Cercetarea pedagogică – o preocupare actuală în învățământul românesc

De multe ori considerăm că termenul de cercetare pedagogică este prea pretențios și că ar fi un abuz folosirea lui în practica pedagogică curentă. Dar, dacă am privi actul didactic ca pe un proces continuu de căutări și frământări interioare, de întrebări și incertitudini, de sentimente și trăiri specifice unui spirit critic, creator și novator, oare nu înseamnă că ne-am angaja într-o investigație/ cercetare, de mai mare sau mai mică anvergură? Traversăm vremuri tulburi, cu impact emoțional pe termen imediat, mediu și lung. Emigrația, scăderea natalității, la care s-au adăugat pandemia și războiul, aduc schimbări de percepție și de gândire pentru fiecare individ, comunitate, națiune și chiar la nivel global. Ne aflăm într-o continuă căutare, nemulțumiți cu ceea ce suntem și mânați de dorința de a ne autodepăși limitele. Perioade istorice ne-au fost favorabile, altele ne-au adus regres și suferințe.

Suntem contemporani unei emulații fără precedent. În 1989, când a apărut volumul „În puterea noastră autoeducația”, autorul Andrei Barna (1989) sesiza faptul că „un inginer de 35 de ani ajunge să fie total depășit de noile cunoștințe și trebuie să se recalifice. După 5 ani un inginer chimist poate folosi numai 50% din cunoștințele acumulate în facultate, iar după 10 ani ajunge în situația de a lua totul de la început, în cazul că între timp nu a manifestat preocuparea de a se pune la punct cu descoperirile științei și tehnicii în domeniul respectiv” [3, p. 14-15]. Dinamica actuală este mult mai accentuată, mulți oameni schimbându-și deja profesia de 2, 3 ori. Schimbarea locului de muncă sau menținerea în funcție prin forțe proprii, solicită eforturi constante de perfecționare și învățare continuă.

Factorii esențiali ai dezvoltării nu mai sunt resursele naturale sau tehnica, ci oamenii inteligenți, cu aptitudini creatoare, flexibili și ușor de recalificat. Și aici avem o mare problemă ca popor: exodul inteligenței. Ultimele cercetări arată că după 1989 au plecat din țară peste 20 000 de medici și 50 000 de ingineri, spuma societății, materia cenușie a nației, rodul de calitate superioară a sistemului nostru de educație. Și știrile alarmante continuă: peste 7 milioane de români fac parte din diasporă; în 2019 s-au născut mai mulți copii români peste hotare decât pe teritoriul țării.

Suntem într-un moment de cumpănă, care naște o problemă crucială: suntem capabili să ne regenerăm ca neam, să preîntâmpinăm viitorul prin preocuparea de a da tot ce suntem capabili, prin autoeducare și autoperfecționare pe toate planurile vieții socioprofesionale?

Când am ales să fim învățători ne-am gândit la o profesie, o meserie, o slujbă, un loc de muncă. Cunoașterea unor persoane respectate și îndrăgite („de succes” cum spunem azi), speciale, care au marcat în sens pozitiv viața noastră și a celor din jur, precum și  transformarea lor în modele, adevărate repere, a fost decisivă în alegerea făcută. Opțiunea spre cariera didactică e o decizie personală, pe care acum deja am luat-o. Chiar dacă hotărârea a fost conștientă sau nu, la timpul respectiv, dacă a fost determinată de factori intrinseci, bazați pe valori și aptitudini personale sau influențată de factori conjuncturali externi, mai devreme sau mai târziu am realizat că ne-am angajat la o muncă de Sisif, permanentă și fără sfârșit, care solicită fizic, psihic și intelectual, cere dăruire și implicare totală. Nu putem să progresăm profesional şi personal şi nu putem să ne achităm cu aplicație şi succes de sarcinile didactice, dacă nu-i învățăm pe elevii noștri cum să învețe oferindu-ne ca exemple, modele demne, continuând să învățăm pe tot parcursul vieții, printr-o continuă adaptare la provocările de tot felul.

În definirea propriei identități parcurgem o traiectorie sinuoasă, sub influența schimbărilor sociale, pe plan politic, economic și profesional. În tot acest proces dinamic de adaptare participăm conștienți, la un proces continuu de învățare și rămânem un reper, unul din factorii educaționali constanți și stabili în raport cu elevii noștri. Nivelul de aspirație personală şi profesională a cadrului didactic se referă la latura proiectivă a personalității care cuprinde dorințe, speranțe, așteptări, aspirații, scopuri. Termenul a fost utilizat pentru prima oară de T. Dembo (1931) și a fost definit de Frank (1935) ca fiind „nivelul performanței viitoare într-o sarcină familiară pe care individul încearcă s-o atingă explicit, cunoscând nivelul performanței anterioare la acea sarcină” [apud. 50, p. 29]. Nivelul de aspirație se alimentează din două surse:

• caracterul interacțiunii dintre subiect și sarcină – nivelul de aspirație crește sau scade în funcție de performanța care s-a situat sau nu la nivelul aspirației;
• caracterul interacțiunii dintre persoană și semenii săi – aspirațiile sunt determinate de rezultatele obținute de alții, cu care subiecții se compară și pe care intenționează să-i depășească [Ib.].

