Structuri literare în comunicarea didactică. Naraţiunea – abordare teoretică şi practică

Lucrarea de faţă se doreşte a fi o încercare atât de evidenţiere a valenţelor pedagogice ale naraţiunii în procesul comunicării didactice, cât şi a contextului în care această structură literară serveşte la îndeplinirea/atingerea unor obiective/ finalităţi educaţionale în cadrul disciplinelor socio-umane, mai precis în predarea-învăţarea conceptului de mit. Demersul nostru va porni de la definirea/ conceptualizarea termenilor-cheie care fac obiectul acestei analize şi la care vom face referire pe parcursul lucrării. Ulterior, vom evidenţia particularităţile naraţiunii ca structură literară, respectiv condiţiile în care aceasta poate fi utilizată în procesul comunicării didactice, a modalitate de structurare a comunicării didactice. În final, vom exemplifica modul în care naraţiunea serveşte demersului didactico-pedagogic în cadrul disciplinelor socio-umane.

Comunicarea didactică este definită ca o „formă particulară a comunicării educaţionale, pedagogice”, fiind „obligatorie în vehicularea unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare sistematică, asistată” (Luminiţa Iacob, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.181). Conform Dicţionarului explicativ al limbii române (2009), naraţiunea este o „expunere, relatare în formă literară a unui fapt, a unui eveniment etc, specifică genului epic; povestire”, iar mitul, (adesea utilizat la modul figurat) este o „povestire fabuloasă cu caracter sacru care cuprinde credințele unui popor despre originea Universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari etc; p. gener. poveste, legendă, basm”. Dicţionarul enciclopedic defineşte mitul drept „povestire din lumea sacrului, a divinității, a zeilor și eroilor destinată să explice originea zeilor, a lumii și a fenomenelor ei, originea, desăvârșirea și destinul omului”; „spre deosebire de legendă, mitul are întotdeauna funcție religioasă, zeii despre care povestește fiind aceiași cu cei venerați de om în culte”; „adesea, mitul  este construcție a spiritului pur imaginară”, iar „în unele teorii sociale și politice, mitul este tratat drept credință, speranță, vis, ideal împărtășite în prezent de oameni”. De asemenea, este o „reprezentare falsă, dar în general admisă de toți membrii unui grup (ex.: mitul calmului englezesc, mitul egalității etc.)”. La Platon, mitul la care vom face referire în partea aplicativă, este o parabolă sau alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori pentru a-l demonstra pe cale analogică. După Northrop Frye (Fables of Identity, p. 1), „mitul este un element structural în literatură, pentru că luată ca un tot, literatura este o mitologie deplasată”.
Metafora este „figură de stil rezultată dintr-o comparație subînțeleasă prin substituirea cuvântului obiect de comparație cu cuvântul-imagine” (DEX, 2009).

„Cuvântul <naraţiune> sau mitos transmite senzaţia de mişcare percepută de ureche, iar <sensul> sau dianoia transmite, sau cel puţin conservă, senzaţia de simultaneitate percepută de ochi” (Northrop Frye, Anatomia criticii, p. 93). Şi mai departe, parafrazând autorul citat, ascultăm, dar abia la sfârşit vom vedea sensul. Acelaşi autor defineşte conceptul de mitos drept „naraţiunea unei opere literare, considerată drept gramatică sau ordine a cuvintelor (naraţiune literală), intrigă sau argument (naraţiune descriptivă)”.
Proza narativă este definită de Elena Boghiu şi Lăcrămioara Vulpeş în  Hermeneutică şi naratologie aplicată (Editura Eurocart, Iaşi, 2003, p.6) drept acel tip de proză în care un narator îşi exercită una dintre următoarele funcţiile:
„– povesteşte una sau mai multe întâmplări
– introduce după V.V.Vinogradov <fluxul verbal pe făgaşul unei conştiinţe lingvistice>, ceea ce înseamnă că, la modul conştient sau inconştient, el selectează din limba comună anumiţi termeni şi face anumite combinaţii în funcţie de o serie întreagă de factori (cultura lui, mediul prezentat, starea afectivă, intenţiile narării etc.)”

