O tehnică de ameliorare a comportamentelor bazate pe anxietate: desensibilizarea sistematică

Termenul de „desensibilizare sistematică” îi aparţine lui Wolpe (1969). Pornind de la principiul că modelele de comportament bazate pe anxietate nu sunt altceva decât răspunsuri condiţionate, autorul a elaborat o metodă prin care pacientul este învăţat să rămână calm şi relaxat în situaţii anxiogene.

Metoda cuprinde următoarele etape:

Etapa I. învăţarea relaxării: aceasta se realizează în primele şase şedinţe de psihoterapie, după metoda relaxării musculare progresive a lui Jacobson (1938). În unele situaţii, se poate apela şi la alte tehnici de relaxare, hipnoză, meditaţie şi chiar la medicamente, pentru a facilita destinderea subiectului.

Etapa a  II-a. Stabilirea ierarhiilor: tot în cursul primelor şedinţe de psihoterapie se stabileşte o ierarhie a situaţiilor generatoare de anxietate pentru subiect, în ordine descrescătoare de la situaţia cea mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă. În cazul unui copil cu fobie de câini, contactul direct cu animale mari poate reprezenta stimulul cel mai anxiogen, pozele cu câini un stimul mai puţin anxiogen, iar prezenţa altor animale mici cu blană – un stimul şi mai puţin anxiogen.

Etapa a  III-a.  Procedeul desensibilizării: după ce subiectul stăpâneşte bine tehnica de relaxare i se cere să se relaxeze cu ochii închişi, în timp ce terapeutul îi descrie tot felul de scene, începând cu unele neutre şi înaintând progresiv pe linia ierarhiei stimulilor generatori de anxietate. Pacientul, aflat în relaxare, este solicitat să-şi imagineze fiecare situaţie descrisă de terapeut, în momentul în care pacientul afirmă că simte anxietatea, şedinţa se încheie. Tratamentul continuă până când pacientul devine capabil să rămână relaxat în timp ce îşi reprezintă scene care înainte îi trezeau o reacţie anxioasă de amploare.

Modele cognitive recente indică faptul ca cele mai importante componente ale terapiei trebuie să includă intervenţii menite:

• să promoveze la indivizi conştientizarea şi intelegerea felului în care factorii cognitivi şi comportamentali contribuie crearea disconfortului
• să redirecționeze atenţia dinspre factorii interni cum sunt gândurile autoevalutive negative sau senzaţiile somatice (cum sunt credințele negative despre sine, sau credința că este evaluat negativ de către alții), precum şi dinspre indiciile evaluarilor negative externe către sarcina pe care o au de rezolvat.

Terapeutul se poate oferi pe sine ca model, diferenţiindu-se în acest sens trei forme ale schimbării comportamentale:

• ca efecte ale învăţării prin observatie (dobandirea unor modele de reacţie noi)
• ca efecte inhibatoare şi dezinhibatoare (întărirea sau diminuarea reacţiilor disponibile din repertoriul comportamental nedezvoltate până atunci)
• ca efecte ce uşureaza reacţiile (reactiile disponibile sunt eliberate şi declansate prin observarea unui model).

În cadrul învăţării cognitive după model, uneori în cazul desensibilizarii, terapeutul îi poate arăta pacientului cum poate fi depășită fobia, verbalizeaza cu voce tare strategiile interioare de prelucrare şi depășire a unei situaţii problematice, ajutându-l astfel pe pacient să îşi verifice permanent propriile strategii devenite ineficiente şi, prin comparare, să le schimbe sau să le perfecționeze

Durata medie a unei şedinţe de desensibilizare este de 30 minute, şedinţele având loc de 2-3 ori pe săptămână. Un program complet de psihoterapie durează de la câteva săptămâni la câteva luni. Există şi variante terapeutice în cadrul cărora desensibilizarea are loc in vivo, pacientul fiind instruit să se confrunte şi cu situaţii reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de psihoterapie.

Wolpe (1969) a subliniat următoarele situaţii în care tehnica desensibilizării s-a dovedit ineficientă:

• la pacienţi cu dificultăţi în învăţarea relaxării;
• în cazul în care ierarhiile de stimuli anxiogeni sunt irelevante sau pot ghida greşit subiectul;
• în cazul existenţei unei inabilităţi imaginative a subiectului.

Tehnica psihoterapeutică a desensibilizării s-a dovedit utilă într-o serie de situaţii cum ar fi:

• reducerea tracului de examen
• terapia fobiilor, a tulburărilor anxioase,
• impotenţă şi frigiditate.

Aplicaţie ipotetică:

V.S. este elevă în clasa a VI-a. Ea a mers la patinaj împreună cu întreaga sa clasă, însoţiţi de dirigintele clasei. Majoritatea elevilor, entuziasmaţi, au alergat pur şi simplu spre patinoar pentru patina. V.S., deşi s-a încălţat în patine, nu a avut încrederea de a merge pe gheaţă. O lungă perioadă de timp a stat pe margine privind copiii. Deşi îşi dorea să patineze, nu avea destulă încredere în ea. Profesorul de sport a contactat telefonic profesorul psihopedagog al şcolii. A relatat situaţia creată. Profesorul psihopedagog a considerat oportună aplicarea metodei desensibilizării sistematice.

Primul pas a fost acela de ai cere elevei să se relaxeze, cumpărându-şi un sus din care a savurat pe marginea patinoarului. Apoi, împreună cu profesorul de sport, a stabilit o ierarhie a potenţialelor pericole: să cadă şi să se lovească. Eleva a relatat că o vecină a alunecat şi a stat cu piciorul în ghips toată iarna. Această imagine este stăruitoare în memoria elevei. După ce a stabilit ierarhia cu principalii stimuli ce pot genera sentimentul de anxietate, eleva a fost pusă în continuare să evalueze riscul de a-şi rupe piciorul, pe baza notării accidentelor survenite la colegii ei care patinau. Deşi erau mulţi elevi care cădeau cu patinele, nici unul nu acuza dureri. Eleva a decis să intre pe gheaţă, însă însoţită de profesor. Acesta a patinat câteva minute cu eleva, apoi a argumentat că trebuie să sune pe profesorul psihopedagog pentru a relata derularea activităţilor.
Acum, eleva întreabă entuziasmată când va mai fi următoarea ieşire la patinaj.