelor ştiinţifice şi a diversificării concepţiilor filosofice, au apărut numeroase modele de interpretare a devenirii și structurării Existenţei pe diverse nivele de organizare a materiei, de la microcosmos, la macrocosmos şi megacosmos.
  Spre deosebire de filosofie, implicată în cunoaşterea generalizată a Existenţei, ştiinţa se raportează prin cauze şi legi la analiza proceselor şi fenomenelor din realitatea obiectivă.
  Un loc aparte în știință îl are fizica (din cuvântul grec physis = natură), disciplină care studiază structura, proprietăţile, legile, formele de mișcare (mecanică, termică, electromagnetică) și transformările materiei.
  Primele cunoștințe sistematizate de fizică trebuie căutate la gânditorii din Grecia antică, precum încercările lui Thales și Democrit de înțelegere a semnificației materiei, ajungând apoi la “Fizica” lui Aristotel, în care acesta a analizat și definit mișcarea din punct de vedere filosofic.
De fapt, fizica a fost cunoscută ca filosofie naturală până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, devenind progresiv o disciplină distinctă de filosofie, având propria metodă de cercetare.
  Se poate afirma că, în evoluția cunoașterii științifice, bazele fizicii moderne au fost puse în perioada Renaşterii (sec.XV-XVI) și amplificate în secolele următoare, pe măsura apariției și dezvoltării sistemului capitalist, care a promovat încrederea în om şi în posibilităţile sale creatoare, dreptul său la gândire şi acţiune liberă, cercetarea cu veneraţie a operelor marilor gânditori din cultura greacă şi romană, aspirația la libertate și fericire, schimbul de idei la scară planetară, dezvoltarea fără precedent a tehnicii și tehnologiei.
  În faza inițială, s-a pus accent pe  ramurile ştiinţei legate de formele simple ale mişcării cereşti şi terestre. Nicolaus Copernicus a inițiat heliocentrismul, concepţie care atribuie un rol central Soarelui în Univers, fiind un pas important în separarea ştiinţei de religie.
  Galileo Galilei a formulat conceptul de lege ştiinţifică, a subliniat valoarea experimentului în cercetare, a descoperit legile pendulului şi principiul inerţiei, a pus bazele cinematicii. Confecționându-şi o lunetă, a studiat corpurile cereşti, munţii de pe Lună, sateliţii planetei Jupiter, petele solare.
  Legile mişcării planetelor au fost descoperite de Kepler, iar explicarea acestora a fost dată de către Isaac Newton (1642 -1727), savantul care domină întreaga gândire modernă, prin cercetări profunde în diverse domenii (matematică, fizică, chimie, astronomie, filosofie) .
  În celebra lucrare “Principiile matematice ale filozofiei naturale”, prin formularea principiilor dinamicii şi a legii atracţiei universale, a fundamentat mecanica terestră şi a corpurilor cereşti. Împreună cu Leibniz, este considerat creatorul calculului diferenţial şi integral.
  În domeniul opticii, Newton a studiat dispersia luminii (descompunerea luminii albe în componente monocromatice) şi a construit telescopul cu oglindă, care are avantajul că nu prezintă aberaţii cromatice.
  Pentru meritele sale deosebite a fost ales membru la Royal Society din Londra, precum şi membru fondator al Academiei de Ştiinte din Franţa.
Isaac Newton a murit la Kensington, în data de 31 martie 1727 / S.V. 20  martie 1727, la vârsta de 84 de ani, fiind adus la Londra și  înmormântat la Westminster Abbey - la funeraliile organizate a participat însuși Voltaire.
   Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filosofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.
  La Trinity College, unde a ţinut regulat cursuri de matematică, i s-a ridicat un monument pe care s-a săpat un text din opera lui Lucrețiu “Qui genus humanum supervit” (Cu mintea lui depăşea speţa omenească).
  Tot în Epoca modernă se descoperă legea transformării izoterme a gazelor (Robert Boyle, Edme Mariotte), legea refracţiei luminii (Snellius, Descartes), se măsoară presiunea atmosferică (Evangelista Toricelli), se studiază transmiterea presiunii prin fluide (B.Pascal), deformaţiile elastice ale corpurilor (Robert Hooke), bazele mecanicii analitice sunt puse odată cu calculul variaţional (L.Euler, J.L. Lagrange, A. Legendre).
  Se fac cercetări în teoria cinetico-moleculară a gazelor de către Daniel Bernoulli, fizician care are şi meritul fundamentării hidrodinamicii, prin studiul curgerii lichidelor din conducte, iar în domeniul electricităţii se exprimă cantitativ interacţiunile dintre purtătorii de sarcini electrice (legea lui Coulomb), se construieşte pila galvanică de către Alessandro Volta, considerată cea dintâi sursă practică de curent electric.
  Bazele electromagnetismului au fost puse de fizicianul englez James Clerk Maxwell (1831-1879), care este considerat, alături de Isaac Newton şi Albert Einstein, unul din cei mai prodigioşi savanţi din toate timpurile.
  Pornind de la ideile lui M. Faraday, J.C. Maxwell a elaborat în lucrarea “Tratat despre electricitate şi magnetism” teoria macroscopică a câmpului electromagnetic pentru corpurile în repaus, teorie pe care H. Hertz a extins-o apoi la corpurile în mişcare.
Secolul  al XX-lea  reprezintă un salt calitativ în istoria ştiinţei, prin cercetările din teoria relativităţii, mecanica cuantică şi termodinamica proceselor ireversibile. Au fost puse în evidenţă aspecte inedite ale Existenţei, precum: relativitatea fenomenelor fizice, dependenţa structurilor spaţio-temporale de materia în mişcare, dualismul corpuscul-undă şi cuantificarea energiei la nivelul microparticulelor, comportamentul structurilor disipative ca totalităţi organizate. 
Albert Einstein (1879-1955)  este un deschizător de drumuri în cercetarea ştiinţifică a realităţii obiective, fiind savantul care a revoluţionat cunoaşterea printr-o nouă viziune despre spaţiu, timp, cauzalitate, gravitaţie, radiaţie, univers. În demersul cognitiv a pus în evidenţă rolul modelelor matematice, al experienţei şi intuiţiei în abordarea realităţii obiective, a analizat natura ipotetică a principiilor ştiinţei şi a corelat conceptul de obiectivitate cu invarianţa legilor fizice.