Naraţiunea, ca „formă esenţială şi arhetipală a epicului” (Ibidem, p.32), este o modalitate de prezentare a unor fapte, evenimente, întâmplări, iar din acest motiv, „naratori de toate felurile şi de toate nuanţele trebuie fie să raporteze pur şi simplu dialogul fie să-l sprijine cu indicaţii scenice şi descrieri de cadru ” (Wayne Booth, Retorica romanului, p.199).

Comunicarea didactică presupune o relaţie între doi parteneri ce îşi asumă status-rolurile bine definite şi delimitate, în cadrul procesului de transfer de cunoştinţe, atitudini, valori: profesorul, în calitate de emiţător şi elevul în calitate de receptor, cu posibilitatea inversării rolurilor în anumite contexte şi condiţii, asupra cărora, însă, nu vom insista deoarece nu fac obiectul acestei cercetări. Profesorul este emiţător de limbă naturală, fiind şi creator în acelaşi timp datorită faptului că îşi şi construieşte mesajul. Mesajul transmis de profesorul-emiţător către elevul-receptor, prin intermediul naraţiunii, este mitul.

În cadrul disciplinelor socio-umane nu primează transmiterea unor cunoştinţe, ci mai degrabă componenta relaţională dintre profesor şi elev, care înlesneşte transmiterea şi fixarea unor valori şi atitudini, iar pentru sensibilizarea şi captarea interesului elevilor vitale sunt stilul discursiv şi limbajul folosit, puterea de convingere a argumentelor şi explicaţiilor.
În procesul comunicării didactice specific disciplinelor socio-umane, în calitate de emiţător, profesorul apelează la o strategie didactică pentru a transmite mesajul său receptorului (elevul). „Prin strategie discursivă, înţelegem modalitatea în care un locutor – în cazul nostru profesorul – combină, în construcţia sa discursivă, enunţurile în secvenţe discursive, formele discursive de raţionare, tipurile de argumente, modalităţile de descripţie şi explicaţie, procedurile stilistico-persuasive, astfel încât poate fi determinată o tonalitate dominantă a tipului de discurs propus în faţa receptorului şi se pot atinge obiectivele urmărite ” (Dorina Sălăvăstru, Didactica psihologiei, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.36)

Datorită nivelului ridicat de abstractizare şi de generalizare a informaţiilor vehiculate de disciplinele socio-umane, este utilă o strategie discursivă care să împiedice însuşirea mecanică a noţiunilor de către elevi, fără ca aceştia să aibă posibilitatea de a le înţelege şi interpreta.

Naraţiunea nu este o simplă expunere de fapte, ci produsul unei activităţi creatoare, care propune o imagine redescrisă a acţiunii umane. Astfel, ea poate servi profesorului în atingerea mai multor obiective: unul recreativ, unul explicativ şi unul argumentativ. În acest sens, naraţiunea devine, aşa cum vom vedea, o variantă a expunerii ca metodă de predare-învăţare în cazul unor concepte, teme dificil de abordat.

Având în vedere aceste considerente, naraţiunea pare, din punctul nostru de vedere, una dintre structurile literare care poate genera un impact puternic asupra elevilor. Pentru tratarea naraţiunii în orizontul utilizării ei în comunicarea didactică, vom face apel la următoarea convenţie: profesorul va fi numit în continuare narator, fiind purtătorul de cuvânt al poziţiei ideologice a lui Platon exprimată în Mitul Peşterii. Motivul central al naraţiunii este evidenţierea faptului că sufletul, prin filosofie, este eliberat către cunoaştere. Activitatea didactică va fi organizată frontal pentru a permite prezentarea informaţiilor detaliate către întregul grup d elevi.

