Profesorul de literatură

Cred că foarte mulți oameni au senzația că ocupația lor este cea mai importantă activitate socială. Vatmanul se simte stăpânul turmei de călători mereu schimbătoare a autobuzului său. Frizerul rărește clienților părul și ideile încâlcite. Vânzătorul îl smulge pe om din indeciziile clipei și-l îndrumă spre consum, lucru ce ascunde munca multora. Și tot așa. Fiecare rotiță de muncă e foarte importantă, după cum subliniau cu mii de guri marxiștii. Fiecare categorie de rotițe – asta n-o mai spuneau tot așa de răspicat – vrea doar ea cât mai multe drepturi, pardon, cele mai mari și cele mai multe, doar fără aceste posturi, ehe, societatea s-ar duce de râpă.

Acum eu am avut buna sau reaua idee de a deveni profesor de literatură. O meserie care, oricât aș încerca s-o dreg, e foarte greu s-o percepi ca foarte importantă pentru societate. Ca factorul esențial fără de care, nu-i așa, ne așteaptă râpa. O meserie fără importanță centrală este însă una demnă de tot felul de ofense, așa că iată o întreagă suită dintre cele profesate de albinele celelalte din stupul social.

1. Mai nimeni nu este interesat de literatură. Nu e bună de nimic.

2. Literatura ca și matematica sunt două domenii pe care le uiți în clipa în care ai aflat rezultatul pozitiv la BAC.

3. Ce să mai citesc literatură? Mi-e de ajuns viața mea care este însă literatură curată. Ce poezie, ce drame! Să vezi la mine aventuri, ehe… dacă m-aș pune eu să scriu, aș fi un fel de esență de Eminescu, Rebreanu și Caragiale, știi, ia 100 de scriitori Nobel la un loc și n-o să aibă valoarea mea nici cât am la degetul mic.

4. Când nimeni nu citește, mai vii și cu pretenția de a citi literatură română, ba chiar anumiți autori! Ce-i asta? Cu un asemeena abuz, nici n-o să citească.

5. Eu nu citesc decât lucruri folositoare, nu literatură. Asta-i pentru cei care-și pierd vremea. E un refren folosit inclusiv de tagma inginerilor care, altfel, au pretenția de intelectuali (dar, să fim bineînțeleși, intelectuali fără literatură)

6. Și mă rog, de când literatura ajunge să ne dea de mâncare? Dă-mi o carte sub formă de cârnat și voi ajunge un devorator de literatură.

7. Literatura nu e bună nici măcar pentru învățat limbile străine. Uită-te la manualele de azi, sunt toate pline cu situații de viață ale acelor societăți, nu cu mofturi și gâlgâieli literare. Și mă rog, de ce ar trebui ca acei ce învață o brumă de engleză să știe că aceasta a fost limba lui Shakespeare, spaniola – limba lui Cervantes, germana – limba lui Goethe? Cine sunt ăștia? Mai trăiesc! Ce meserie au?

8. Tu ai idee câți au tocit comentariile de BAC din culegeri și de pe net și au luat examenul și nu i-a durut capul nicio clipă să citească. Ori, mai șmek, au văzut filmele.

9. Și după ce termini cu școala, ce faci cu literatura? Cine te angajează, cine te plătește? Nu vezi că nici măcar marii scriitori români nu trăiesc din așa ceva? E o meserie care te transformă într-un milog perpetuu, robul cuvintelor sucite și al bibliotecilor publice fiindcă n-ai bani nici să dai pe-o carte. Sau, dimpotrivă, e o ocupație pentru persoanele de lux, întreținute de alții. Sau ai uitat vorba lui Călinescu că toți vor destinul literar al lui Eminescu, dar niciunul să-i retrăiască viața de chinuri.

10. Cine face literatură, clar, nu spune adevărul. Le cam înflorește, ba chiar pentru a-și justifica vinderea de gogoși, a inventat în loc de minciună termenul de ficțiune. Un om cu scaunul la cap nu-și pierde vremea cu asemenea farafastâcuri și geamparale ale minții.

