Orientări metodologice moderne la educație fizică și sport

Perioada actuală, reforma și concepția învățământului cer ca metodele educaționale să se folosească mai activ, să se treacă de la lecția centrată pe activitatea profesorului la centrarea acesteia pe elev, de la predare-verificare la învățare-autoevaluare, unde elevul este nu numai obiectul, dar și subiectul  instruirii.
După modul în care se raportează la imaginaţia şi creativitatea subiecţilor, tendinţele şi orientările metodologice se împart în două mari categorii: (a) tendinţe şi orientări metodologice de tip euristic (proveniență din termenul grecesc „heurisken” = a afla, a descoperi), care solicită foarte mult manifestarea imaginaţiei şi creativităţii subiecţilor. (b) Tendinţe şi orientări metodologice de tip noneuristic, care solicită puţin sau chiar nu solicită deloc imaginația şi creativitatea subiecților.

În educaţie fizică şi sport, mai ales în subsistemele care se adresează tinerei generaţii, prioritate trebuie să capete tendinţele şi orientările de tip euristic.

Aceasta nu înseamnă că cealaltă categorie de tendinţe şi orientări, adică cele de tip noneuristic, pot şi chiar trebuie să fie înlăturate sau evitate. Există, în procesul de învăţare motrică, dar, şi în cel de dezvoltare/educare a calităţilor motrice sau de influenţare a indicilor somatici şi funcţionali ai organismului subiecţilor, „situaţii didactice” care nu pot fi rezolvate eficient decât pe cale noneuristică.

Orientările metodologice moderne amintite sunt:
a) Problematizarea (orientare metodologică de tip euristic)
b) Modelarea  (sunt orientări metodologice de tip noneuristic)
c) Instruirea programată
d) Algoritmizarea
e) Tratarea diferențiată (orientare metodologică mixtă euristică şi noneuristică, după unii specialişti este „principiu”).

Problematizarea

Problematizarea poate fi aplicată la orice vârstă, la toate disciplinele cuprinse în planul de învăţământ, reprezintă o modalitate de aplicare a teoremei învăţării prin descoperire, dezvoltă gândirea creatoare, imaginaţia, curiozitatea etc.

Elevii sunt puşi în faţa unei situaţii conflictuale determinate de  noutatea informaţiei şi de felul în care poate rezolva „problema”. Prin modalităţi cunoscute, caută soluţii, creează, inventează.

Exemplu: Pentru trecerea peste obstacole (banca de gimnastică) elevii au fost instruiţi să păşească pe bancă şi să treacă peste ea. Cadrul didactic creează o „situaţie-problemă”: elevul să depăşească obstacolul (banca de gimnastică) în alt mod decît cel învăţat. Pentru găsirea soluţiilor, elevii se vor baza pe creativitate şi vor depăşi obstacolul (banca de gimnastică) prin încălecare, prin săritură lateral cu sprijin pe braţe, etc.

În parcursurile aplicative, în ştafete neprecizîndu-se modalitatea de realizare a fiecărei sarcini pot fi create situaţii probleme pe care elevii vor trebui să le rezolve. Dacă elevii întâmpină dificultăţi în aflarea soluţii cadrul didactic sugerează discret diverse căi pentru rezolvarea problemei şi creează elevului impresia că el a găsit „cheia” stimulînd interesul şi motivaţia elevului pentru învăţare. În educaţia fizică şcolară, se recomandă respectarea unor etape în utilizarea problematizării:

• subiectul (elevul, studentul) este ajutat de învăţător, profesor, antrenor în găsirea soluţiei şi rezolvării (problemei) apărute;
• pentru rezolvarea „problemei”, elevul este ajutat sau colaborează cu colegii;
• elevul găseşte soluţii şi rezolvă singur „problemele” apărute.

Modelarea

Modelarea  prezintă o activitate ce este cuprinsă într-un model care poate include un fenomen, proces, sistem de funcţionare. Exemple de modele pot servi:
Componentele săriturii în lungime cu elan (consecutivitatea şi tehnica executării); continuitatea realizării obiectivelor (la lecţie la început de lecţie acelor ce educă viteza, apoi forţa şi spre sfârşitul lecţiei – a celor ce formează rezistenţa).

Modelul nu epuizează originalul, reflectă realitatea obiectivă, rezumativ chiar limitat. Originalul este un sistem deschis. Modelul este un sistem închis, pentru o perioadă de timp.

Instruirea programată

Instruirea programată reprezintă, în opinia multor specialişti, o prelungire a modelării pe planul operaţionalizării şi programăriii instruirii. Se apreciază că această orientare este accesibilă mai ales, disciplinelor cu un grad înalt de axiomatizare (matematică, gramatică, biologie etc).