Astfel, profesorul-narator va descrie o peşteră adâncă, unde stau înlănţuiţi nişte prizonieri, cu faţa la perete. Prin spatele lor trec o cărare abruptă, pe care se perindă oameni şi obiecte. Dincolo de cărare, arde un foc mare, iar şi mai în spate se află intrarea în peşteră, luminată din afară de soare. Prizonierii nu pot întoarce capul, iar singurul lucru pe care îl pot vedea este peretele din fundul peşterii pe care se observă mişcarea umbrelor proiectate de cei ce trec pe cărare. Se va insista asupra faptului că aceştia iau drept realitate umbrele, întrecându-se chiar între ei în recunoaşterea fiinţelor sau lucrurilor care le provoacă.

Se va trece la următorul episod în care se presupune că un prizonier se smulge din lanţuri, se ridică cu greu, se întoarce cu mare efort şi descoperă cărarea, oamenii, obiectele şi focul. Va ieşi afară, însă lumina îl va orbi. Va ajunge să se obişnuiască cu lumina, privind mai întâi reflexia lunii în apă, pentru ca mai apoi să poată reuşi să privească soarele (se va insista asupra parcursului iniţiatic al prizonierului). Al treilea episod îl va reda pe prizonier în încercarea sa de a reveni în peşteră şi de a relata şi celorlalţi prizonieri lucrurile aflate. Însă se descurcă greu, datorită faptului că şi-a pierdut obişnuiţa dinstingerii lumii umbrelor. Nu va fi crezut, şi, mai mult decât atât, va fi exclus din comunitate, devenind bătaia de joc a tuturor.

După tema aleasă, naraţiunea utilizată în cazul de faţă este fantastică, social-realistă, cu conţinut filosofic. Are o întindere redusă, un singur plan narativ, predominând oralitatea, iar personajele sunt schiţate, insistându-se asupra simbolurilor şi metaforelor utizate de Platon. De exemplu:
– Umbrele – lucrurile sensibile, redate ca fiind întreaga realitate, prin intermediul simţurilor şi care sunt copii palide ale Ideilor
– Focul – instanţa care permite înţelegerea lumii sensibile
– Lumea din afara peşterii – Lumea Ideilor, care poate fi privită şi înţeleasă de prizonierul evadat doar după exerciţii de purificare
– Soarele – Ideea Ideilor, Binele Suveran, Cunoaşterea Autentică
Tehnica narativă la care se face apel este „povestea în poveste” sau „povestirea cu ramă” (profesorul/narator povesteşte ce povesteşte Platon).

Instanţa narativă este o instanţă concretă, naratorul utilizând verbele şi pronumele de persoana a III-a, deoarece nu naratorul/ profesorul este eroul întâmplărilor povestite. Din acest motiv, naratorul este extradiegetic (nu este personaj sau martor, relatând întâmplările din exterior, nefiind implicat în subiectul poveştii relatate). Cu toate acestea, am putea afirma faptul că naratorul este omniscient, după tipologia naratorului propusă de Boghiu şi Vulpeş (Hermeneutică şi naratologie aplicată, p. 14), fiind singurul care deţine imaginea de ansamblu asupra universului ficţional redat (din punctul de vedere al raportului narator-informaţie deţinută).

Pe de altă parte, conform aceleaşi tipologii (p.16), din punctul de vedere al artificiului narativ utilizat, naratorul este exprimat, neimplicat, rolul său concretizându-se în prezentarea Mitului peşterii din Republica lui Platon. Pe parcursul întregului său demers, naratorul îndeplineşte câteva funcţii: narativă – de a povesti şi de interpretare, argumentare – prezentându-şi punctele de vedere personale referitor la metaforele şi simbolurile utilizate de Platon, iar discursul său vizează redarea atmosferei.

Folosindu-se de un limbaj expresiv, presărat cu figuri de stil şi procedee retorice, profesorul, în calitate de narator, poate stârni emoţii şi sentimente care impulsionează elevii, înlesneşte înţelegerea faptelor, evenimentelor, conceptelor, contribuind la dezvoltarea imaginaţiei şi a creativităţii, determinându-i să folosească memoria, gândirea şi puterea de anticipare, având în vedere faptul că totul este redat activ şi dramatizat.

