Legătura dintre limbaj şi gradul de integrare socială a școlarului mic

Când copilul învață să vorbească, când învață codurile specifice care reglează actele sale verbale, el învață structurile sale sociale. De câte ori copilul vorbește ori ascultă, structura socială din carte face parte este întărită de el, iar identitatea lui socială este modelată. Codurile sociolingvistice sunt metode fundamentale de control ale transmiterii culturii sau subculturii şi de creare a identităţii sociale.

Atât E. Durkheim, cât şi Weber au atras atenţia asupra semnificaţiei sociale a limbajului. Sapir scria că „limbajul este un ghid în realitatea socială”, în timp ce Whorf (discipol al lui Sapir) afirma că legătura dintre limbaj, cultură şi obişnuinţele de gândire nu este mediată de structura socială.

Basil Bernstein, în „Studii de sociologie a educaţiei”, susţine că „forma relaţiei sociale dă naştere unor forme lingvistice sau unor coduri distincte, iar aceste coduri sunt cele care în mod esenţial transmit cultura şi, prin acestea, condiţionează comportamentul”. Principalii agenţi socializatori analizaţi de Basil Bernstein sunt şcoala şi familia, el referindu-se cu prioritate la fazele timpurii ale şcolarizării. Formele diferite ale relaţiilor sociale pot da naştere unor coduri lingvistice cu totul diferite. Manifestarea unui tip de cod depinde de anumite condiţii sociale şi mai ales de forma relaţiilor sociale la care participă o persoană.

„Copiii care au acces la diferite sisteme de vorbire (respectiv care învaţă roluri diferite ca urmare a poziţiei de status pe care o ocupă într-o structură socială dată) pot adopta diferite conduite sociale şi intelectuale în ciuda unui potenţial comun.”  La nivelul psihologic, codurile se pot distinge după gradul în care fiecare uşurează (cod elaborat) sau inhibă (cod restrâns) orientarea spre exprimarea intenţiei într-o formă verbală explicită.

Codul restrâns se caracterizează prin utilizarea în vorbire a unor fraze scurte, simple, adesea neterminate, cu formulări implicite, prin dificultatea de a păstra într-un discurs unitatea temei, lipsa formulărilor impersonale, prin retorică de consens (repetarea frecventă a expresiei „nu-i aşa?”). Acest tip de cod se dezvoltă acolo unde cultura existentă favorizează pe „noi” în raport cu „eu” şi s-a constituit o comunitate cu o mare densitate a relaţiilor sociale.

Codul restrâns apare în grupurile de aceeaşi vârstă (peer groups) ale copiilor. În aceste relaţii sociale, vorbirea tinde să fie rapidă şi fluentă, formulele de articulare sunt reduse; anumite înţelesuri sunt fragmentate, condensate şi foarte particulare, nivelul selecţiei vocabularului şi al sintaxei va fi scăzut; semnificaţia unică a individualităţii va fi, probabil, implicită.

„Codurile restrânse nu sunt în mod necesar legate de clasele sociale. Toţi membrii unei societăţi utilizează coduri restrânse într-un moment sau altul. Funcţia principală a acestui cod, este cea de a defini şi întări forma raportului social, restrângând semnalarea verbală a experienţelor individuale.”

Codul elaborat poate să apară într-o relaţie socială care incită indivizii „să selecţioneze dintre resursele lor lingvistice o modalitate verbală care să se potrivească în cât mai mare măsură cu referenţi specifici.”

Capacitatea de a schimba codurile controlează capacitatea de a schimba rolurile. Prin intermediul codului se generează nu numai un anumit mod de vorbire, dar se şi transmite  o anumită formă a relaţiei sociale.

Aşadar, codul restrâns are o puternică previzibilitate lexicală şi sintactică. Acesta surprinde componentele rituale ale status-ului sau raporturilor poziţionale. Codul restrâns poate fi regăsit în două modele : 1. model: universal; înţeles: particular şi 2. model: particular; înţeles: particular. Codul elaborat are o slabă previzibilitate sintactică şi are următorul model: particular; înţeles: universal.