Principalele lucrări  ştiinţifice ale lui Einstein sunt: “Electrodinamica corpurilor în mişcare”(1905),  “Fundamentele teoriei  generale  a  relativităţii”(1916),  “Geometria  şi  experienţa”(1921),  “Teoria  unitară  a  câmpului fizic”(1929), “Fizica şi realitatea”(1936), “Evoluţia fizicii”(1938).
  Anul 1905 poate fi luat ca reper în activitatea de cercetare ştiinţifică a lui Einstein. Pe lângă susţinerea doctoratului cu o dizertaţie despre dimensiunile moleculelor, a publicat trei articole ştiinţifice importante, prin care a fundamentat teoria mișcării browniene, a explicat efectul fotoelectric extern pe baza ipotezei propagării luminii sub formă de flux de fotoni, a elaborat teoria relativităţii restrânse - prin generalizarea principiului relativității mecanice la întreaga fizică şi postularea invarianţei vitezei luminii în vid față de orice sistem de referință inerțial.
  Genialul savant a fost capabil să descrie unitar şi coerent fenomenele fizice în diverse sisteme de referinţă inerţiale, prin abordarea novatoare a spaţiului şi timpului  într-un spaţiu pseudoeuclidian cu patru dimensiuni (univers Minkowski), fără să se raporteze la natura concretă a substanţei şi a radiaţiei, precum şi la modul cum acestea interacționează.
Einstein a depăşit cu succes contradicția dintre mecanica newtoniană și teoria Maxwell a câmpului electromagnetic, mai precis, faptul că legile mecanicii clasice sunt invariante faţă de transformările Galilei, spre deosebire de legile electrodinamicii clasice, a căror formă este dependentă de viteza de mişcare a sistemelor de referinţă inerţiale.
  În teoria relativităţii restrânse, trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul este exprimată analitic prin transformările lui Lorentz. Unele consecinţe ale acestor transformări, precum contracţia lungimilor pe direcţia de mişcare şi dilatarea timpului, sunt dificil de înțeles  la nivel intuitiv.
  În anul 1916, Einstein a prezentat teoria relativităţii generalizate, concepţie care extinde studiul fenomenelor fizice la sisteme de referinţă accelerate, având la bază două afirmaţii:
1). Postulatul covarianţei generale a legilor fizicii. Ecuaţiile prin care se exprimă legile fizicii au aceeaşi formă în toate sistemele de referinţă, indiferent de starea lor de mişcare.
2). Postulatul echivalenţei locale. Într-un domeniu infinitezimal, câmpul gravitaţional este echivalent cu câmpul forţelor de inerţie al unui sistem de referinţă local, accelerat convenabil.
  Teoria relativităţii generale a fost verificată experimental prin unele consecinţe ale sale, precum: curbarea razelor de lumină în câmpuri gravitaţionale intense, deplasarea gravitaţională spre roşu a liniilor spectrale, deplasarea gravitaţională a periheliului planetelor, efect care face ca traiectoriile acestora să capete forma unei rozete.
  Fenomenele fizice din microcosmos în care se manifestă aspectul corpuscular al luminii(efectul fotoelectric, efectul Compton, emisia şi absorbţia radiaţiei de către substanţă), comportarea ondulatorie a microparticulelor şi cuantificarea mărimilor fizice, în particular a energiei, sunt fenomene care nu pot fi explicate riguros în cadrul fizicii clasice, ci doar al fizicii cuantice, teorie modernă care a marcat secolul al XX-lea prin schimbări fundamentale în cunoașterea comportamentului microparticulelor.
  Extinderea dualismului undă - corpuscul de la radiaţie la substanţă a fost sugerată în 1923 de fizicianul francez Louis de Broglie: “Dacă în teoria luminii s-a neglijat aproape un secol aspectul corpuscular pentru a i se ataşa în exclusivitate doar aspectul de undă, oare nu s-a comis eroarea inversă în cazul substanţei? Nu s-a greşit oare, neglijând aspectul de undă pentru a se considera aspectul corpuscular al substanţei?”. Ideea genială la care a ajuns savantul francez se referă la posibilitatea de a  descrie comportarea microparticulelor cu ajutorul undelor asociate.
  Verificarea experimentală a undei asociate a fost făcută în anul 1927 de către Davisson şi Germer, prin difracţia pe un cristal de nichel a unui fascicul de electroni obţinuţi de la un tun electronic, rezultate pentru care ingenioşii cercetători au fost răsplătiţi cu premiul Nobel.
  Pasul hotărâtor în elaborarea mecanicii cuantice a fost făcut de Erwin Schrödinger, care a propus în 1926 o ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale pentru determinarea funcţiei de undă.
  Semnificaţia fizică a funcției de undă a reprezentat o provocare cognitivă pentru fizicieni. Schrödinger a propus o interpretare materială a funcţiei de undă (particula fiind identificată cu un pachet de unde), însă s-a impus în final interpretarea statistică dată de M. Born şi W. Heisenberg, conform căreia modulul la pătrat al funcţiei de undă este proporțional cu probabilitatea de localizare a microparticulei în unitatea de  volum din spaţiu.
  Este bine de precizat că, pe lângă varianta ondulatorie (Broglie, Schrödinger), prezentată anterior, există şi varianta matriceală (Heisenberg, Dirac) a mecanicii cuantice. Cele două forme sunt  echivalente, deşi abordarea matematică a mărimilor fizice este diferită.
La nivel microscopic se disting patru tipuri de interacţiuni fundamentale între particulele elementare, și anume: tari, slabe, electromagnetice și gravitaționale.    
   Dintre acestea, cele mai intense sunt  interacţiunile tari, cu rază scurtă de acţiune, care  asigură stabilitatea nucleelor şi se exercită în general între hadroni (nucleoni, mezoni şi hiperoni), particule care sunt  formate  din  quarcuri (concepute de Gell-Mann în 1964, pentru care au primit premiul Nobel).
   Interacţiunile slabe se manifestă în procese de de transmutare a particulelor elementare şi a nucleelor, în care intervin leptoni, ca de exemplu dezintegrarea β. 
   Interacţiunile electromagnetice au raza de acţiune infinită şi se exercită între particulele încărcate electric, forţa de interacţie electrostatică fiind dată de legea lui Coulomb.
   Interacţiunile gravitaţionale sunt de intensitate neglijabilă la nivelul microcosmosului, dar contează în macrocosmos și megacosmos, se exercită între toate particulele cu masa de repaus nenulă, forţa de interacţie fiind dată de legea atracţiei universale descoperite de Newton. 
