(Auto)cunoașterea lectorului adolescent – o abordare freudiană

Viața adolescenților de astăzi se concentrează în jurul imperativului (auto)cunoașterii, de aceea, a le propune o abordare a textului literar din perspectiva psihanalizei lui Freud echivalează cu a-i ajuta să se (auto)definească, dar și să se apropie de opera literară. Astfel, din simpli cititori, ei se transformă în veritabili lectori.

Literatura și (auto)cunoașterea

(Dez)interesul elevilor față de literatură a devenit, din nefericire, o etichetă care se ține sau se vrea a fi ținută bine lipită de cel pe care se presupune că îl reprezintă. Ori, mulți sunt cei care știu și aprobă faptul că acest gen de etichetări ar trebui evitat, însă puțini acționează, preferând să ofere replici precum „Tinerii din ziua de azi sunt interesați de tehnologie; pentru ei există doar smartphone-urile sau tableta”. Întrebarea mea este: „Și în ce scop le folosesc?”; răspunsul e la îndemâna oricui: să discute cu prietenii, să găsească ușor și rapid informații de care au nevoie, să asculte muzică, să se joace sau să țină legătura cu familia. Dacă analizăm activitatea acestor tineri, ne putem da seama că aceasta este concentrată în jurul lecturii, mai bine spus al citirii (cel puțin). Cititul e nelipsit când vine vorba de tehnologie, așa că, poate, ar trebui să privim liceeni drept tineri neexperimentați, asemenea unui Harap-Alb, care au nevoie de îndrumarea noastră pentru a putea păși pe drumul inițierii în arta lecturii, depășind nivelul citirii.

Astfel că propunerea mea se concentrează în jurul ideii de a-l apropia de opera literară într-o manieră în care să-i simtă utilitatea; în acest fel, va ajunge să ceară el însuși texte în care să găsească ceea ce are nevoie (relaxare, evadare, consolare etc.), apropiindu-se, ca atare, de statutul de lector.

În linii mari, lucrarea de față aduce în prim-plan posibilitatea de a privi textul literar din prisma psihanalizei, obiectivul fiind acela de a ajuta adolescenții să înțeleagă anumite comportamente umane și, de ce nu, să se cunoască; și cum impactul autocunoașterii ține de pragmatism, iar adolescenții de azi au nevoie de acele „lucruri palpabile” pentru a se lăsa călăuziți într-o anumită direcție – să nu uităm că, pentru ei, încrederea în sine și în ceilalți constituie un subiect sensibil – o astfel de abordare pare a fi bine-venită.

(Auto)cunoașterea în stilul psihanalizei lui Freud

În scrierea „Dincolo de principiul plăcerii” (1920), părintele psihanalizei, Sigmund Freud, își prezintă teoria despre modelul structural al personalității, bazată pe diviziunile aparatului psihic: Id (Sinele/Se), Ego (Eul) și Superego (Supraeul); el consideră că acestea lucrează împreună pentru a produce toate comportamentele umane complexe, între ele existând, de asemenea, raporturi complexe: „Am recunoscut tot mai clar că evenimentele istoriei omenirii, interacțiunile dintre natura omului, dezvoltarea culturii și acele precipitate ale trăirilor primordiale drept al căror reprezentant caută să se evidențieze, religia, sunt numai oglindirea conflictelor dinamice dintre Eu, Se și Supraeu, pe care psihanaliza le studiază la individ, aceleași procese, repetate pe o scenă mai mare” (Freud, 2007: 203).

Idul sau Sinele/ Seul e acea parte a personalității prezentă încă de la naștere, care înglobează îndeosebi instinctele; această zonă arhaică ne ajută să ne satisfacem nevoile esențiale, bazându-se pe principiul plăcerii. Sinele nu are în vedere factorii externi; dorințele, pasiunile, emoțiile sunt singurele care contează pentru Se. O persoană cu un Sine prea puternic este inseparabil asociată cu mulțumirea de sine. Atunci când copilul conștientizează faptul că există și alte lucruri și persoane în jurul lui cu propriul lor Se, apare Egoul sau Eul. Concentrat în jurul principiului realității și fiind responsabil de partea rațională a personalității, Egoul încearcă să ne „educe” să nu fim impulsivi sau egoiști (așa cum ne-o cere Sinele) pentru că îi putem răni pe ceilalți.  Dacă acest Eu este prea puternic, ne dovedim a fi extrem de raționali și eficienți, dar reci, distanți, poate chiar plictisitori. În același timp, Superegoul sau Supraeul de dezvoltă datorită constrângerilor morale și etice venite din partea celor apropiați și reprezintă acea structură a personalității care ne dictează ce e corect sau greșit, bine sau rău. A avea un Supraeu prea puternic înseamnă a te simți vinovat tot timpul , ba chiar a avea o personalitate exagerat de „sfântă”. Dintre Sine, Eu și Supraeu, Eul este cel care salvează situația: e un mediator între Sine și Supraeu în așa manieră încât să satisfacă nevoile Seului, să nu îl supere pe Supraeu și, totuși, să ia în considerare realitatea fiecărei situații. E drept, sarcina Eului nu este una ușoară deloc, însă oamenii au supraviețuit, Felix a făcut același lucru, ceea ce înseamnă că, da, e greu, dar nu imposibil.

