Blocaje în comunicare și… cum le putem limita influența

Datorită diversității situațiilor în care poate fi realizat şi a unicității ființei umane, niciun act de comunicare nu este repetabil. Sunt extrem de multe variabile ce influențează atât modul în care este emis un mesaj cât şi modul în care este decodat, înțeles, perceput de receptor. În condițiile în care a scrie şi a vorbi reprezintă în sine acţiuni relativ simple, impedimentul principal al comunicării constă tocmai în înţelegerea corectă a conţinutului transpus prin aceste acțiuni. Oamenii sunt unici şi diferiţi în acelaşi timp, definiţi de experiență, pregătire, caracter,  iar diferențele majore de personalitate sunt cele care provoacă această dificultate. Un gest, un cuvânt, o expresie pot fi interpretate în mod diferit, pot căpăta înţelesuri distincte pentru persoane diferite sau pentru aceeași persoană, în momente diferite. Decodarea mesajelor este un proces prin care receptorul face efort pentru a descifra ceea ce transmite emiţătorul. Acest proces poate fi influențat de o multitudine de factori: conceptele vehiculate, gradul de inteligibilitate a discursului emiţătorului pentru receptor, atenţia pe care o acordă receptorul pentru mesajul transmis de emiţător, nevoia pe care o are acesta faţă de informaţia vehiculată în comunicare, canalul prin care se realizează, mediul în care are loc, relaţia dintre cei doi, capacitatea emiţătorului de a-şi adapta discursul la capacitatea de înţelegere a receptorului, influența unor factori perturbatori precum sunete exterioare, zgomote, voce scăzută, folosirea unor concepte/ cuvinte necunoscute pentru receptor, gradul de interes al acestuia pentru actul respectiv etc.

Complexitatea procesului de comunicare în ansamblul său face ca, în diferite situații, să apară anumite bariere sau aşa numitele „blocaje de comunicare’’. Acestea apar în momentul în care receptorul mesajului  nu decodează integral sau interpetează greşit sensul pe care emiţătorul a dorit să-l expună prin actul de comunicare realizat. Factorii ce pot denatura comunicarea pot interveni oricând, fără ca emiţătorul sau receptorul să deţină controlul şi capacitatea de a-i înlătura în momentul realizarii actului de comunicare. Ȋntr-o situaţie ideală de comunicare întreaga încărcătură a mesajului emis este interpretat de către receptor conform intenţiilor emiţătorului. Acest lucru este aproape imposibil din cauza diferenţelor existente între persoane: implicarea emoţională în cadrul unui act de comunicare, discrepanţe între sistemul de cunoaştere al participanţilor la comunicare, diferenţe între intenţionalitatea pe care o are fiecare participant, diferenţele între sensurile atribuite unor informaţii, concepte, repertorii de combinaţii cod (vocabular), diferenţele de interpretare a unor elemente non- şi paraverbale etc.

Aceste elemente ce pot interveni în codarea şi decodarea unui mesaj pot avea o influență decisivă pentru plaja de suprapunere a mesajului transmis de emiţător şi cel decodat de receptor. Uneori, această plajă de suprapunere este atât de mică, încât pot exista diferenţe majore între ceea ce s-a dorit a se transmite şi ceea ce s-a receptat. De aceea, este esenţial ca, în comunicare, să se ţină seama de aceşti factori, să fie cunoscuţi participanţilor şi să se încerce, pe cât posibil, diminuarea efectelor distorsionante pe care le pot avea. Perturbaţiile pot fi de natură internă – fiziologice, perceptive, semantice, interpersonale sau intrapersonale – şi de natură externă – apărute în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare etc.).

Specialiştii care s-au preocupat de-a lungul timpului de acest proces extrem de important pentru conectarea oamenilor, au avut în vedere identificarea factorilor ce pot influenţa/perturba comunicarea şi limitarea efectelor ce pot interveni în corectitudinea şi claritatea transmiterii/receptării mesajelor. Cunoscut fiind faptul că, într-o situaţie problematică, pentru a  se intereveni optim şi eficient, problema trebuie cunoscută mai întâi, cei ce s-au preocupat de acest aspect  al comunicării, au clasificat factorii incriminaţi de blocarea/distorsionarea comunicării, în funcţie de mai multe aspecte. Astfel, în lucrările de specialitate realizate pe marginea acestui subiect ce l-a preocupat,  Ion-Ovidiu Pânișoară identifică  două categorii  ce pot influenţa eficienţa comunicării: bariere care țin de sistem și bariere care țin de proces.