Referitor la structura şi interacţiunile materiei, modelul standard se raportează la două tipuri de particule elementare, şi anume:
- particule mesager, care transmit interacţiunile fundamentale – fotonul, pentru  interacţiunile electromagnetice, bosonii vectoriali intermediari, pentru interacţiunile slabe, gluonii, pentru interacţiunile tari, gravitonul, pentru interacţiunile gravitaţionale;
- particule generatoare de câmp, din care fac parte quarcurile (up, down, charm, strange, top, beauty) şi leptonii(electronul,  miuonul,  tauonul,  neutrinul  electronic,  neutrinul  miuonic, neutrinul  tau).
  Alte particule, deşi sunt cosiderate elementare, au o structură complexă, ca de exemplu:
- nucleonii proton şi neutron sunt sisteme de trei quarcuri p(uud) respectiv n(udd);
- hadronii, sunt particule elementare complexe, care interacţionează electromagnetic, tare şi slab, de tipul mezonilor (formaţi din două quarcuri) şi al barionilor (formaţi din trei quarcuri).
  Unele asemănări între interacţiunile electromagnetice şi cele slabe, au condus la schema unificării acestora, pentru care S. Weinberg, A. Salam şi S. Glashow au primit premiul Nobel.
  S-au făcut chiar şi încercări pentru unificarea interacţiunilor electromagnetice, tari şi slabe, cu posibilitatea de cuplare a hadronilor cu leptonii, astfel încât legile de conservare  ale  numerelor  cuantice barionic  şi  leptonic  să  fie  înlocuite  printr-o  singură  lege  de  conservare  a  numărului lepto-barionic.
  O dorință deosebit de  ambițioasă a fizicienilor este “superunificarea” tuturor interacțiunilor fundamentale în cadrul unei “teorii a totului” (Theory of Everything).
De remarcat că fiecărei particule îi corespunde o antiparticulă, având aceeaşi masă, dar sarcinile electrică, barionică şi stranietatea sunt de semne contrare. Particulele şi antiparticulele corespunzătoare se pot genera în perechi, la energii suficient de mari, dar şi anihila reciproc, prin emisia a doi fotoni  sau a altor particule identice. 
   Timpul mediu de viaţă al particulelor variază de la valori foarte mici, pentru particulele de rezonanţă, la valori foarte mari, practic infinite, pentru particule stabile ca fotonul, protonul, electronul şi neutrino.
Pentru a cerceta structura nucleelor sunt necesare particule de energie înaltă care pot trece de bariera electrostatică de potenţial şi pot provoca reacţii nucleare.
   Acceleratoarele de particule sunt instalaţii complexe a căror funcţionare se bazează pe interacţiunea particulelor încărcate electric cu câmpuri electrice şi magnetice, care asigură accelerarea particulelor electrice până la energii cinetice foarte mari în timpul deplasării acestora pe traiectorii liniare (accelerator liniar rezonant, accelerator liniar cu undă progresivă) sau circulare(ciclotron, sincrociclotron, sincrotron, sincrofazotron, betatron etc.).
   În prezent, Large Hadron Collider (LHC) este cel mai mare şi cel mai performant accelerator de particule,   care a fost finalizat pe 10 septembrie 2008 în cadrul Centrului European de Cercetări Nucleare (CERN) de la Geneva.
  Large Hadron Collider este un accelerator circular cu o rază a circumferinței de 27 km, care a  fost construit sub  pământ, la adâncimi între 50 şi 175 metri, cu scopul de a valida experimental Modelul Standard al particulelor elementare, dar  și pentru evaluarea  diverselor teorii ale unificării, de la mecanismul propus de Higgs  pentru modul de generare a maselor particulelor elementare, la ipoteze despre dezagregările quarcurilor, existenţa supersimetriei, violări ale simetriei între particule și antiparticule corespunzătoare etc.
  Este semnificativ faptul că la CERN lucrează  fizicieni şi specialişti din toată lumea care încearcă să descifreze enigmele cunoașterii la nivelul microcosmosului.
   În reacţiile nucleare la energii înalte au apărut fenomene care au schimbat concepţia despre structura materiei, ca de exemplu  generarea de particule care nu preexistă în nucleu.
   Pentru ca o particulă să fie considerată elementară trebuie să aibă proprietăţi bine definite, să nu aibă structură internă şi să nu poată fi descompusă în părţi componente prin reacţii endoenergetice.
  Este bine de amintit că,  legile de conservare a unor mărimi fizice admit o abordare interesantă în cadrul mecanicii analitice, fiind intrinsec legate de omogenitatea şi izotropia spaţiului, precum şi de uniformitatea timpului, prin aşa-numitele operaţii de simetrie (translaţia în spaţiu, rotaţia spaţială, translaţia în timp). Conform teoremei Noether, într-un sistem închis fiecărei operaţii de simetrie îi corespunde o lege de conservare a unei mărimi fizice. Din invarianţa funcţiei lui Lagrange faţă de translaţiile infinitezimale în spaţiu, rotaţiile spaţiale infinitezimale  şi translaţiile infinitezimale în timp, rezultă legile de consevare ale impulsului mecanic, momentului cinetic, respectiv energiei mecanice totale. Este o provocare tulburătoare pentru cercetarea teoretică să pună în evidenţă ansamblul complet al operaţiilor de simetrie care să justifice toate legile de conservare din reacţiile nucleare.
Teoria dipolilor vortex  reprezintă un model  gnoseologic unitar, bazat  pe  ipoteze  novatoare  în descifrarea  enigmelor Existenţei, care  nu  contrazic ştiinţa  actuală, ci doar  o aprofundează  printr-o abordare dialectică transdisciplinară.
Ca  punct de  plecare în demersul cognitiv, se menţionează teoremele lui Gauss pentru câmpul gravitaţional şi câmpul electric, care  pun în evidenţă surse de  tip convergent (puţuri) şi divergent (izvoare)  pentru  particulele universale de  tip  gravitoni, respectiv de  tip fotoni.  
   Referitor  la legea atracţiei universale şi legea lui Coulomb, se  poate  demonstra  teoretic  şi verifica experimental că vortexurile convergente de acelaşi tip se atrag, iar cele divergente de acelaşi tip se resping prin forţe  invers proporţionale cu pătratul  distanţei dintre ele.
   În acest cadru cognitiv, conceptul de dipol vortex are semnificația de  model  fizic
  pentru  unitatea dialectică  “particulă–antiparticulă”, singularitate spaţio-temporală prin care se face schimb de particule universale primordiale între Universul nostru (format din materie) şi Universul complementar (format din antimaterie), altfel spus, reprezintă o “punte de legătură”
între cele două  universuri.