Psihanaliza lui Freud și eroul călinescian Felix

Felix… e un erou cu un caracter excepțional, un aparent alter ego al autorului însuși. Acesta parcurge una dintre etapele drumului înspre maturitate odată cu intrarea în casa din strada Antim; aici se înfiripă dragostea pentru Otilia – pură, platonică – care constituie, de altfel, un element-cheie în abordarea protagonistului din perspectiva psihanalizei freudiene. Propunerea unei astfel de abordări nu este una întâmplătoare, scrierea „Enigma Otiliei” de George Călinescu fiind privită drept roman de sinteză estetică; dincolo de a fi un roman realist, creat cu ajutorul a două metode de creație – balzacianismul și caragialismul -, acesta exemplifică sublimarea realității într-o „imagine artistică cu evidente calități moderne, tema socială fiind adâncită prin fixarea unor tipuri psihologice cercetate analitic” (Gavrilă, 2003: 205). Mai mult, protagonistul călinescian este un tânăr preocupat de realizarea sa profesională, de cariera sa de medic, fiind înzestrat cu un spirit rațional, lucid, care amintește de condiția omului superior și, de ce nu, de intelectual lucid – erou al romanelor moderne. Deși întâmplările sunt relatate dintr-o perspectivă narativă obiectivă (specifică romanului realist), lectorul poate „simți” implicarea eroului în actul narării, semnificația personajului devenind și cea de martor al narațiunii.

Astfel, romanul se deschide cu imaginea tânărului Felix care, „la începutul lui iulie 1909” (Călinescu, 2001:11), străbate strada Antim pentru a ajunge la casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu; indus în eroare de răspunsul bătrânului – „— Nu-nu-nu știu… nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…” -, acesta face apel la rememorare pentru a se asigura că nu a greșit adresa. Ca atare, primele trei capitole care prezintă sosirea și acomodarea eroului cu noua sa viață evidențiază tendința Supraeului de a-și face simțită prezența; oricând simte că nu are control asupra situației în care se află, fiind cuprins de stări derutante (contrarierea datorată răspunsului unchiului său pus față în față cu certitudinea amintiri sau rușinea ce îl acaparează atunci când aude limbajul celor din casa lui Giurgiuveanu), Felix apelează la rațiune și legile morale în încercarea de a-și găsi echilibrul; cu alte cuvinte, deși Eul său pare a-și îndeplini sarcina, tendința eroului de a miza pe luciditate îi solicită Supraeul care dă naștere analizei lucide a evenimentelor la care ia parte acesta. Această înclinare este susținută și de unele adjective și adverbe utilizate: „blestematul”, „grozav”, „ridicola”.
„Cu îndoiala în suflet, însă hotărât, tânărul se întoarse înapoi și, după o scurtă codire, intră din nou în curte și în anticameră și trase de blestematul clopoțel” (Călinescu, 2001: 16).
„contrariat că nu vine nimeni să-i ia valiza din mână” (Călinescu, 2001: 17).
„rușinat de bruschețea expresiunii «mă-sa»” (Călinescu, 2001: 19).
„Îl supăra de altfel grozav ridicola valiză, pe care o trecuse în mâna stângă, neavând răgazul s-o așeze undeva.” (Călinescu, 2001: 20).
„examina mediul în care căzuse” (Călinescu, 2001: 22).
„Felix avu impulsiunea, ca și cu prilejul prăjiturii, să declare că nu avea nevoie de nimic, însă i se păru absurd, deoarece neapărat trebuia să doarmă undeva.” (Călinescu, 2001: 28).
„Un simț de disciplină înnăscut ferea pe Felix de excese” (Călinescu, 2001: 62).