Ȋn prima categorie, barierele  de sistem, sunt enumeraţi factori identificaţi la nivelul paricipanţilor la actul de comunicare (emiţător, receptor) şi la nivelul canalului de comunicare:

• deficienţe de  transmisie/ recepţie a mesajului;
• conceptualizarea mesajului în funcţie de context/ scop;
• limitările mijloacelor de comunicare alese pentru transpunerea mesajului de  catre emiţător;
• statutul social al participanţilor la actul de comunicare;
• limbajul folosit de emiţător ( inadaptarea unor concepte/termeni la nivelul de înţelegere al receptorului);
• normele grupului de comunicare (lipsa de curaj a receptorului de a cere explicaţii clarificatoare din teama etichetării);
• factori fizici permanenți – de ex. deficiențe înnăscute ale comunicatorilor ;
• factori fizici situaţionali – de ex. acustica defectuasă a mediului în  care se realizează comunicarea;
• factori situaţionali ce ţin de o deficienţă temporară- de ex. emiţătorul vorbeşte răguşit sau încet pe fondul oboselii;
• factori socioculturali – inadaptarea discursului de către emiţător la nivelul de înţelegere al receptorului, structurarea defectuoasă a comunicării poate distorsiona receptarea corectă mesajului;
• factorii ce ţin de canalul de comunicare – de ex. zgomote, întreruperi, interferenţe.

Din cea de-a doua categorie, barierele ce ţin de proces, fac parte factori (care în opinia autorului I.O. Pânişoară sunt mai greu de surprins) ce ţin de: surse ale comunicării ineficiente, repere pe care le are comunicatorul pentru a realiza o comunicare eficientă (care se pot dovedi bariere în anumite situaţii) variabilele cuprinse în actul comunicării, interferențele dintre aceste variabile – ce pot eficientiza comunicarea sau pot să aducă efecte negative asupra ei.

Având în vedere aceste toate aceste elemente ce pot influenţa eficienţa comunicării, extinzând aceste influenţe asupra comunicării realizate între educator şi copil, se poate afirma că există o multitudine de conexiuni, combinaţii  ce pot aduce o creştere sau, dimpotrivă o scădere a eficienţei comunicării didactice. Educatorul trebuie să cunoască modul în care fiecare variabilă influenţează actul comunicării pentru a preîntâmpina posibilele  blocaje. Nu se poate afirma că există o reţetă perfectă de acţiune şi comunicare cu elevul care să dea rezultate pozitive de fiecare dată, pentru că fiecare situaţie de comunicare este unică, dar pot fi avute în vedere anumite elemente  de al căror control depinde derularea comunicării în condiţii optime. Printre acestea se regăsesc următoarele (I.O.Pânişoară, 2006, p. 117):

a) Eficienţa comunicării creşte atunci când când mediul în care se realizează comunicarea este unul optim (mediul fizic şi cel socio-psiho-pedagogic). Din această perspectivă putem spune că educatorul trebuie să fie atent atât la mediul fizic, la modul în care este amenajat spaţiul educaţional, mobilierul, materialele de lucru ale copiilor, centrele de interes, ariile de stimulare, zonele în care ei au acces neîngrădit, cât şi relaţia pe care o construiește pe orizontală (copil-copil) şi pe verticală (educator-copil).