Este evident faptul că elevii nu vor trataţi ca simpli receptori. Este important ca profesorul să explice elevilor convenţia la care a apelat şi să le propună rolul unui ascultător activ, care poate iniţia un dialog, care poate face descrieri personale, în aşa fel încât ora să capete forma unui atelier de creaţie.

De asemenea, naraţiunea poate fi folosită pentru prezentarea unor momente din viaţa şi activitatea unor filosofi, ceea ce ar avea un puternic impact activizator asupra elevilor, iar procesualitatea demersului narativ asigură participarea afectivă din partea elevilor. De exemplu, profesorul poate apela la naraţiune pentru a reda modul în care Socrate foloseşte maieutica (arta moşitului, observată, copil fiind, la mama sa care era moaşă) pentru a ajunge, din întrebare în întrebare, la răspunsurile căutate sau pentru a reda cauzele sfârşitului tragic al lui Socrate.

Printre alte avantaje ale utilizării acestei structuri literare, am putea menţiona şi faptul că poate servi la comunicarea sistematică a cunoştinţelor dintr-un domeniu de specialitate, prin intermediul limbajului oral, îmbinat, atunci când este cazul, cu un suport intuitiv-demonstrativ sau audio-vizual. Dacă este bine construită şi prezentată, poate aduce elevilor un ansamblu coerent şi sistematic de cunoştinţe. Însă, trebuie să fie adecvată situaţiei didactice, ţinându-se cont de obiectivele urmărite, conţinutul de transmis, posibilităţile materiale.

Printre contraserviciile pe care le poate face utilizarea acestei structuri am putea enumera:

• monotonia;
• plictiseala auditoriului;
• nepriceperea naratorului de a-şi determina auditoriul să-şi imagineze întâmplările relatate şi să se transpună în lumea descrisă,
• transmite cunoştinţe gata elaborate,
• poate îndemna spre pasivism.

În contrabalans, printre virtuţile comunicaţionale din punct de vedere didactic trecem în revistă:

• posibilitatea adaptării discursului la nivelul de înţelegere al elevilor şi la particularităţile lor de  vârstă şi intelectuale;
• transmiterea unui volum mare de informaţii, într-un timp scurt;
• discursul poate constitui un model de competenţă, de urmat;
• oferă ocazia utilizării unor expresii şi figuri de stil cu puternică forţă evocatoare;
• recurgere la dramatizare, cu impact mai mare asupra auditoriului, incită la căutări personale,
• raportarea la situaţii de învăţare variate şi specifice, conectate ştiinţific, dar şi practic, acţional, în viaţa de zi cu zi,
• realizarea corespondenţei între conţinuturile instruirii ţi particularităţile de vârstă şi intelectuale ale elevilor,
• incită la căutări pesonale,
• obţinerea unui feedback imediat, astfel încât profesorul îşi poate „regla discursul”.

Condiţiile de utilizare profitabilă s-ar referi la:
– claritatea expunerii;
– alegerea temei- tema trebuie să aibă semnificaţie pentru ideea ce urmează a fi subliniată;
– asigurarea unui climat afectiv-emoţional propice.

Drept concluzie, am reitera faptul că naraţiunea, ca structură literară ce poate fi utilizată în mod eficient în comunicarea didactică, pune la dispoziţia profesorului un întreg arsenal de mijloace, instrumente, tehnici pentru a sensibiliza şi a atrage elevul faţă de o disciplină şi, mai ales, faţă de conţinutul ştiinţific presupus de aceasta. Totul depinde însă, în mare parte de vocaţia şi talentul pedagogic al profesorului şi de criteriile în funcţie de care îşi alege strategiile didactice şi discursive, în vederea transmiterii cunoştinţelor, valorilor şi atitudinilor.