Din punctul de vedere al structurii de clasă, codul elaborat este asociat mai ales cu clasa mijlocie, în timp ce codul restrâns este specific clasei sociale din zonele defavorizate, cu o densitate mare a populaţiei. Această relaţie nu este însă absolut necesară. Un cod restrâns poate fi uşor învăţat prin relaţii informale, în timp ce codul elaborat necesită un timp îndelungat şi o iniţiere specială pentru a fi asimilat.

Consecinţe ale tipurilor de cod restrâns şi cod elaborat

Atunci când învaţă un cod elaborat, copilul „învaţă să exploreze o sintaxă specială”, învaţă de timpuriu să se orienteze spre canalul verbal. Astfel, copilul devine treptat conştient de o anumită ordine a relaţiei – intelectuale, sociale şi afective – din anturajul său, iar propria experienţă se va transforma prin aceste relaţii. Bernstein distinge două moduri specifice de coduri elaborate:

• unul uşurează explorarea verbală a relaţiilor interpersonale;
• unul uşurează explorarea verbală a relaţiilor dintre obiecte.

La un copil limitat de un cod restrâns vorbirea este simplificată, vocabularul sărac. Se dă o întrebuinţare limitată şi adesea rigidă a calificativelor (adjective, adverbe, etc) şi acestea „funcţionează ca un fel de apreciere socială prin care se transmit intenţiile individuale”. O altă caracteristică a codului restrâns este aceea că vorbirea nu e percepută ca un mijloc de a prezenta celorlalţi stările sale interioare. „Gândurile se înşiră adesea ca unităţi distincte, în loc să urmeze o anumită ordine a unei secvenţe construite conştient.”  Iar acest lucru va conduce la o repetare de informaţii.

Orientarea spre un cod sau altul, spune B. Bernstein, este determinată de forma relaţiei sociale, de calitatea structurii sociale, deoarece: „Procedeele intelectuale şi sociale prin care indivizii stabilesc relaţii cu mediul lor, sunt în mare parte, în funcţie de modelele de vorbire întrebuinţate în interiorul familiei.”

Basil Bernstein subliniază faptul că ceea ce simbolizează identitatea socială a copilului  este codul pe care acesta îl aduce în instituţia de învăţământ. Acest cod îl raportează pe copil la familie şi la mediul social imediat. Codul restrâns, ca o moştenire culturală transmisă copilului prin intermediul procesului lingvistic poate duce uneori la un insucces şcolar relativ. În ciuda acestui fapt, codul restrâns nu trebuie depreciat, deoarece el este simplu, direct, ritmat, iar psihologic uneşte copilul de familie şi comunitate.

Cumularea următoarelor aspecte:
1. slabă exercitare a luării de decizii;
2. afirmarea valorii este un act colectiv, nu individual;
3. sarcinile de muncă presupun acţiunea şi controlul fizic;
4. locuinţă supraaglomerată ;
5. socializarea într-un mediu înconjurător sărac în stimuli intelectuali poate genera o formă particulară de comunicare, după părerea lui Basil Bernstein, care va influenţa formarea intelectuală, socială şi afectivă a copiilor.

Rezultatul firesc al acestei situaţii este transmiterea „genelor claselor sociale nu atât printr-un cod genetic”, cât mai ales prin codul de comunicare promovat de clasa socială însăşi.

Acest sistem de comunicare nu este depreciat de autorul studiului, dar poate fi în neconcordanţă cu sistemul de comunicare al şcolii. Adaptarea la aceasta din urmă reprezintă pentru copil schimbarea identităţii sociale: „Indivizii învaţă rolurile lor sociale prin procesul comunicării.”

Rolurile sociale

„Un rol social poate fi astfel considerat ca o activitate de codificare ce controlează atât crearea şi organizarea unor înţelesuri specifice, cât şi condiţiile transmiterii şi receptării acestora.”   Rolurile sociale principale sunt acele prin care se transmite cultura, ele sunt învăţate în familie, în grupul de covârstnici, în şcoală şi în muncă. Se întâlnesc două cazuri:

• codul restrâns va apărea unde cultura sau subcultura accentuează pe „noi”, faţă de „eu”; în acest  caz solidaritatea socială este orientată spre solidaritatea mecanică;
  un cod elaborat va apărea oriunde  cultura accentuează pe „eu” faţă de „noi”.