  Particulele universale primordiale sunt cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică sau informaţie, ci şi cuante spaţio-temporale, ipoteză care justifică pe deplin legăturile  profunde  dintre  spaţiu, timp şi materia aflată în permanentă mișcare și transformare.
Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află  vortexul asociat.
  În esenţă, un dipol vortex are două stări posibile, şi anume:
- starea  normală, în care  particula se află  în Universul  nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
- starea  inversată, în care polii vortexului au locaţia  schimbată  faţă de cazul  normal.
  Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puţin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare. Cele două stări pot exista împreună în Universul nostru numai în condiții speciale, altfel dispar simultan - transformându-se  în fotoni  prin procesul de anihilare; deci fotonii sunt “cărămizi de bază” ale materiei și antimateriei.
Teoria dipolilor vortex  nu contrazice Modelul  Standard  pentru descrierea particulelor elementare, ci îi îmbogăţeşte încărcătura de semnificaţii.  Celor  şase  quarkuri (up, down, charm, strange, top şi bottom)  le corespund dipoli vortex de  bază, ale căror  combinaţii  posibile formează dipolii vortex  prin care se modelează  diverse  tipuri de particule elementare.
Pentru corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria cuantică  se  utilizează ipoteza că funcţia de undă  pentru un sistem cuantic  descrie distribuţia spaţio-temporală a particulelor universale primordiale implicate în dipolul vortex  asociat. În  această interpretare, densitatea de  probabilitate  pentru un sistem cuantic este proporţională cu concentraţia de particule universale primordiale implicate în  sistemul corespunzător de dipoli vortex, iar densitatea  curentului de probabilitate este proporţională cu densitatea  intensităţii fluxului acestora.
Teoria dualităţii Existenţei oferă  o nouă înțelegere a derulării proceselor și fenomenelor la scara megacosmosului. Un rol important în evoluția galaxiilor îl au găurile negre și găurile albe, care reprezintă megavortexuri convergente, respectiv sunt megavortexuri divergente  pentru schimbul de particule universale primordiale. 
    La nivel global, deşi schimbul de particule universale primordiale se desfăşoară în ambele sensuri, fluxul acestora este preponderent spre Universul nostru şi determină expansiunea accelerată a acestuia, precum şi modul de configurare a materiei pe diverse nivele de organizare, modelarea matematică fiind exprimată prin unda staționară de transformare cosmică.
Este fascinant că Existența se manifestă dialectic ca unitate în diversitate, la granița dintre cauzalitate și întâmplare, actualitate și posibilitate, armonie și dezordine.
  Într-o exprimare sugestivă, când te afli la frontierele cunoașterii, trebuie să privești dincolo de orizont, pentru integrarea științei și filosofiei într-o teorie  generală în care spațiul, timpul, substanța, câmpurile fizice, energia și informația pot să fie abordate unitar.
Să nu se uite că menirea ființei umane este cunoașterea Existenței prin adevăruri relative care tind asimptotic către adevărul absolut. Calea pentru accesul la fericire și împlinire spirituală a omului prin creativitate se află sub semnul dezvoltării științei, tehnicii și tehnologiei.
Fizica cristralelor este un domeniu important al ştiinţei, având  implicaţii profunde în tehnica de calcul, automatizarea proceselor de producţie şi telecomunicaţii. Spre deosebire de solidele amorfe, în care particulele componente sunt dispuse dezordonat în spaţiu, la cristale acestea   sunt dispue regulat în nodurile unei reţele cristaline.
Descoperirea dispozitivelor electronice semiconductoare (tranzistorul bipolar în 1948 de către Bardeen, Brattain şi Shockley; tranzistorul cu efect de câmp de către Shockley şi Pearson; tiristorul de către Moll şi Tanenbaum) a marcat profund evoluția tehnicii și tehnologiei. 
   Dispozitivelor electronice semiconductoare,  fiind caracterizate  prin gabarit şi consum energetic reduse, dar cu o durată mare de funcţionare, a făcut posibilă  înlocuirea cu succes a tuburilor electronice din aplicaţiile curente, automatică şi tehnica de calcul.
Tehnica miniaturizării aparaturii electronice ia un mare avânt după 1958, când inginerul american Jack Kilby a realizat primele circuite integrate, care constituie elementele de bază din structura hardware a calculatoarelor digitale sau analogice.
   Circuitele electronice conţin pe lângă dispozitivele electrice (rezistoare, bobine, condensatoare) şi dispozitive electronice (diode, tranzistoare, tiristoare etc.) cu ajutorul cărora se pot realiza diverse funcţii, precum:
• redresarea - constă în transformarea curentului alternativ în curent continuu de către redresoarele electronice;
• amplificarea - modificarea amplitudinii semnalelor electrice cu păstrarea formei acestora de către amplificatoarele electronice;
• modularea - constă în modificarea parametrilor unui semnal purtător în ritmul dat de un semnal modulator, având ca rezultat semnalul modulat, de către modulatoarele electronice ;
• demodularea - constă în extragerea semnalului modulator din semnalul modulat, de către  demodulatoarele electronice ;
• generarea oscilaţiilor - constă în producerea unor semnale electrice sinusoidale sau de altă formă, de către generatoarele de semnal (oscilatoare electronice).
  Aceste funcţii pot fi realizate datorită proprietăţilor deosebite ale dispozitivelor electronice, și anume: caracterul neliniar al conducţiei electrice, conducţia unidirecţională şi posibilitatea de control a conducţiei electrice.
În prezent, a căpătat o mare dezvoltare tehnologia circuitelor integrate. Acestea sunt circuite electronice microminiaturizate, realizate într-o structură unică pe o plăcuţă de material semiconductor (de obicei siliciu), numită cip (din engl. “chip”- aşchie).
  Un cip obişnuit are  forma unui pătrat  cu latura de circa 1,25 mm şi poate conţine între 100 şi 1000 de componente (tranzistoare, diode, rezistoare, condensatoare).                                                            
Din punct de vedere funcţional, circuitele integrate se pot împărţi în două categorii:
* liniare sau analogice  -  prelucrează semnale continue;
* digitale sau numerice - prelucrează semnale binare pentru realizarea unor funcţii logice ŞI, SAU, de memorare etc.
  Din punct de vedere constructiv, circuitele integrate pot fi:
• peliculare - elementele sale sunt pelicule subţiri depuse pe un suport din material dielectric;
• monolitice - elementele sunt realizate în acelaşi monocristal semiconductor şi interconectate prin trasee metalice, depuse pe un strat izolant de bioxid de siliciu crescut la suprafaţa pastilei;
• hibride - elementele sale sunt realizate  pelicular şi în monocristal, fiind apoi  interconectate.   În prezent, tehnologia cea  mai frecvent  utilizată  pentru  fabricarea circuitelor integrate  monolitice  este  tehnologia planară.