Modul în care copiii relaționează între ei şi modul în care ei se raportează la educator sunt două linii prin care se construieşte climatul din cadrul clasei/ grupei. Ȋntr-o relaţie constuită prin comunicare deschisă, educatorul are în vedere următoarele elemente: ascultarea nevoilor, găsirea unor modalităţi adecvate de răspuns la nevoile arătate mascat sau vădit de copii, încurajarea exprimării propriilor păreri, educarea respectului faţă de nevoile altuia,  respectul faţă de opinia diferită a celor din jur, acceptarea diferenţelor dintre persoane, adaptarea propriilor conduite la specificul grupului. Se poate spune că toate acestea pot avea o sursă de inspiraţie infailibilă – exemplul personal. Educatorul trebuie să fie şi să adopte acele comportamente pe care le așteaptă de la copii. Comportamentul educatorului poate fi atât sursă de eficientizare a comunicării cât şi o barieră în realizarea acestui proces în condiţii optime.

b) Armonizarea scopurilor şi obiectivelor cu structura comunicaţională. Acest aspect va avea în vedere adaptarea conţinutului vehiculat în comunicare (informaţia, cunoştinţele, ideile, conceptele) la obiectivele pe care le urmăreşte educatorul prin expunerea  acestor conţinuturi. Corelaţia pe care trebuie să o facă educatorul este una ce urmează un altgoritm transpus în următoarele întrebări: Unde mă aflu? (cunoașterea nivelului celor cu care comunică),Unde vreau să ajung? (obiective), Cu ce ajung acolo unde îmi propun? (identificarea conţinuturilor şi a mijloacelor prin care îi va conduce pe elevi către îndeplinirea sarcinilor/ obiectivelor), Cum constat că am ajuns acolo unde mi-am propus? (identificarea unor acţiuni practice, a unor conduite, atitudini adoptate de elevi prin care educatorul va avea măsura realizării/ nerealizării obiectivelor propuse), Care sunt punctele slabe/forte ale procesului? (identificarea acțiunilor de succes şi a celor care au rezultate scăzute cu depunerea de efort mare), Ce măsuri recuperatorii/ remediale se impun a fi adoptate pentru a ameliora procesul? (găsirea unor mijloace, instrumente, activităţi prin care poate fi eficientizat procesul , de ex. sistematizarea conţinutului, alocarea unui timp mai lung activităţilor de transpunere a teoriei în practică, implicarea altor persoane ce pot contribui la motivarea copilului pentru a se implica în activitateade învăţare, diversificarea mijloacelor de expunere a conţinuturilor etc).

Educatorul trebuie să fie în permanentă conexiune cu efectele pe care le au acţiunile sale  asupra copilului pentru a putea regla din mers acest proces, pentru a interveni atunci când eficienţa comunicării lui scade sau obiectivele/ scopurile sunt inadecvate cu structura comunicaţională.

c) Perfecţionarea abilităţilor/ deprinderilor de comunicare ale emiţătorului sau receptorului-adaptarea  conţinutului mesajului la particularităţile auditoriului, cunoaşterea profundă a subiectului de către emiţător, măsura în care se răspunde unor nevoi prin emiterea mesajului şi receptarea lui, oportunitatea transmiterii unui mesaj într-o situaţie propice, adecvată/potrivită pentru tipul de informaţie vehiculat în actul de comunicare etc.  „Crezul’’ educatorului ar trebui legat de această perfecţionare a abilităţilor de comunicare în cadrul grupului de  elevi, dar tot el trebuie să fie motorul devoltării abilităţilor de comunicare ale elevilor, pentru că, măsura în care plaja de suprapunere a mesajului emis coincide cu cel receptat, iar prin feedback, elevul va transpune cât mai fidel mesajul înţeles de la profesor, atunci eficienţa comunicării didactice îşi arată valoarea.

Dar cum vom proceda pentru a ajunge la această „perfecţiune”? Nu se poate spune că există o  reţetă perfectă pentru asta, dar sunt câteva aspecte de care educatorul poate să ţină seama pentru a îmbunătăţi abilităţile de comunicare: cunoaşterea particularităţilor elevilor în faţa cărora se află, adaptarea discursului didactic la capacitatea de înţelegere a auditoriului, siguranţa de care dă dovadă în prezentarea subiectului, asigurarea că este momentul, locul, ocazia potrivit/ă pentru expunerea subiectului avut în vedere, satisfacerea unei nevoi de cunoaştere a receptorului prin decodarea  mesajului emis, motivaţia pe care  o are iniţiatorul comunicării pentru expunerea subiectului respectiv, asigurarea iniţiatorului că a înlăturat factorii perturbatori  ce pot influenţa calitatea comunicării.

Resurse
Pânişoară,  I.O. (2006). Comunicarea Eficientă. Ed. Polirom.