Calitatea în evaluare – între deziderat și realizare

Problematica evaluării şi a impactului pe care aceasta o are asupra subiectului evaluării este una pe cât de abordată în lucrările de specialitate, pe atât de sensibilă şi dificilă în aplicarea directă. Evaluarea este văzută ca interacţiunea dintre evaluator cu evaluatul (în care fiecare judecă propria performanţă), derulată în beneficiul tuturor factorilor implicaţi în educaţie şi respectând principiile relaţiei de parteneriat; este un proces în care „trebuie negociate şi consensuate interese, valori şi puncte de vedere între profesor şi elev”.
Articolul își propune să prezinte unele dintre carențele evaluării actuale.

„Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde le este casa şi aripi ca să zboare în alte părţi, unde să arate celorlalţi ce au învăţat.” Jonas Salk

Dascălii buni sunt cei care nu le curmă copiilor zborul şi îi fac conştienţi de aripile pe care le au.

Într-un sistem de învăţământ ce se doreşte a fi centrat pe elev, evaluarea este abordată şi ea din perspectiva sistemică, expresie a unei noi concepţii a proiectării. Strâns legat de acest aspect, a apărut conceptul de evaluare autentică, care valorifică punctele tari ale elevului, axată fiind pe dezvoltarea socială, afectivă şi cognitivă a educatului.

Plecând de la premisa că „Sunt ceea ce pot să fac” (Erik Erikson), se impun trei recomandări în ceea ce priveşte realizarea evaluării:

• elevul nu trebuie evaluat pentru ceea ce nu ştie, ci pentru ceea ce ştie;
• evaluarea trebuie să fie prognostică sub raportul scopurilor, adică să sprijine evoluţia elevului;
• notele slabe trebuie corelate cu aspectele care au impus o astfel de evaluare şi nu trebuie generalizate în enunţuri definitorii la adresa elevului.

Nu trebuie uitat faptul că evaluarea are efecte în mintea elevilor prin faptul că implică judecăţi de valoare, judecăţi raportate la valori morale şi la trăsături de caracter. Forţa „demiurgică” sau „demonică” a notei şi impactul evaluării asupra elevului (indiferent de vârstă) este generată de faptul că aceasta nu exprimă doar performanţa şi capacitățile de tipul inteligenţă, memorie sau cunoştinţe, ci şi calităţi de ordin moral, însuşiri de voinţă şi caracter care pot fi dezvoltate sau inhibate.

Atunci când evaluăm, avem în minte (involuntar poate) portretul elevului ideal, un profil psihomoral al elevului perfect, care de fapt nu există.

Conform acestui tipar, elevul învaţă sistematic, frecventează şcoala cu regularitate, răspunde cu promptitudine solicitărilor profesorului şi nu face decât ceea ce i se cere, este atent pe timpul lecţiilor, este disciplinat şi cuviincios, nu aleargă pe coridoare şi nu aruncă resturile (indiferent de natura lor) decât în locul special amenajat pentru respectivul deşeu (doar facem educaţie şi pentru protecţia mediului), nu trişează în relaţia cu profesorul sau ceilalţi colegi şi lista cu aceste atribute ale elevului ideal ar putea continua.

Dar, în mod evident, lucrurile nu stau deloc aşa. Din păcate, partenerii noştri în educaţie (care sunt şi ei OAMENI – mai mici, ce-i drept, decât noi, evaluatorii) şi-au asumat în mod firesc şi anumite drepturi: acela de a fi selectivi în ceea ce doresc să înveţe, de a nu iubi întotdeauna şcoala sau profesorul şi de a declara acest lucru, de a refuza să se implice în activităţile voluntare şi mai ales dreptul de a exista ca persoană.

Ca urmare, cunoaşterea elevilor şi tratarea lor diferenţiat, ca indivizi cu nevoi şi aspiraţii personale sunt cele două condiţii esenţiale în realizarea unei evaluări obiective şi mai ales autentice.

Oamenii se aseamănă unii cu alţii în aceeaşi măsură în care se deosebesc, fiecare persoană având trăsături individuale. Rezultatele muncii noastre ca profesor sunt diferite în funcţie de modalitatea în care elevul receptează noţiunile predate. Aceleaşi sancţiuni sau recompense, după cum bine ştim, au rezultate diferite în funcţie de particularităţile individuale ale elevului.

Adevărul potrivit căruia „fiecare fiinţă umană are individualitatea sa proprie, ritmul său personal de creştere, inteligenţa sa, caracterul său, temperamentul său” trebuie să stea la baza întregii activităţi a învăţării, inclusiv la baza unei evaluări corecte şi obiective.

A da calificative bune unor elevi care nu au competenţele-cheie nu este principial, dar nici nu este drept să fie sancţionaţi prin note mici pentru lipsuri de care nu sunt vinovaţi. Profesorului-evaluator i se cere mult tact pentru a cunoaşte complexitatea şi multitudinea factorilor ce pot influenţa procesul de învăţare al elevilor, numai astfel reuşind să-i aprecieze în limitele celei mai riguroase obiectivităţi.

În calitatea de profesor la clasă, dispui, dragule coleg, de toate mijloacele pentru a-i cunoaşte pe partenerii noştri, iar evaluarea, ca şi predarea, poate ţine cont de particularităţile fiecărui individ.

Însă problema majoră a evaluării actuale o constituie faptul că elevul nostru, tratat diferenţiat pe parcursul unui ciclu de învăţământ, este supus presiunii unui test final de evaluare, naţional şi unitar, care nu ţine cont de particularităţile sale.

Atât la evaluarea naţională, susţinută de elevii claselor a VIII-a, cât şi la proba scrisă de limba şi literatura română la bacalaureat, subiectele nu sunt concepute diferenţiat, iar în cazul absolvenţilor de liceu, nu se ţine cont de profilul urmat de elev. Din acest punct de vedere, sistemul naţional de evaluare trebuie regândit şi reformat, astfel încât să se asigure o coerenţă între competenţele dobândite de elev şi examenele de admitere viitoare.

Pledez pentru o reîntoarcere la examenul clasic de admitere în ciclul liceal, care oferă şansa fiecărui elev de a-şi găsi o cale în viaţă tinând cont de particularităţile individuale.

În urma rezultatelor rezultatelor obţinute în ultimul timp de către elevi la nivel naţional, se impune întrebarea firească: Cine este vinovatul în urma eşecului şcolar al elevului?
Vă las pe voi, dragi colegi, să răspundeţi la această întrebare şi, poate, prin răspunsurile oferite, vom găsi soluţii pentru revigorarea învăţământului românesc.

Bibliografie:
C.L. Oprea, Strategii didactice interactive, E.D.P., 2006.
Robert Dottrens, A educa şi a instrui, E.D.P., Bucureşti 1970.