  În cadrul acestei tehnologii, la suprafaţa pastilei semiconductoare (care reprezintă substratul) se creşte inițial un strat epitaxial monocristalin (cu concentraţie de impurităţi controlată), prin depunere din fază gazoasă sau prin evaporare în vid. Apoi, prin difuziune selectivă de impurităţi, se realizează în stratul epitaxial structura dispozitivelor semiconductoare care intră în componenţa circuitului integrat.
         Cele mai utilizate procedee pentru realizarea circuitelor integrate cu straturi subţiri sau groase, sunt:
* evaporare în vid - prin încălzirea materialului care trebuie depus la temperaturi suficient de ridicate;
* pulverizare catodică - prin bombardarea materialului care trebuie depus (fixat la catod) cu particule accelerate la energii mari;
* depunere serigrafică -  constă în presarea unor cerneluri speciale prin ochiurile neobturate ale unei site serigrafice şablon.
  După  realizarea circuitului integrat, cipul este introdus  în capsule metalice sau de  plastic, pentru a fi protejat  de acțiunea distructivă a factorilor externi.
  Pentru evaluarea nivelului de complexitate a unui circuit integrat s-a ales ca termen de comparaţie aşa-numitele circuite tip, care sunt circuitele logice pentru varianta digitală, respectiv amplificatoarele pentru varianta analogică.
  În funcţie de numărul n al circuitelor tip câte pot fi realizate într-o capsulă, nivelele de complexitate pentru circuitele integrate numerice se clasifică astfel:
- SSI   (Small Scale Integration),  n = 1 – 12;
- MSI (Medium Scale Integration),  n = 12 – 100;
- LSI  (Large Scale Integration),  n = 100 – 10.000;
- GSI  (Grand Scale Integration),  n ˃ 10.000 .
  Datorită  nivelului de  complexitate  ridicat  al circuitelor integrate,  proiectarea acestora  este  asistată  de  calculator. 
O importanţă deosebită în tehnica de calcul o prezintă circuitele logice prin care se implementează operaţiile binare fundamentale din algebra Boole: inversiunea (funcţia NU), suma logică (funcţia SAU) şi produsul logic (funcţia ŞI).
  Orice circuit logic combinaţional se poate realiza din circuitele de bază menţionate, spre deosebire de circuitele logice secvenţiale (numărătoare, registre, convertoare numeric-analogice şi analog-numerice) care sunt prevăzute cu circuite basculante bistabile pentru memorarea  stărilor anterioare.  Tehnologia de realizare a circuitelor logice prezintă varianta discretă, integrată şi hibridă.
  Trăim vremuri marcate profund de înalta tehnologie (high technology, high tech),  care  s-a dezvoltat exponențial, generaţia întâi de calculatoare, bazată pe tuburi electronice, a fost urmată rapid de generaţia a doua, cu dispozitive semiconductoare, apoi de generaţiile următoare, cu circuite integrate. 
După caracteristicile constructive și funcționale, calculatoarele au fost clasificate inițial în trei categorii, și anume:
• mainframe - calculatoare mari și foarte scumpe, specifice perioadei 1960-1970, având viteze mari de procesare, drive-urile pot stoca multe date, sistemele de operare permit accesul mai multor utilizatori (tehnica multiprogramării);
• minicalculatoare - calculatoare mai mici și mai ieftine decât un mainframe, cu viteze de ordinul zecilor de mii de operații pe secundă și o lungime a cuvântului redusă (8, 12, 16 biți), sunt recomandate pentru companiile mai mici;
• microcalculatoare - calculatoare care au apărut în anii '70, având unitatea centrală de tip microprocesor, au o lungime a cuvântului de 8, 16 sau 32 de biți, sunt sisteme interactive monoutilizator, s-au răspândit progresiv pe măsură ce evoluția tehnologiei a permis creșterea performanțelor și reducerea costurilor de fabricație.
Pe piaţa mondială  au apărut  numeroase familii de  calculatoare (Apple MacIntosh, IBM PC, Hewlett-Packard, SUN, DEC) bazate pe microprocesoare din ce în ce mai performante.
    Societatea Apple a fost înfiinţată în 1976 de  către  Steve Jobs, Steve  Wozniak și Ronald Wayne în orașul Alto din sudul Californiei. La început a fost o companie de produse electronice,  transformată apoi în  Apple Computer și  redenumită Apple Inc.  din ianuarie 2007.  Astfel a început dezvoltarea celebrei zone de înalte tehnologii Silicon Valley.
  În 1981, societatea IBM a creat calculatorul personal (PC, personal computer),  iar în 1984, compania Apple  a pus în vânzare micul calculator Macintosh. 
  Partea de hardware (unitatea centrală şi dispozitivele periferice) s-a dezvoltat în paralel cu partea de software (programe de sistem şi programe de aplicaţii).
  Unitatea  centrală  conţine  microprocesorul,  suporturile  de  memorie  (hard-disc, RAM = memorie volatilă cu acces aleatoriu, ROM= memorie permanentă sau pasivă), placa de bază şi eventuale plăci de extensie cu diverşi conectori pentru sunet, video, fax etc.
  Prin adăugarea unităţilor pentru dischete şi CD-ROM, se obţine unitatea de sistem la care se conectează diverse periferice: tastatură, monitor, mouse (sau maus), imprimantă, modem etc. 
   Calculatoarele nu pot funcţiona fără instalarea unui sistem de operare.  Pentru exemplificare, microprocesoarele Pentium, produse de firma Intel pentru calculatoarele compatibile IBM PC, utilizează eficient variante de Microsoft Windows, spre deosebire de calculatoarele Macintosh (prescurtat Mac) fabricate de firma Apple, echipate  cu microprocesoare Motorola (până în 1994), Power PC(până în 2006), Intel x86(după 2006) - proiectate să ruleze alte sisteme de operare, ca de exemplu, Mac OS X.
  Termenul Windows vine de la ferestre, aşa cum sunt denumite cadrele care apar pe ecranul calculatorului. Acest software se bazează pe o interfaţă grafică (GUI, Graphical User Interface), un mediu de lucru activ şi prietenos produs de  compania Microsoft, fondată de celebrul Bill Gates.