Hm. Acum am viziunea unui grup numeros care se calcă pe bătături încercând să-mi tragă care mai de care acuze mai groase, mai dureroase. E un grup trecut prin BAC, din care doar unii au promovat, dar parcă ei lovesc mai dureros. Seamănă unui grup de ziariști care deja m-au judecat de asasin, de nemernicie și acum mă întreabă așa:
– Cum ai putut face asemenea faptă?
– Îi mai poți privi pe oameni în ochi?
– Nu ți-a fost milă de victimele tale?
– Cât de nesimțit și de rău poți să fii pentru a persevera în așa ceva? Perversule, hahaleră, năpârcă literară!

M-aș disculpa, aș atenua acuzele, aș răspunde fiecăruia într-un fel anume, dar ce poți face în fața unui grup, unei mulțimi fără număr. Acest monstru multiplicat cere răspicat capul lui Moțoc, adică eliminarea literaturii din școală și sigur o va obține în cel mai scurt termen. Se vor introduce alte discipline, nu-i așa, mai utile precum educația juridică, educația pentru sănătate, educația economică, adică în termeni de folos, cum să ne apărăm și să ne extindem proprietatea, cum să fim cât mai mult timp sănătoși, chiar dacă asta înseamnă îmbolnăvirea și decesul altora la vârste premature, cum să devenim buni prăduitori în raport cu ceilalți din comunitate, dar mai ales cum să plătim fără să crâcnim impozitele mari datorate statului.

Mi-e frică să recunosc că aș putea deveni atunci doar profesor de limba română fiindcă aș deveni martorul cel mai nedorit într-o societate în care până și ministrul Educației este un măcelar lingvistic: ministrul Genuche, ministrul Pamblică, etc.

Cinstit să fiu, îmi vine să termin această poveste aici și să vedem cum vă descurcați voi cu această furtună de acuze. Poate că n-ați spus decât unul dinte acele reproșuri de mai înainte, dar nu v-ați dat seama că ați adăugat o bucată zdravănă acestui torent de ură antiliteratură. Cum să mă apăr de toate acestea? De dispreț, de atac, de acuze… Ce meserie ziceai că ai? Profesor de literatură. Du-te bă de-a dura, inutilule!

Hm, în plus nici măcar nu fac parte din tagma scriitorilor. Aceia, de bine, de rău, merg în pelerinaj de la un festival la altul, se premiază ei între ei sau întru asemănarea lor (”dragă, azi nu se mai scrie decât în vers alb”!), ciugulesc puținii bani aflați în acest circuit. De ce să vorbesc pentru ei, lasă-i să-și promoveze singuri cărțile, creațiile cu regulat România în fel și chip, geniul de-o șchioapă sau de mai multe. Cu cât succes însă se vede imediat. Majoritatea scriitorilor de azi par insipizi, nenumărate sunt poeziile de necitit, prozele sunt niște gâlgâieli seci, fără poveste, teatrul prezintă doar scene macabre cu șmecherii alegorice, cu poante simbolice, te doare capul… Critica literară e făcută de o sumă de indivizi care au uitat de rolul de cititori profesioniști și care vorbesc o păsărească de neînțeles, altfel plină de clișee, pentru oamenii obișnuiți.

Pe lângă toate astea, această uriașă masă literară, cu certurile, aventurile, eventual realizările ei, nici măcar nu există în școală. NU SE STUDIAZĂ NICIUN AUTOR DE DUPĂ 1990. Lumea postcomunistă nu există în manuale, deși, dacă e să ne luăm după numărul de opere editate, trăim în cea mai prolifică epocă a literaturii române. Așa că draga literatură contemporană e de fapt apărare de vânt și urmărire de fantoșe. Dar așa să fie?