Sunt două tipuri de programare:

• Programarea liniară (Skinner) – elevul este condus în însușirea conţinutului instruirii printr-o succesiune de microstructuri, diferenţierea apărând în ritmul de parcurgere a informaţiei. În acest tip de programare răspunsurile sunt construite de profesori, elevii nu concep nimic, ei doar execută ceea ce li se recomandă, reducându-se astfel greşelile, iar progresul este aproape sigur.
• Programarea ramificată (Crowder) – elevul alege din trei-patru răspunsuri emise de profesor, pe cel considerat  corect. Dacă răspunsul este greşit apare o programare „secundară”. Pot fi elaborate, în mod intenţionat, şi răspunsuri greşite, iar în cazul în care un elev alege unul dintre aceste răspunsuri se intervine cu un program secundar, cu explicaţii care îl ajută pe elev de a găsi răspunsul corect.
  Acest tip de programare se recomandă a fi utilizat în situaţiile de învăţare a tacticii, a traseelor şi parcursurilor aplicative etc.

Algoritmizarea

Aplicarea algoritmizării este limitată de situaţiile neprevăzute care apar în lecţie şi de faptul că nu cotribuie la dezvoltarea creativităţii, inventivităţii, dar sunt suficiente argumentele care susţin necesitatea algoritmizării.

În educaţie fizică, algoritmii apar sub formă de scheme operaţionale de mişcare.

Exemplu: Pentru prinderea şi pasarea mingii de handbal sunt necesare o serie de acţiuni. Prinderea mingii de handbal necesită întâmpinarea ei (cu braţele întinse, degetele cupă), apucarea, amortizarea şi reţinerea ei. Pasarea mingii de handbal presupune ţinerea, avântarea, transmiterea şi urmărirea ei. În concluzie, algoritmul respectă o anumită metodologie:

Orice combinaţie tactică este un algoritm în care (de exemplu, la baschet):

• pasa, driblingul, aruncarea, deplasarea, fentele, blocajul, ieşirea din blocaj etc sunt operatori, ei fiind aranjaţi într -o anumită succesiune, conform algoritmului stabilit.
• fiind în concordanţă cu aspectele legate de legile dezvoltării fizice, vârsta, nivel de înmagazinare, pregătirea calităţilor, deprinderilor şi priceperilor motrice.
• fiind dozat, cuantificat, codificat etc.

Tratarea diferenţiată

Metoda instruirii diferenţiate este accesibilă şi la rezolvarea obiectivelor privind dezvoltarea calităţilor motrice, mai ales, forţei şi rezistenţei, cât şi a deprinderilor motrice, vizate de obiectivele operaţionale.

Exemplu: doi elevi- unul  bine pregătit, altul- slab pregătit, demonstrează execiţiul rostogolirea înainte din poziţia sprijin ghemuit.

• Se cere ca elevii să identifice părţile componente ale exercițiului fizic prezentat (poziţia iniţială – sprijin ghemuit; poziţia corpului în procesul rostogolirii; funcţia picioarelor şi a braţelor, poziţia corpului).
• Se cere ca elevii să precizeze ce acţiuni, ce părţi ale corpului contribuie la rostogolire.
• Se cere ca elevii să precizeze diferenţele şi asemănările dintre executările fiecărui elev.

Profesorul pune întrebări:
a) Prin ce se aseamănă mişcările elevilor? Răspunsuri posibile: braţele se pun cu mâinile pe saltea, picioarele sunt îndoite, stau pe vârfuri, mişcarea corpului înainte.
b) Prin ce se deosebesc mişcările elevilor? Răspunsuri posibile: un elev pune pe saltea pe frunte, altul pe creştet; tempoul rostogolirii unui elev lent, al altuia rapid; la început de rostoglire un elev se izbeşte puternic cu picioarele, altul pasiv, etc.
c) Care dintre elevi a efectuat exerciţiul corect? Răspunsuri pot fi: să pună capul pe creștet; să se izbească puternic cu picioarele; să se rostogolească înainte corpul fiind ghemuit; să accelereze viteza executării.

În lecţia de educaţie fizică, datorită numărului mare de elevi nu se poate lucra diferențiat ţinând cont de particularităţile fiecărui elev. De aceea se foloseşte munca diferenţiată pe grupe de nivel valoric, biomotric, relativ omogene. În cazul claselor mixte se ţine cont de sex.

Se pot alcătui 2-3 grupe valorice. Alcătuirea grupelor se face prin măsurători şi testări la început de an şcolar.

Bibliografie
1. Elena Lupu. Metodica predării educației fizice și sportului. 2006 Institutul European,Iași.
2. Florin Paraschiv. Teoria și metodica educației fizice și sportului. Ediția a II- a. Editura Omnia Uni S.A.S.T, Brașov – 2007.
3. Teodor Grimalschi, Ion Boian. Ghid de implementare a curriculumui modernizat pentru treapta primară și gimnazială la educație fizică. Chișinău 2011.