    MS-DOS ( Microsoft Disk Operating System)  reprezintă  un important sistem de operare din familia DOS utilizat pe microprocesoare Intel  8086, care a fost  lansat în 1981 de  firma Microsoft,  având o mare cotă de piață până  în  anul 2000, după  care a  fost  înlocuit gradual  de  sisteme de operare cu interfață grafică, ca de exemplu  variante  succesive ale sistemului de operare Microsoft Widows.
Spre deosebire de MS-DOS, Windows  oferă disponibilități de „multitasking cooperativ”, adică utilizatorii pot  să execute simultan aplicații complexe pe calculator.
  Există o gamă diversificată pentru programele de aplicaţii - de procesare de text şi tehnoredactare, de calcul tabelar, de prezentare, de editare grafică, de gestionare a bazelor de date etc.  Informaticienii îşi pot crea propriile programe de aplicaţii, prin transpunerea algoritmilor (succesiunilor de etape)  într-un limbaj de programare (Fortran, Algol, Cobol, Pascal, C++, Java, JavaScript, HTML, Python, PHP, Ruby, Lisp, Haskell), munca acestora fiind  uşurată considerabil atunci când utilizează principiile programării structurate - bazată pe structurile liniare, alternative şi repetitive.
Multimedia s-a născut după anul 1980, prin apariţia unor programe specializate care permit prelucrarea textelor, imaginilor şi sunetelor digitalizate într-o manieră interactivă. Cu ajutorul unor echipamente specifice putem să pătrundem şi să luăm decizii într-o lume virtuală tridimensională, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea reală. Noile tehnologii permit introducerea datelor, nu numai cu tastatura şi mouse-ul, ci şi prin ecrane tactile, comenzi verbale sau chiar transmisia directă a semnalelor emise de creier.
  Explozia informaţională, care marchează cea de-a doua jumătate a sec. XX, a impus noi exigenţe privind spaţiile de stocare a datelor, de prelucrare şi de transfer al acestora, fapt care a determinat conectarea calculatoarelor în diverse reţele, de la cele locale  până la Internet, cea mai vastă reţea existentă la care se poate conecta orice utilizator care are o dotare corespunzătoare pentru hard şi soft. 
Încă din  anul 1959,  John  Mc  Carthy,  profesor  la Universitatea  Stanford,  propune  soluţia “time-sharing” (partajarea timpului),  pentru  a  conecta  mai  multe  terminale  la un singur calculator central.  În această modalitate  eficientă de lucru, diverselor  aplicații (programe de calculator) -  care solicită acces concurențial  la o resursă  digitală (fizică sau logică) -  li se alocă  anumiţi  timpi  pentru folosirea resursei  respective.
Apariția și dezvoltarea  Internetului reprezintă un salt uriaş pentru cultură şi civilizaţie, deoarece asigură stocarea informaţiilor şi comunicarea la nivel planetar, având disponibilităţi pentru divertisment (muzică, filme, videoclipuri, jocuri online), rețele de socializare, cultură,  marketing, afaceri, trnsfer financiar, găzduire web (web hosting), votare online, videoconferințe, poștă electronică (e-mail), comerţ electronic (e-commerce), dicționare și enciclopedii online.
  Referitor la etimologie, termenul Internet  provine din combinarea parţială a cuvintelor “interconnected” (interconectat) și “network” (rețea).
  Precursorul Internetului este Arpanet,  prima rețea de computere interconectate creată în 1965 de Ministerul Apărării din SUA  prin “Agenția pentru Proiecte de  Cercetare Avansată  pentru  Apărare” (DARPA - Defence Advanced Research Projects Agency ). 
  În prezent, Internetul reprezintă o rețea mondială de calculatoare și alte aparate cu adrese computerizate, care sunt interconectate conform protocoalelor de comunicare “Transmission Control Protocol” și “Internet Protocol”, numite împreună “stiva TCP/IP”.  
Un rol esențial în accesarea colecției vaste de informații din Internet îl are “world wide web” (www sau web), bazele acestei aplicații fiind concepute în 1989 de către Tim Berners-Lee, cercetător la Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN) care a creat limbajul de programare HTLM (Hyper Text Markup Language - limbaj de marcare a hipertextului). 
  Aplicația web s-a dezvoltat  rapid după 1993, an când NCSA (National Center for Supercomputing Applications) din SUA a lansat browserul  Mozaic -  bazat pe o interfață  grafică de utilizator (Graphic User Interface, GUI)  foarte atrăgătoare şi simplu de folosit.  De la 130 de servere web existente în 1993, s-a ajuns după numai un an la circa 11 500.
  În traducere “world wide web” înseamnă “marea pânză de păianjen a lumii”, formulare care sugerează că navigarea pe  reţeaua web se face prin intermediul unor multitudini de legături hipertext şi  hipermedia.  Orice pasionat de Internet  îşi poate crea un site web dacă cunoaşte limbajul HTML sau, mult mai simplu, secvenţele de cod pot fi gestionate folosind editorul Composer din Netscape Communicator.
  Fiecare pagină web este identificată prin adresa unică URL (prescurtarea de la “uniform resource locator”). Atunci când  utilizatorul dă clic de mouse pe cuvinte sau pe imagini marcate, ajunge automat în altă locaţie pe web.  Prin introducerea browserelor web s-a simplificat şi mai mult accesarea documentelor hiperlegate.
   Este fascinant că, prin integrarea software de hipertext cu Internetul, s-a deschis calea modernă pentru comunicarea în rețea și interacțiunea socială online la scară planetară.
  Cu ajutorul unui terminal conectat la Internet - computer, laptop, tabletă sau un smart phone - poate fi accesată media de socializare online (social media), care include diverse  site-uri web și aplicații: rețele sociale (Facebook, Twitter, Instagram, Google +, MySpace, TikTok, LinkedIn), site-uri foto (Shutterstock), site-uri video (Flickr), site-uri audio-video (YouTube), site-uri audio (SoundCloud), bloguri (Wordpress, Blogger), forumuri (Softpedia, Olx), jocuri online, enciclopedii online (Wikipedia, MediaWiki), servicii de mesagerie (WhatsApp, Skype).   
  Un succes deosebit în media de socializare îl au Facebook (fondată de Mark Zuckerberg, redenumită Meta) și Twitter (deținută de Elon Musk, redenumită rețeaua X). De regulă, adulții   preferă rețeaua Facebook, adolescenții pe TikTok, microbloggerii pe Twitter, creativii pe Instagram, profesioniștii pe LinkedIn, cercetătorii pe Academia.edu,  iar gamerii accesează
Twitch și toată lumea folosește aplicația WhatsApp.