Mă gândesc la pașoptiștii de la revista ”Dacia literară”, la Negruzzi, la Kogălniceanu, la Alecsandri, ori la Eminescu, cel care le-a văzut greutatea în aur în poemul ”Epigonii”, la toți aceștia care credeau că literatura leagă cugetele, formează o limbă, generează și menține visul unei nații. Azi însă lucrurile par să se fi schimbat strașnic, cugetele sunt legate de jurnalele de știri despre clipirile de sprânceană ale satrapului Dragnea, limba este desfigurată în emisiunile satirice de un prost gust de necrezut, factorii de dezagregare ai nației predomină în fel și chip – prin corupție, manipulare, ura unora contra altora până la cote imense.

Nu cred că pașoptiștii și-ar mai avea locul azi. Își mai aduce aminte cineva de Ștefan Ilașcu, un om care a stat în pușcăria transnistreană din vina de a fi fost român mai mult de șapte ani. După ce a fost eliberat, a fost folosit o vreme ca păpușă politică de un partid vremelnic, apoi s-a prăbușit în uitare. Așa ar fi fost și pașoptiștii dacă ar fi venit în acest secol brav al nostru.

În fine, cred că oamenii vor putea fi reconciliați cu literatura numai dacă aceasta va căpăta măcar forța de 1% din ceea ce reprezintă azi publicitatea. Nu se citește literatură fiindcă nu se face publicitate pentru a se citi literatură. Mă gândesc la cei din industria de publicitate câtă ingeniozitate risipesc pentru a prezenta favorabil produse vremelnice, care mâine vor fi uitate – detergenți, pilule, alcool. Câtă risipă de fantezie pe nimicuri! De aceea aș vrea să încep un mic codex al avantajelor cunoașterii literaturii:

1. Este mărturia cea mai prețioasă a unei civilizații, epoci, generații dispărute.

2. Este purtătoarea unei intensități neîntâlnite oriunde în altă parte.

3. Anumite părți din operele literare nu pot fi cu niciun chip transpuse în filme, piese de teatru, animații.

4. Literatura te face să uiți o vreme de problemele existenței și, când revii la ele, ai capul limpede și le poți aborda mai înțelept.

5. Te face să înțelegi că nu ești buricul pământului și că majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă sunt de-o banalitate copleșitoare.

6. Aduce argumente, nuanțe, puncte noi de vedere pentru orizontul limitat în care ne ducem viața. Orizontul nostru de vatman, de inginer, de mecanic, de profesor de literatură se lărgește cu toate celelalte și ne face să înțelegem ce înseamnă cumva ideea de om și de ce acesta este ființa cea mai prețioasă pe lume.

7. Ne pune problema sensului existenței și al acțiunilor noastre. Și pune un mare semn de întrebare asupra corectitudinii modului în care atribuim importanța rolului nostru în cadrul mecanismului de funcționare a societății.

8. Ne mângâie în dureri și ne temperează sălbăticiile bucuriilor noastre.

9. Imortalizează o stare, dă noimă narativă unei întâmplări, vorbește de acel dincolo de întâmplare.

10. Injectează realității o doză lingvistică de morfină, totul pare mai mare, mai rapid, mai atrăgător în lumea literară. O singură carte bună dedulcește cititorul la consum pe viață.

Și ar mai fi. Și ar tot fi argumente pentru literatură. Realizez însă că acest flux de ură nu-l primește doar literatura, ci oricare alt domeniu care nu e al omului respectiv. Păi ăia de ce să aibă aceste drepturi? Vatmanii, informaticienii, polițiștii? Uoo! Dar ceilalți, profesorii, medicii, muncitorii? Nu le e rușine! Vatmanii ajung să îi urască pe polițiștii de circulație, tâmplarii pe tăietorii de lemne, politicienii pe votanți, elevii pe profesori și invers. În jurul meu, sunt fire mici de iubire și torente largi de ură. Poate pentru asta e bună literatura. Face posibilă legenda înțelegerii armonioase dintre oameni. Chit că e doar o legendă.