Pro şi contra orelor deschise demonstrative

În învăţământul de astăzi există prejudecata că orele deschise demonstrative nu sunt utile, că profesorii sunt interesaţi doar să chiulească, dar mai există şi voci care apără acest tip de activitate din cauza utilităţii lor mai ales pentru cadrele didactice în formare. Toate acestea în situaţia în care, sistemul de astăzi din România fiind parţial ostil profesorilor şi societatea explicându-şi o parte din eşecuri prin sistemul de învăţământ, profesorii şi elevii au fost prinşi în mijloc şi “dansează” o horă românească, “stânga-unu, dreapta-doi, c-aşa-i hora pe la noi”. Orele deschise sunt şi ele prinse în horă, alături de cititul de referate care le înlocuieşte câteodata sau de orele regizate ca să fie bine la evaluarea profesorului.

Moştenite din sistemele trecute, folosite la practica pedagogică pentru ca studenţii să înveţe de la cadrele didactice ce predau la învăţământul preuniversitar, aceste ore sunt simţite ca total inutile odată ce cadrul didactic “intră în pâine” –adică se angajează şi este plătit pentru a presta o muncă la catedră. Deşi se ştie că directorii şi inspectorii, metodiştii pot veni în inspecţie la ore pentru a decide nivelul de calificare pentru diferite grade didactice sau pentru diferite evaluări, cadrul didactic inspectat are obiecţii cu privire la relevanţa acestei manifestări.

În primul rând, să zicem că este vorba de o oră unde se predă japoneza opţional; unde este relevanţa? Puţini oameni ştiu limba să verifice corectitudinea conţinutului predat, ca să nu mai vorbim de faptul că şi dacă s-ar preda franceza sau engleza, istoria, directorul nu le ştie pe toate, poate observa ora doar strategic vorbind şi  controlul exercitat asupra elevilor. În al doilea rând, puţini din cei de specialitate iţi spun, dur, clar in faţă ce plusuri sau minusuri a avut ora. Cazul ultim este şi mai grav- cel de specialitate ce te inspectează nu este calificat la nivelul celui care predă  si totuşi îl evaluează.  Nu este de mirare, atunci că profesorul are obiecţii şi că i se pare că aceste inspecţii au rolul de a îl întrerupe din traseul pe care şi l-a fixat de la începutul anului.

Obiecţiile continuă în direcţia cercurilor pedagogice, unde câteodata se susţin ore regizate să dea bine la dosar, ore ce nu fac bine nici elevului care înţelege că profesorului îi este frică şi deci  nu o fi el aşa pregătit dacă e nevoie de actorie la inspecţie şi nici cadrului didactic, căci nu îşi mai face orele la un nivel de calitate.  Discuţiile ce urmează după ora susţinută la cercul pedagogic nu sunt nici ele sincere, căci colegii se jenează să îi declare unui coleg de catedră că a facut cutare sau cutare greşeală.

Imi aduc aminte că acum 19 ani, când eram în primul an la catedră, am avut ocazia să merg la două cercuri pedagogice care se ţineau întotdeauna cu ore deschise. Spre norocul meu una a fost regizată, celalată –nu. L acea regizată copiii se ridicau din banci inainte de vreme  si profesorul trebuia să le zică: Nu acum. Mai târziu.  La cealaltă nu s-au întâmplat lucruri magice, ci a fost o oră obişnuită de curs fără casetofoane-nu erau disponibile- fără computere- nu existau în şcoli. Decizia a fost simplă: nu se putea să îşi dorească vreunul dintre martorii la lecţia regizată să devină un aşa profesor. Deci cealaltă lectie, cea normală a învins.

Care este deci soluţia pentru tinerii de azi?

S-a găsit în formula legii – cea nouă – soluţia mentorilor; mentorul este o persoană cadru didactic ce susţine oră/ ore si face un proces verbal de inspecţie la ora altui coleg de breaslă si apoi are rolul de a-l monitoriza pe cel proaspăt intrat în randurile şi aşa firave şi prost plătite ale cadrelor didactice. Este o soluţie, da, mai rămâne să fie mentorii de calitate. Dar asta este o altă temă de dezbatere.

Fără discuţie, din punctul de vedere al calităţii educaţiei ar fi indicat să se meargă la orele celor care se ştie că fac treabă bună. E greu de găsit  într-o primă etapă, dar perseverenţa îl va face pe cel ce doreşte progres în domeniu sa îi găsească pe puţinii prost plătiţi ce muncesc bine. Cadrul didactic nou va fi capabil după ce vede orele susţinute de cam zece oameni să înţeleagă cam ce ar trebui făcut la o oră de curs normala- fără computer, video proiector, CDplayer, căci unele şcoli pur şi simplu nu au, totul se bazează pe omul-spectacol, pe artistul de Oscar plătit mai prost decât o casiera de la bancă sau alte multe alte categorii.

Ar mai exista soluţia ca tinerii ce (încă) mai doresc să predea să meargă nu numai la mentor, ci şi la alţi profesori din şcoli diverse, şcoli desemnate de inspectorate, să mai vadă ca să zicem aşa ce mai există in materie de predare – învăţare. După trei ani în care a văzut treizeci de ore de curs desfăşurate de 5-10 oameni diferiţi se poate spune că un profesor este format. În străinătatea mult hulită in domeniul învăţământului stai un an de zile(în unele ţări) oră de oră lângă un profesor ce predă şi inveţi de la el despre diferitele aspecte ale educaţiei.

Soluţia deci nu ar fi un mentor, ci dreptul cadrului didactic tânar – nou în sistem – să se ducă la asistenţă la cât mai multe cadre didactice, căci altfel riscăm sa creăm clone ale celor pe care i-am avut ca mentori.