Când reperul e grupul din care face parte, individul se identifică cu grupul, iar nivelul mediu de performanță a grupului devine norma sa. Astfel, subiecții cu abilități superioare cu sarcini ușoare, care au reușite superioare mediei grupului au niveluri de aspirație inferioare posibilităților lor. Când se compară cu un alt grup nivelul de aspirație crește când celălalt grup  cu statut inferior reușește mai bine și scade când celălalt grup cu statut superior reușește mai puțin bine.

Pedagogia reprezintă știința a cărei obiect de studiu este educația. Metodele specifice de cercetare pedagogică își propun descoperirea unor adevăruri în cazul studierii fenomenului educațional. Adresându-și  întrebări, căutând metode, procedee și tehnici prin care să rezolve probleme din orice etapă a procesului de învățământ, cadrul didactic identifică cele mai eficiente moduri de organizare a experiențelor de învățare. Un „cercetător”, în sensul teoreticianului cu contribuții în cercetarea teoretico-fundamentală, având un contact minim cu procesul educativ, cu subiecții cercetării sale, nu poate da soluțiile concrete specifice individului sau grupului social cu care lucrăm fiecare dintre noi. Este nevoie și de o cercetare practic-aplicativă. Practicianul inovator începe cercetare sa punându-și întrebări în proiectarea și realizarea fiecărei secvențe ale lecției, se documentează din literatura de specialitate, identifică, descoperă sau inovează pe baza observațiilor, experimentelor, anchetei (chestionare, teste), studiului documentelor școlare, istorice, a studiului de caz, a metodei statistico-matematice și nu în ultimul rând, a experienței personale. Inovația reprezintă introducerea noului în practica educațională, ca ceva performant, la îndemâna tuturor cadrelor didactice şi la toate nivelele.

Privind cercetarea ca pe un proces critic și continuu în care ne punem întrebări și căutăm răspunsuri, o putem considera, fără a o bagateliza, o practică firească a oricărui profesor ancorat în realitățile școlare și sociale aflate într-o continua schimbare. Adaptarea „din mers”  presupune un nou profil al cadrului didactic: deschis către nou, creativ, abil în valorificarea metodelor  de cercetare în didacticile învățământului primar care susțin și ameliorează predarea și facilitează învățarea. De altfel, „actul didactic poate fi conceput ca un demers științific neîntrerupt, iar creația ca o stare de spirit a unui mod de a gândi indispensabile profesorului cu adevărat eficient”, („Metodologia și etica cercetării în didactici particulare …”, UPSC, Chișinău, 2016, p. 10). Scopul oricărei cercetări este introducerea în practica educativă a experiențelor inovative dobândite prin cercetare.

Să pornim cu curaj pe drumul cercetării didactice, fără împăunare și infatuare, ci dând frâu liber intuiției, imaginației, creativității și spiritului novativ, respectând cu sfințenie cadrul unei investigații științifice reale!

Bibliografie
1. BARNA, A. În puterea noastră autoeducația. București: Editura Albatros, 1989. 205 p.
2. BARNA, A. Autoeducația. Probleme teoretice si metodologice. București: E.D.P. 1995. 174 p.
3. GHERGHINESCU, R. Sinteze de psihologie socială. [online].  89 p Disponibil: https://www.slideshare.net/Camures/psihologie-sociala
4. GROMOV, A. Farmecul dascălului. [online] În Didactica Pro. Revistă de teorie și practică educațională a C.E. „Prodidactica”,  Nr. 5 (9),  Statutul profesorului în societatea contemporană. Chișinău: Combinatul Poligrafic, 2001, p. 16-17. Disponibil:  www.prodidactica.md/revista/revista_9.pdf
5. ȘERBĂNESCU, L. Formarea profesională a cadrelor didactice – repere pentru managementul carierei. București: Editura Printech, 2011. 234 p. [online] . Disponibil: http:/reserchgate.net/publication/301823079
6. Abordarea exodului creierelor. [online]. Disponibil: cor.europa.eu/ro/news/Pages/tackling-brain-drain.aspx