Din momentul în care eroul participă la întâlnirile cu Otilia și Pascalopol, iar experiența sa erotică începe să prindă contur, se pot remarca unele semnale ale Sinelui, anihilate însă de cele mai multe ori de către Supraeu; tendința lui Felix de a se refugia în odaia sa, încercarea eșuată de a o spiona pe Otilia, indispoziția din timpul șederii la moșia lui Pascalopol, insistența față de tânără pentru a-i vorbi și a o convinge să-i accepte iubirea denotă activizarea Sinelui; aceasta este deîndată redusă, poate chiar înlăturată prin trecerea protagonistului în cealaltă extremă, cea a Supraeului, care îl ajută să-și filtreze trăirile apelând la rațiune (renunță la urmărire, analizează programul pe care îl face Pascalopol, concluzionează că trebuie să fie bogat pentru a avea parte de iubirea Otiliei, decide că nu își poate declara dragostea în orice împrejurări). Totuși, Eul încearcă, din nou, să tempereze eroul în situațiile care permit acest lucru (Felix alege să ii scrie fetei pentru a-i declara iubirea și îi propune să îl accepte măcar în calitate de frate), ceea ce concură la restabilirea echilibrului în manifestările sale.
„Felix plecă neobservat și se ascunse în odaia lui, fără a mai aștepta prăjiturile Aurichii” (Călinescu, 2001: 71).
„O ispită, mai tare decât el, îl îndemnă s-o urmărească. […] Felix se rușină de ipotezele lui și, renunțând la urmărire, se întoarse înapoi” (Călinescu, 2001: 72).
„Felix mulțumi, rezervându-și să se gândească, însă nu putu să nu remarce că Pascalopol îi făcea un program deosebit, izolat de al Otiliei. Asta îl indispuse.” (Călinescu, 2001: 92).
„Acesta [Pascalopol] părea să râdă foarte voios și-și apropia pe cât putea în mers obrazul lui de al fetei. Felix simți o mare ciudă” (Călinescu, 2001: 92).
„M-am obișnuit cu tine și încep să mă tem că voi rămâne iarăși singur” (Călinescu, 2001: 97).
„- Va să zică, cugetă tare Felix, ca să fiu iubit, va trebui neapărat să devin bogat?” (Călinescu, 2001: 99).
„— Otilia, se exaltă Felix, fac pentru tine tot ce-mi spui. Știi că am oarecare venit, o casă, vei fi… sora mea, dacă vrei așa.” (Călinescu, 2001: 106).
„Lui Felix i se păru ridicol să facă o declarație în asemenea împrejurări.” (Călinescu, 2001: 121).
„Neîndrăznind să înfrunte oral pe Otilia, se decise să-i scrie.” (Călinescu, 2001: 122).
„— Otilio, nu te juca cu mine, spune-mi, mă iubești?” (Călinescu, 2001: 126).
„— Vreau să-ți vorbesc neapărat, trebuie.
— Nu ești cuminte deloc, ai să-mi vorbești mâine.
— Acum, acum! insistă Felix, împingând ușa.
— Otilia, nu se poate, nu se poate fără tine. Te aștept cât vrei tu, voi tăcea, voi face tot ce-mi spui tu, te voi apăra, dar lasă-mă să te iubesc.”  (Călinescu, 2001: 126-127)
„— Ce-ai zice tu, Otilia, spuse Felix, dacă aș renunța deocamdată la facultate și mi-aș găsi un post?” (Călinescu, 2001: 169).

Totodată, activitatea lui Felix din cadrul facultății și al spitalului relevă acel Sine ascuns care își face simțită prezența arareori, în momente de încordare, pentru un timp scurt; mai precis, atitudinea colegilor de aparentă nepăsare față de succesul și străduința sa trezește ura în sufletul eroului.
„Toți colegii lui nu-i remarcau niciun merit, păreau insensibili. Nu urmăreau și ei aceleași scopuri, nu credeau ca și el în valoarea culturii? […] Urî în clipa aceea cu pasiune pe toți colegii.” (Călinescu, 2001: 201)

Sinele personajului se manifestă cu o intensitate slabă, în același timp, și în împrejurările întâlnirilor cu Georgeta; nu îi convine atunci când aude despre posibilitatea căsătoririi acesteia cu Titi, simțindu-se atât umilit, cât și gelos, deși el însăși își recunoaște răceala cu care o tratează : „și-și dădea seama că răceala lui e jignitoare pentru o femeie care mersese atât de departe” (Călinescu, 2001: 213). Egoismul și orgoliul de care dă dovadă apar și în privința Otiliei, pe care ar fi vrut-o numai pentru el: „Ar fi vrut-o pe Otilia călugărită, refuzându-se tuturor” (Călinescu, 2001: 255), gelozia fiindu-i iarăși accentuată atunci când discută cu Pascalopol despre sentimentele moșierului față de tânăra cochetă: „Însă Felix era întunecat dintr-o obscură gelozie” (Călinescu, 2001: 343).

