Școlaritatea mică – o etapă dificilă în dezvoltarea umană

Școlaritatea mică, o etapă considerată a fi dificilă în cadrul dezvoltării umane, este cuprinsă între 6 sau 7 ani și 10/11, corespunzând ciclului primar (clasa pregătitoare – clasa a IV-a). Corespunzând debutului unei perioade de studii, școlaritatea mică vine cu o serie de dificultăți de adaptare, datorate schimbării regimului de viață al copilului, adaptării acestuia cu o nouă formă de autoritate – învățătorul, relaționării acestuia cu alți elevi etc. Toate acestea aduc modificări considerabile în structura umană, la nivel biofiziologic, psihic, intelectual, social, la nivelul structurilor de personalitate.

În ceea ce privește dezvoltarea biofiziologică se remarcă, printre altele, înlocuirea dentiției provizorii cu cea permanentă, fenomen ce presupune dureri, stare de neliniște, agitație, uneori dificultăți în vorbire sau transformări la nivel alimentar. Cresc în greutate cu aproximativ 3 kg/an și în înălțime cu aproximativ 6 cm/an, osatura se schimbă, articulațiile se întăresc, musculatura mâinii capătă noi deprinderi, inclusiv creierul își schimbă perimetrul și deși neuronii sunt complet formați în perioada intrauterină, celulele gliale își continuă multiplicarea (aceste celule sunt cele care oferă suport nutritiv neuronilor, întreținându-i). În această perioadă sunt mai agitați, capătă deprinderi și îndemânări noi, sistemul nervos fiind în permanentă maturizare. De aceea, această perioadă este însoțită de procese importante de maturizare, la care se adaugă, conform Grațielei Sion, „dezvoltarea motivelor și intereselor de cunoaștere, posibilitatea de acțiuni diversificate nu numai în plan material, ci și mental, crește ponderea momentelor verbale în analiza reprezentărilor sub impactul descrierilor și povestirilor celor din jur, care devine o premisă a dezvoltării memoriei logice și a gândirii abstracte, crește indicele independenței proceselor intelectuale care iau forma raționamentelor și care mediază demersurile cognitive solicitate de învățare.”

În ceea ce privește maturizarea proceselor cognitive, se poate aminti stricta legătură a acestora cu dezvoltarea sistemului nervos. În jurul vârstei de 7 ani câmpul vizual al copilului se lărgește, sunetele încep să fie percepute cu și o mai mare acuratețe, crește de asemenea gradul de stăpânire al limbajului, percepția căpătând dimensiuni noi și diferite. Crește interesul pentru detalii scăzând cel pentru întreg, spațiul începe să fie perceput ca destructurat (stânga, dreapta, față, spate, lateral) și se formează simțul orientării. Acestea sunt, bineînțeles, formate prin actul învățării.

Structura anului școlar și a învățământului începe să îi creeze școlarului din ce în ce mai mult noțiunea timpului, astfel el va percepe zilele săptămânii, lunile anului, momente ale zilei, legându-le de momente și activități din viața sa. Procesele imaginației și ale gândirii se dezvoltă, el este mai interesat să realizeze povestiri și desene, deci reprezentări. Sunt realizate noi combinații de cuvinte și de imagini, copilul evoluând de la simple reprezentări la grupuri.

Până la 7 ani, copilul are o gândire intuitivă, în imagini. După această vârstă, gândirea devine operatorie, mobilă și reversibilă. După 7 ani, gândirea trece în stadiul operațiilor concrete (Piaget). Astfel, se dezvoltă logica matematică și operațiile logice, copilul fiind capabil să clasifice, să numere și să înserieze. De asemenea, ideea de spațiu, timp și obiect se definitivează. Grațiela Sion realizează în cartea sa o schemă recapitulativă a tuturor achizițiilor concrete ale școlarului mic, schemă pe care o vom reda pe scurt aici:

• Structura operatorie concretă;
• Reversibilitatea;
• Îmbogățirea limbajului;
• Asimilarea unor structuri gramaticale ce conduc la dezvoltarea capacităților intelectuale;
• Serierea;
• Clasificarea;
• Numerația în plan conceptual;
• Organizarea noțiunilor în ansambluri flexibile;
• Structuri operatorii de clase;
• Structuri operatorii de relații;
• Copilul încă se desprinde greu de experiența imediată.
• Generalizări limitate.
• Raționalizările nu depășesc concretul.