Dacă în primul caz orientarea se face către canalul nonverbal (pentru transmiterea intenţiilor, scopurilor şi calificărilor), în al doilea caz ea se face către un canal verbal (exprimarea intenţiilor). Codul elaborat transmite simboluri individuale, iar codul comun transmite simboluri comune.

Urmărind sistemul rolurilor, în ceea ce priveşte educabilitatea, B. Bernstein ajunge la următoarea concluzie: copiii care trăiesc într-un mediu defavorizant pot rămâne în urmă la şcoală din cauza limitărilor impuse de codul restrâns:

• dificultăţi faţă de conceptele abstracte;
• eşecurile lor în domeniul limbajului;
• incapacitatea lor generală de a profita de şcoală.

Mulţi români, mai ales din mediul rural sau din comunităţile urbane marginalizate (periferice) sărace, nu îşi trimit copiii la creşă sau la gradiniţă. În momentul de faţă, sistemul românesc de creşe nu are o componentă de educaţie timpurie şi furnizează doar servicii de îngrijire de bază. Anii petrecuţi de copii la creşă sau la grădiniţă sunt foarte valoroşi. Nu numai că socializează, învăţând să interacţioneze unul cu celalălt, dar îşi dezvoltă şi o serie de deprinderi de viaţă, îşi îmbogăţesc vocabularul, iau contact cu lumea exterioară şi învaţă să se concentreze. Mai târziu, copiii din aceste comunități sunt înscriși la școală, dar mulți dintre ei au frecevență redusă și de multe ori apare abandonul școlar.

Legătura dintre socializare şi tipul de familie

Clasificând după criteriul separării rolurilor în familie, acestea pot fi familii poziţionale şi familii orientate spre persoane. Familiile poziţionale presupun o separare clară a rolurilor şi în acest caz socializarea copiilor se realizează prin intermediul colegilor de vârstă, ceea ce va genera un sistem slab ori închis de comunicare. În cazul familiilor orientate spre persoane „seria deciziilor, modificărilor şi evaluărilor este în funcţie de calităţile psihologice ale persoanei, mai degrabă decât în funcţie de un status formal”  , iar în acest caz socializarea copiilor nu e lăsată pe seama grupului de vârstă al copiilor, de aceea va apărea un sistem puternic ori deschis de comunicare.

Modurile controlului social

Vorbind despre copiii mici – felul în care se realizează comunicarea va induce opţiunea de rol a acestora. Autorul face următoarea descriere a modurilor controlului social:
1. Modul imperativ: se realizează prin intermediul codului restrâns al adultului (previzibilitate lexicală): „Taci!”, „Ieşi afară!”, „Lasă-l în pace!” sau nonverbal prin constrângere fizică. Acest mod reduce opţiunea de rol a copilului.
2. Preferinţe: Copilului i se oferă (sub formă lingvistică) grade variate de opţiune. Acest mod presupune reciprocitatea comunicării care implică o învăţare lingvistică controlată.

Acest mod poate fi de două tipuri:
a) preferinţe poziţionale: transmit cultura/subcultura astfel încât să stimuleze similaritatea copilului cu cei din jur; creează limite; pot duce la formarea sentimentului de ruşine. Ele raportează comportarea copilului mic la normele unui status:
– regulă a statusului de vârstă: „Începând de acum trebuie să
fii capabil să faci asta!”
– regulă a status-ului de sex: „Băieţii nu plâng.”
– regulă a subculturii: „Oamenii ca noi nu se comportă astfel.”
– regulă a relaţiei de vârstă:”Tata nu se aştepta să-i vorbeşti astfel.”
b) preferinţe personale: se realizează cu ajutorul unor variante lingvistice distincte; ţin cont de componentele interpersonale ori intrapersonale ale raportului social; pot duce la formarea sentimentului  vinovăţiei.

În concluzie, „rolurile pe care copiii le învaţă în familii diferite, orientările lor conceptuale, percepţia lor şi modul de întrebuinţare a limbajului trebuie să fie diferite.”  Toate acestea duc la următoarea concluzie: codurile sociolingvistice sunt metode fundamentale de control ale transmiterii culturii sau subculturii şi de crearea a identităţii sociale.

Bibliografie:
1. Bernstein, Basil, Studii de sociologie a educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.