TikTok aparține unei  companii din Beijing, ByteDance, fiind populară în Asia, America și Europa, pentru că permite utilizatorilor să creeze sau să urmărească clipuri video cu durata între 3 secunde și 10 minute.  S-a demonstrat științific că imaginile și videoclipurile au impact  deosebit asupra creierului uman, 90% din informațiile procesate fiind de tip  vizual.
Platforma TikTok este prima aplicație globală a Chinei, cu performanțe comparabile celor americane (Instagram, Facebook și X), fiind versiunea internațională a produsului Douyin al lui ByteDance, care este utilizat pe piețele din China și Hong Kong  și se conformează sistemului de cenzură al Beijingului. 
Pe fondul îngrijorărilor legate de spionajul și pirateria informatică (hacking), TikTok a intrat în vizorul Congresului SUA după ce firmele de securitate cibernetică au sugerat că aplicația poate colecta date despre utilizatori dincolo de conținutul pe care aceștia îl vizualizează în mediul virtual.
   În aprilie 2024, președintele Joe Biden a promulgat o lege care impune ByteDance să vândă activele sale din SUA până la 19 ianuarie 2025, în caz contrar TikTok va avea interdicție națională pentru noile descărcări din magazinele de aplicații AppStore și GooglePlay.
Recursul înaintat de reprezentanții TikTok la Curtea Supremă a SUA a fost respins, astfel că  aplicația a devenit offline pe piața social media americană.  BBC menționează că reprezentanții platformei au transmis că sunt încălcate drepturile la liberă exprimare pentru cei aproximativ 170 de milioane de utilizatori din SUA.
Soarta aplicației TikTok pe teritoriul SUA va fi decisă republicanul Donald Trump, care a postat pe rețeaua sa de socializare, Truth Social, următorul mesaj: “Mi-ar plăcea ca Statele Unite să aibă o participație de 50% într-o companie comună. Făcând acest lucru, salvăm TikTok, îl păstrăm în mâini bune și îi permitem să rămână activ”. După 20 ianuarie 2025, când  a fost investit oficial în funcția de președinte al SUA, legea îi permite să ofere aplicației TikTok o perioadă de grație de 90 de zile privind amânarea aplicării interdicției de funcționare.
Deși în mandatul prezidențial din perioada 2017-2021, Donald Trump a avut o atitudine intransigentă față de  competiția tehnologică dintre Beijing și Washington, în Wall Street Journal  s-a menționat că, în primele 100 de zile de la preluarea noului mandat,  dorește să viziteze China pentru negocieri cu liderul chinez  Xi Jinping.
  După părerea lui Reid Standish, interzicerea aplicației TikTok, chiar și temporară, va avea consecințe nefavorabile în relațiile dintre China și SUA.
Social media este deosebit de importantă, deoarece facilitează comunicarea dintre utilizatori, schimbul de informații utile, formarea de  relații noi, crearea și distribuirea de conținut (text, foto, audio, video, prezentări multimedia),  răspândirea rapidă a știrilor, dar 
prezintă și riscuri, pentru că nu se știe întotdeauna sursa informațiilor, corectitudinea acestora, cine este furnizorul de servicii și ce responsabilități îi revin, scopurile urmărite etc. Uneori, nu există posibilitatea ștergerii informațiilor introduse benevol, chiar dacă acestea sunt greșite sau dezvăluie secrete ale utilizatorilor care nu sunt familiarizați cu pericolele online.
Un exemplu elocvent, amplu comentat în mass-media, îl reprezintă evenimentul electoral din România, unde primul tur al alegerilor prezidențiale a fost anulat în decembrie 2024, după victoria surprinzătoare a unui candidat pro-rus aproape necunoscut, Călin Georgescu, promovat pe TikTok, care a ridicat îngrijorări în UE și în cancelariile occidentale.  Se pare că autoritățile românești nu-și asumă responsabilitatea pentru consecințele administrării țării după  1989.   Este sugestiv faptul că, în epoca actuală marcată de Internet și inteligența artificială, sintagma “ferma de troli” este folosită  pentru a desemna  un grup organizat care desfășoară activității online de  propagandă, manipulare sau dezinformare, ascunzându-și identititatea sub nume false atunci când fac postări pe web sau crează conturi pe rețelele sociale.
   Trolii sunt angajați sau acționează pe cont propriu, fiind folosiți de persoane interesate  pentru a răspândi prin canalele comunicării online informații eronate și opinii favorabile finanțatorilor, adesea în contradicție cu ceilalți comentatori, cu scopul de a crea confuzie în rândul participanților și a genera un curent de opinie într-o anumită direcție.
  Pentru a-și maximiza activitatea online, trolii se folosesc de “bots”– programe de aplicații capabile să realizeze rapid  sarcini simple, dar repetitive, ca de exemplu like-uri, share-uri, comentarii scurte etc. În acest mod,  trolii și “bots” formează împreună structuri eficiente pentru obiectivele  activității lor în mediul  online, operatorul uman având posibilitatea să gestioneze o multitudine de conturi false pe diverse rețele sociale.
Pe site-ul Comisiei Europene se menționează: “Platformele online au adus avantaje semnificative pentru consumatori și inovație, precum și eficiențe pe scară largă pe piața internă a Uniunii Europene. Aceste platforme online facilitează tranzacțiile transfrontaliere în interiorul și în afara Uniunii și deschid oportunități de afaceri complet noi pentru o varietate de întreprinderi și comercianți europeni, facilitând extinderea acestora și accesul la noi piețe.
Deși noile servicii, tehnologii și modele de afaceri au adus multe oportunități în viața de zi cu zi a cetățenilor europeni, ele au creat, de asemenea, noi riscuri pentru cetățeni și societate în general, expunându-i la o nouă gamă de bunuri, activități sau conținut ilegal”.
  În “Strategia digitală europeană” se urmărește implementarea pe întreg teritoriul UE a unui set unic de norme, format din Actul legislativ privind serviciile digitale (DSA) și Actul legislativ privind piața digitală (DMA), având două obiective principale:
1. Crearea unui spațiu digital mai sigur, în care drepturile fundamentale ale tuturor utilizatorilor de servicii digitale să fie  respectate.
2. Stabilirea unor condiții de concurență echitabile pentru a stimula inovarea, creșterea economică și competitivitatea, atât pe piața unică europeană, cât și la nivel mondial.
  Având în vedere că, oricâte măsuri legislative s-ar lua, poluarea informațională nu va fi niciodată eliminată total, educația utilizatorilor Internetului rămâne o posibilitate eficientă de  atenuare a consecințelor negative.