În ceea ce privește achiziția scris-cititului și dezvoltarea limbajului, psihologii remarcă apariția și consolidarea construcțiilor logice, imediate, ce îmbracă forma unor judecăți și raționamente ce fac ca acesta să vadă dincolo de datele senzoriale, el întrezărind date precum cantitatea de materie, greutatea, volumul, timpul, viteza, spațiul. Astfel, gândirea începe să surprindă fenomene noi, ridicându-se în planul abstract. Oamenii de știință afirmă că la 7 ani copilul cunoaște aproximativ 2500 de cuvinte, pe care le poate lega în propoziții corecte. Progresul limbajului este împins de deprinderile de a scrie și de a citi, copilul ajungând astfel să stăpânească aproximativ 5000 de cuvinte din vocabularul fundamental al limbii. „Învățarea limbii constă în însușirea de formule corecte de exprimare. Activitatea orală și vizuală trebuie să fie într-un echilibru prin citit și scris. Ordinea prezentă în procesul instructiv-educativ a celor patru deprinderi fundamentale este ascultarea (înțelegerea), exprimarea, citirea și scrierea. Pentru copilul în primul an de școală, textul scris se asociază cu exersarea orală. Exersarea extensivă a citirii este premisa însușirii reale a cititului.”

Comunicarea este însoțită, bineînțeles, de elemente paraverbale și nonverbale, elementele motorii fiind des prezente în procesul de comunicare al școlarului mic. „Mecanismele neurofuncţionale care stau la baza celor două forme de limbaj arată că vorbirea cere o maturitate anume a sistemului nervos central, iar scrisul cere în plus maturizarea unor capacităţi de percepţie şi organizare-structurare şi psihomotricitate care intervin mai târziu în dezvoltare. Gândirea, motivaţia, afectivitate şi voinţa sunt implicate în ambele forme de limbaj” (E. Vrășmaș).  Astfel, printre principalele momente ale actului comunicării, autoarea enumeră:

• Motivul și ideea generală a enunțului.
• Limbajul intern cu notația semantică specifică.
• Structura semantică de profunzime.
• Structura semantică de suprafață a limbii particulare.
• Enunțul verbal exterior.
• Se merge de la idee la cuvânt și de la cuvânt la idee.

Scrisul necesită un alt grad de maturitate. „Achiziţia scris-cititului necesită pe lângă dezvoltarea normală a aparatului verbo-motor şi dezvoltarea motricităţii large şi fine. La un alt nivel, pentru deprinderea scrisului este necesară, de asemenea, maturitatea structurilor vorbirii, aceasta punând în evidenţă legătura între vorbire şi scriere. Observaţiile arată că dacă sunt afectate structurile vorbirii se manifestă şi o anume incapacitate de achiziţie a limbajului scris” (op.cit.).  Pentru ca un copil să învețe să citească el trebuie să aibă vederea și auzul dezvoltat, limbajul de asemenea trebuie să fie bogat și tehnica vorbirii bine stăpânită. El trebuie să articuleze corect, să pronunțe corect pentru a dezvolta mecanismele simple ale lecturii. Mai apoi acesta trebuie să dovedească competența de înțelegere și interiorizare a textului, tehnici de lectură expresivă, de interogare a textului, etc.

Pentru ca un elev să învețe să citească, parcurge o serie de etape. Întâi, învață sunetele limbii și diferența dintre sunet și literă. Cuvântul este delimitat de vorbirea curentă, iar în cadrul acestuia se delimitează sunetele – vocale, consoane. Copiii învață că în limba română cuvintele se citesc așa cum se scriu, deci principiul predării este unul fonetic. „Etapele pe care copilul le parcurge în deprinderea cititului sunt: descifrarea, citirea textelor simple, automatizarea citirii, creșterea vitezei de citire cu voce tare sau în gând care depinde de ritmul fiecărui copil şi înțelegerea celor citite. O altă treaptă a deprinderii cititului este citirea curentă şi corectă. Aceasta este citirea copilului care ştie să transpună în limbajul articulat semnele grafice. În ultima fază, citirea devine expresivă şi ar putea fi numită citirea afectivă. Aceasta depinde de gradul de deprindere al citirii corecte şi curente. Ea devine un instrument de lucru pentru dobândirea de noi informaţii” (E. Vrășmaș).

Pentru a învăța să citească școlarul mic parcurge o etapă în grădiniță, apoi o etapă denumită abecedară și una postabecedară. În cea de-a doua se capătă deprinderea scrierii literelor, apoi a cuvintelor și mai târziu a propozițiilor. În următoarea etapă această competență presupune însușirea unor modele, a regulilor de ortografie și punctuație, remarcându-se o viteză a scrierii și o mai bună stăpânire a organizării spațiului. Crește controlul motric, raportul vizual dintre ochi-mână, intenția de a scrie și a exprima prin scris devenind mult mai clară.

Bibliografie
Vrășmaș, Ecaterina (1999). Educația copilului preșcolar. Editura Pro Humanitate.