Cartea – inamic sau prieten?

Ce rol ocupă lectura în viața tinerilor noștri? În ce măsură și cum școala poate stimula interesul pentru cititul cărților? Aproape toți profesorii de limbă și literatură și-au pus sau își pun aceste întrebări.
În articolul pe care îl propun, am încercat să identific unele cauze pentru care elevii se feresc de lectură și să propun câteva soluții pentru rezolvarea acestui „conflict”.

De-a lungul timpului au fost date diferite definiții pentru actul de lectură. Cu siguranță este cunoscută definiția pe care o dădea Miron Costin. El scria „nu este alta mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților”. În Dicționarul de științe ale limbii, găsim următoarea definiție: „În mod general, se înțelege prin lectură procesul recunoașterii grafemelor sau literelor și transformarea lui într-un semnificant textual; aceasta înseamnă atribuirea unui semnificat și realizarea unui proces de semioză”.

Școala este locul în care se formează primele strategii de abordare a unui text, de la însușirea literelor alfabetului până la deprinderile elementare și apoi avansate de lectură și de aceea rolul pe care ea, școala, prin intermediul orelor de limba română îl joacă este vital.

Observăm, însă, că în foarte multe cazuri elevii refuză să citească. Acest lucru poate fi parțial justificat și explicat ca un efect pe care îl are contactul lor cu diferite gadgeturi (televizoare, telefoane, tablete) care, prin imaginile dinamice și colorate sau prin programele interactive, le captează mai ușor atenția, iar materialul prezentat este mai ușor de „digerat”. Spre deosebire de acestea, lectura unei cărți presupune un nivel de activitate intelectuală superior și o implicare emoțională / afectivă mult mai mare.

Și în acest context apare întrebarea firească: ce poate face școala alături de părinți pentru a stimula interesul copiilor și al tinerilor pentru lectură și cum poate fi valorificat potențialul creativ înnăscut al copiilor.

Un răspuns care să ducă la rezultate imediate e greu de dat pentru că există o serie de probleme ce trebuie avute în vedere.

În primul rând, lăsând la o pare lipsa de pasiune (ca să nu zicem dezinteresul) pentru carte, trebuie avut în vedere programul încărcat al elevilor.  Vorbim aici și de o plajă orară aglomerată, înțesată de discipline opționale, dar și de o programă școlară plină cu lucruri inutile. Este greu pentru un tânăr ca undeva între orele de școală, de meditații, teme și copilăria sa care nu trebuie nici ea uitată și cu atât mai puțin neglijată să găsească timp pentru a se delecta cu o carte. Cu atât mai mult nu va găsi lectura un loc în sufletul lui cu cât aceasta se regăsește în programa școlară și, deci, pentru el, o activitate care ar trebui să-l elibereze și să-l încânte, cartea va fi doar un al element care îl va purta încă o dată în spațiul școlii de care tocmai încerca să se rupă.

În al doilea rând, încercarea unora dintre profesori de a stimula elevii să citească prin administrarea unor teste detaliate de lcetură este cel mai adesea un eșec pe lungă durată și aceasta deoarece se ajunge la o și mai mare îndepărtare de arte literaturii și creează dezgust, repulsie. Opera literară încetează să mai fie ceea ce este, adică artă, literatură, un mijloc de delectare, ea devenind un simplu inventar de date și fapte pe care elevul trebuie să le rețină și să le redea cât mai fidel cu putință. Oare câți dintre noi rețim cu o mare acuratețe toate aceste informații!?

În al treilea rând, trebuie luat în calcul și fenomenul tot mai răspândit al analfabetismului funcțional care se referă la incapacitatea unei persoane de a înțelege total sau parțial textul pe care tocmai l-a citit. Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare oferă pe site-ul său următoarea definiție: „O persoană este analfabetă funcțional când nu se poate implica în toate activitățile în care alfabetizarea este necesară pentru buna funcționare a grupului și a comunității sale și care să-i permită să continue să citească, să scrie și să calculeze pe cont propriu pentru dezvoltarea personală și a comunității în care trăiește”.

Și atunci ne vom întreba ce soluții avem? La ce metode poate apela un profesor pentru a remedia, pe cat posibil, problemele pe care le identifică?

Am putea propune mai multe soluții în a crea o apropiere dintre carte și tineri. O primă soluție are fi recomandare unor cărți care să rețină atenția tânărului cititor. Așa cum generațiile se schimbă, tot așa și gusturile devin altele. Poate că o „romanță cu parfum” din vremea părinților nu mai prezintă interes pentru generația actuală, atrasă, cum e firesc, de tehnică și viteză. Dar un roman polițist sau un roman SF cu siguranță captează atenția unui cititor tânăr. Deși conținutul acestor cărți nu se regăsește în programa școlară, profesorul nu trebuie să descurajeze lectura acestora, ba din contră, el trebuie s-o încurajeze și, eventual, să o dirijeze și să se asigure că elevul înțelege textul citit.

O altă soluție, mai comercială, este editarea unor volume din operele consacrate ale literaturii române și universale, adaptate pentru diferite tipuri de lectori: începător, mediu, avansat și expert. Modelul acesta de abordare a lecturii se aplica deja in multe tari deoarece este evident faptul că pentru un cititor comun, cuvintele vechi, cuvintele regionale sau colocvialismele (care, este adevărat, dau deseori savoare textului) reprezintă o piedică în înțelegerea mesajului cărții și în dezvoltarea deprinderilor de lucru cu textul (literar). De aceea, în primele etape s-ar putea folosi cu succes asemenea texte simplificate.

O salvare poate veni și din „aerisirea” programei de limba și literatura română. Altfel spus: mai puține texte și mai multe ore pentru același text. Lectura trebuie să fie urmată de exerciții cu caracter creator care să stimuleze fantezia micilor cititori: dramatizarea, vizionarea de filme, excursii tematice, ateliere de creație, realizarea de benzi desenate. Am rămâne surprinși să constatăm viziunea originală, inocentă și totalmente neașteptată pe care un copil o oferă asupra unui text literar.

În acest fel putem face ca o carte să devină din inamicul public numărul unu, prietenul de nădejde al elevilor noștri.