De altfel, Supraeul protagonistului pare să aibă câștig de cauză, aspect ce reiese din descrierea punctului său de vedere asupra relației cu o femeie; Felix pledează în favoarea discuției despre femei, a urmăririi în permanență a unui demers prestabilit și a existenței femeii în calitate de susținător al său. Elocventă în acest sens este și caracterizarea directă realizată eroului de către Weissmann: „Ești un escroc al logicii” (Călinescu, 2001: 263).
„Felix simțea, mai mult decât nevoia fiziologică și psihologică de a avea femei și de a le iubi, necesitatea de a discuta despre femei, de a-și găsi un punct de vedere metafizic, în care șă-și ordoneze viața sentimentală.” (Călinescu, 2001: 257).
„Tot sufletul lui, voluntar și idealist, trăia în temeiul unui program, niciodată mulțumit cu prezentul.” (Călinescu, 2001: 337).
„— Atunci tu, Felix, ții mai mult la cariera ta decât la dragoste. Ce rol ar juca femeia în existența ta?
— Femeia o înțeleg ca tovarășă a aspirațiilor mele, ca un scop în același timp al tuturor sforțărilor.” (Călinescu, 2001: 449).
„— Felix, gândește-te bine și apoi răspunde-mi. Dacă o fată ți-ar spune: am gust să cutreier lumea cu tine, să fac cele mai fantastice meserii, să ajungem dansatori în Mexic, ți-ai lăsa, iubind-o, rosturile tale, ai renunța la cariera ta, la studiile tale?
Tânărul o privi mirat:
— E cineva, zise el, care să-mi ceară, cu tot dinadinsul, așa ceva?
— Nu, Felix. Am pus și eu o întrebare nebună.” (Călinescu, 2001: 481-482).

Înspre finalul romanului, însă, Eul lui Felix își face simțită prezența, ilustrative în acest sens fiind câteva reflecții ale eroului-martor asupra modului în care a (re)acționat; acesta se arată a fi nemulțumit de orgoliul de care a dat dovadă deseori, fapt pentru care își propune să fie ambițios, își conștientizează egoismul ce i-a determinat răceala din atitudine și chiar lupta dintre impulsuri și rațiune. Singurul moment în care Eul e lăsat să-și ducă la bună îndeplinire misiunea este prezentat într-o secvență narativă din ultimul capitol al romanului în care Felix își dă frâu liber sentimentelor și se comportă asemeni unui îndrăgostit („Felix luă pe Otilia în brațe și o năpădi cu sărutări, o învârti prin odaie, o puse la loc, o bombardă din nou cu sărutări, în vreme ce fata își apăra obrajii cu amândouă palmele.” (Călinescu, 2001: 447)).
„«Voi căuta să fiu bun cu toată lumea și modest, și să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios.»” (Călinescu, 2001: 264).
„Fusese un înfumurat egoist, mulțumit că are o stare, necunoscând nici o mizerie, purtându-se cu lumea rece.” (Călinescu, 2001: 264).
„Era însă nemulțumit de el însuși, de această luptă lăuntrică între impulsurile momentane și nevoia congenitală de a-și face un program în viață.”  (Călinescu, 2001: 267).

Felix sunt EU

După cum se poate remarca, demersul propus se vrea a fi acel „altceva” care are menirea de a trezi interesul elevului, scoțându-l din ceea ce numim „ordinar”. Tânărul licean se poate regăsi în tânărul Felix; ori, poate identifica pe cineva apropiat sau chiar pe modelul său. În orice caz, având o viziune de ansamblu asupra personalității individului lucid și a manierei în care îi afectează deciziile, comportamentul, atitudinea, viața în general, are posibilitatea de a se corecta, de a aduce schimbările necesare care îl pot echilibra, asigurându-i succesul.

Bineînțeles, nu uităm faptul că trebuie avută în vedere programa școlară, alături de pregătirea adolescentului pentru examenul de bacalaureat; citatele extrase pentru a realiza abordarea psihanalitică sunt de bun augur atunci când ținem cont, de pildă, de eseul ce vizează particularitățile de construcție a personajului. Totodată, elevul nu se simte constrâns să participe la activitatea de predare-învățare din veșnicul (lait)motiv al examenului, ceea ce contează enorm, întrucât țelul nostru este cel de a le demonstra că învață pentru ei înșiși, pentru formarea lor și nu de dragul unei evaluări sau a purei informări.

Bibliografia operei:
Călinescu, George, „Enigma Otiliei”, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2001.
Sigmund Freud, post-scriptum la „Autobiografie”, „Opere”, vol. 16 („Viața mea și psihanaliza”), Editura Trei, București, 2007.

Bibliografie critică/ selectivă:
Gavrilă, Camelia; Doboș, Mihaela, „Compendiu de teorie și critică literară. Repere pentru bacalaureat”, Editura Polirom, Iași, 2003.