  Mediul online aparține viitorului, având în vedere schimbul de informații la scară planetară și faptul că toate cunoştinţele importante ale omenirii sunt disponibile pe Internet.
  Avantajele sunt enorme, dar să nu se ajungă la dependenţa  omului de calculator, cu consecinţe negative asupra sănătăţii, la care se adaugă riscurile legate de lipsa efortului fizic, uniformizarea gândirii, a comodităţii demersului cognitiv şi a preferinţelor pentru  reprezentări concrete în defavoarea operaţiilor abstracte.
Pe de altă parte, există şi persoane de rea-credinţă care postează pe Internet informaţii dăunătoare(false, tendenţioase sau chiar imorale), ajungându-se  la  conceperea unor programe pentru spionarea activităţii unui utilizator, furtul din conturi bancare, viruşi informatici etc.
  Ca măsuri de prevenţie,  se recomandă  securizarea calculatorului prin variante eficiente de software pentru antivirus, antispam şi firewall.
  Domeniul IT are o dinamică deosebit de  intensă, marcată prin schimbări fascinante la nivel de software  dar şi de hardware.  Spre exemplificare, importanţa mouse-ului a început să scadă după apariţia laptopurilor dotate cu touchpad,  a tabletelor şi telefoanelor mobile.
   În San Antonio, nu departe de locul unde mouse-ul a fost conceput, elevii învaţă după iPod Touch şi iPaduri, iar profesorii folosesc Mac Airbooks cu touchpaduri.
  Tendinţa actuală în IT a fost prezentată sintetic de John Underkoffler, un fost cercetator de la MIT, astfel: “Vocea umană şi mâinile - dacă le foloseşti în lumea digitală aşa cum o faci şi în lumea reală, vei vedea că sunt incredibil de expresive. Dacă renunţi la bucata aia de plastic numită mouse, vei putea transmite informaţie într-un mod foarte diferit şi la mare viteză”.
  Este direcţia firească de dezvoltare a IT, surprinsă magistral de The Independent: “Acest tip de gândire se transformă într-un produs industrial. În loc să te mai orientezi spre un singur produs pentru a accesa tehnologia, inovatorii se duc spre tot felul de gadgeturi care răspund la mişcarea corpului, voce, degete, ochi şi chiar gânduri, unele dintre ele putând fi accesate de mai mulţi oameni în acelaşi timp.
      Poate  că tastatura va mai fi folosită pentru mailuri, dar design-ul ar putea fi făcut mai uşor cu un stilou digital, aşa cum o hartă a Lisabonei ar putea fi studiată prin gesticulările mâinilor. Mouse-ul, aşa cum mulţi sunt de acord, a fost o invenţie genială la vremea sa, dar acum e bun de muzeu”.
  Cu siguranţă, la trecerea în secolul XXI, cultura şi civilizaţia au intrat definitiv în era tehnologiei informaţiei, în care "inteligenţa artificială" va marca profund modul de gândire și de acţiune, cu cosecințe nebănuite de relaționare interumană și de  organizare a societății, urmărindu-se exprimarea voinței sociale prin deplasarea accentului pe democrația participativă.
Este posibil  să asistăm în deceniile următoare la trecerea omenirii într-o nouă epocă istorică, cea a psiho-informaticii,  în care inteligența ființei umane va beneficia din plin de noi oportunități, pe măsura implementării  tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale,  factori ai dezvoltării cu impact deosebit asupra standardului de viață, culturii, modului de acțiune și de gândire,  telecomunicațiilor și schimbului de idei novatoare la scară planetară, managementului și organizării vieții pe Terra. 
  S-ar putea ajunge la un model dual de organizare și conducere a societății, în care componenta umană acționează după principiile de  bază ale capitalismului și umanismului, iar componenta informatică este complementară, fiind concepută de către tehnocrați remarcabili, care pot  include proiecte importante de țară, având stabilite etape cu obiective concrete și termene precise de realizare, prin raportare la  norme din programele și strategiile întregului spectru politic, nu numai ale partidelor aflate la putere. 
   Democrația directă  va fi extinsă în perspectivă, având în vedere că nivelul înalt atins de tehnologia informației va permite  manifestarea pe scară largă a voinței populare, votul electronic fiind utilizat în diverse situații - de la selectarea candidaților, a partidelor politice și a proiectelor de țară, până la consultarea cetățenilor prin referendum  pentru implementarea unor proiecte de legi, dar și a unor soluții novatoare de organizare și conducere a domeniilor de activitate cu rol esențial în evoluția societății.
Subscriu la afirmația lui Mahatma Gandhi: “Dacă vrem să trăim într-o lume mai bună, trebuie să contribuim la crearea ei ”.
Desigur, idealul într-o democrație  poate fi atins atunci când evoluția conștiinței sociale și a tehnologiei  informației vor permite manifestarea pe deplin a voinței populare  în organizarea și conducerea societății.
Referitor la inteligența artificială (IA), președintele american Donald Trump a declarat în cadrul unei conferințe la Casa Albă: “Vrem ca această tehnologie să rămână în țara noastră. China este un concurent și, în viitorul tehnologiei, ne dorim ca aceasta să rămână în această țară. China este un competitor și mai sunt și alții. Vrem să fie aici ”. 
  Pentru îndeplinirea acestui scop, liderul american a menționat că vor fi alocate până la 500 de miliarde de dolari în sectorul privat, investiție destinată dezvoltării infrastructurii pentru inteligența artificială, care va crea sute de mii de locuri de muncă. 
  Companiile de inteligență artificială OpenAI (a lansat ChatGPT în 2022), SoftBank și Oracle intenționează să colaboreze în proiectul “Stargate”, care va debuta prin construirea unui centru de date în Texas și se va extinde ulterior și în alte state.
Fondatorul SoftBank, Masayoshi Son, consideră că este “începutul unei noi ere” în care Inteligenţa Generală Artificială şi Suprainteligenţa Artificială vor fi echivalente sau superioare capacităţilor umane, unul din efectele benefice fiind  progresul în medicină.
Desigur, inteligența artificială fiind o tehnologie novatoare cu multe necunoscute, se impune reglementarea dezvoltării acesteia pentru evitarea unor posibile consecințe negative. Regulamentul UE privind IA este prima lege din lume concepută să garanteze că sistemele de inteligență artificială sunt dezvoltate și utilizate în mod responsabil, stabilind patru niveluri de risc (minime sau inexistente, limitate, ridicate și inacceptabile) și promovând o inteligență artificială etică, sigură și de încredere la nivel mondial.